ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Petru Creţia (1927-1997)

1997

DOMNUL PETRU CREŢIA

ŞI “LEGIONARUL DE 1,65”

Sînt foarte puţini oameni capabili să slujească adevărul împotriva intereselor, resentimentelor şi ereziilor lor. Iar d-l Iosif Sava nu este unul dintre aceştia, mai ales cînd este vorba de stabilirea adevărului cu privire la Mişcarea Legionară.

În interesantele şi instructivele sale “Serate muzicale” de sîmbăta seară, domnia sa aduce în studioul Televiziunii publice, de cele mai multe ori, personalităţi de marcă ale vieţii noastre culturale ori politice, reuşind, împreună cu acestea, să încînte publicul larg, nu numai cu descifrarea tainelor şi farmecelor Euterpei, dar şi cu interesante (şi, de cele mai multe ori, pertinente) discuţii pe marginea unor aspecte sau probleme ale vieţii culturale şi politice în genere.

În ultimul timp, însă, caracterul muzical al seratelor d-lui Sava a devenit parcă subsidiar, acestea transformîndu-se în tot atîtea prilejuri de conversaţie amiabilă, între amfitrion şi invitaţii săi, pe teme de cultură, istorie sau politică. Numai că d-l Sava are o obsesie: Mişcarea legionară şi “oribilele crime” legate de numele ei. Face ce face şi, invariabil, ajunge la acest subiect (uneori fără nici o legătură cu tematica sau mersul general al discuţiilor), Şi asta nu pentru a-l trata obiectiv şi a încerca stabilirea vreunui adevăr istoric, ci numai pentru a se ralia şirului de detractori şi calomniatori ai acestei mişcări îndelung diabolizate. Insidios şi cu o abilitate demnă de o cauză mai bună, domnia sa face tot posibilul (şi de regulă reuşeşte) să-şi impună punctele de vedere, atît publicului neavizat, cît şi interlocutorilor, smulgîndu-le acestora declaraţii denigratoare la adresa legionarismului, chiar dacă uneori acestea sînt evident circumstanţiale...

Omeneşte îl înţeleg pe d-l Sava, pentru că, într-adevăr, Mişcarea Legionară a avut în programul ei, la vremea respectivă, şi o componentă “antisemită”. Era o atitudine conjuncturală, pentru că – nimeni nu poate nega – România interbelică, printre alte problene grave, a avut-o şi pe cea evreiască (însuşi Carol II, marele adversar şi asasin al legionarilor, declarase, în mai multe rînduri, că “problema evreiască” este cea mai gravă dintre problemele ţării). Este firesc ca d-l Sava, cetăţean român de origine evreiască, să nu poată fi, din acest punct de vedere, un analist obiectiv. Dar domnia sa merge mult prea departe cu exagerările privitoare la istoria legionară şi chiar la un pretins “pericol legionar” ce ar paşte România de azi, străduindu-se să diabolizeze cu orice preţ o mişcare autohtonă care n-a fost, nici într-un caz, mai radicală decît, spre exemplu, s-a dovedit a fi sionismul...

Înverşunarea d-lui Sava împotriva Mişcării Legionare este cu atît mai nedreaptă cu cît, în nici una dintre emisiunile realizate de domnia sa, nu a fost abordată, nici măcar în treacăt, şi problema comunismului şi a oribilelor şi mult mai numeroaselor crime şi atrocităţi săvîrşite de acesta, cu toate că amintirea lor este mai proaspătă, iar consecinţele cu mult mai cumplite. Ba chiar, ori de cîte ori vreun interlocutor încearcă să aducă discuţia asupra comunismului şi a teribilelor sale crime şi abuzuri, d-l Sava face imediat apel la “conciliere”, la “înţelegere” şi chiar la “iertare”, sau schimbă pur şi simplu subiectul, ajungînd în cele din urmă tot la “holocaust” şi la “crimele legionare”...

La una dintre seratele de luna trecută, d-l Sava l-a avut ca invitat pe distinsul clasicist şi remarcabilul om de cultură Petru Creţia. Am urmărit cu deosebit interes discuţia dintre cei doi (atît pentru problemele abordate iniţial, cît şi pentru faptul că d-l Petru Creţia este o mai veche cunoştinţă a mea), pînă în momentul în care aceasta a alunecat inevitabil spre subiectul obsesiv al d-lui Sava: Mişcarea Legionară. Mărturisesc că în acel moment interesul pentru discuţia dintre cei doi mi-a scăzut brusc, ştiind oarecum dinainte ce şabloane resentimentare aveau să urmeze. La un moment dat, m-a frapat însă o afirmaţie a d-lui Creţia; vrînd să exprime într-o manieră cît mai plastică nivelul intelectual şi cultural al veteranilor legionari rămaşi încă în viaţă, domnia sa i-a caracterizat cam în felul următor: “aceşti indivizi de 1,65 m.”... Mărturisesc că această caracterizare sarcastică şi generalizatoare m-a durut. Nu pentru că d-l Creţia n-ar fi avut, într-o anumită măsură, dreptate, ci pentru suficienţa maliţioasă cu care mi s-a părut că a spus-o.

Pe d-l Creţia îl cunosc demult, de pe vremea studenţiei. Aş putea spune că am fost chiar colegi; nu de facultate, ci de an, dînsul fiind pe atunci student la Filologie clasică, iar eu la Istorie. Ne întîlneam destul de des, mai cu seamă în sala de lectură a bibliotecii Facultăţii de Litere, din care studentul Creţia era nelipsit. De multe ori, seara tîrziu, (biblioteca era deschisă pînă la orele 22), rămîneam în sală doar noi doi. Probabil că dînsul nu-şi mai aminteşte, dar de cîteva ori am schimbat şi unele impresii, în împrejurări pe care le voi preciza mai jos.

Era în perioada în care regimul comunist, înstăpînit deja pe principalele sectoare ale societăţii româneşti, începuse ofensiva de cucerire şi a lumii universitare, în primul rînd a studenţimii. Reforma învăţămîntului din 1948 barase accesul “elementelor burgheze” în facultăţi, favorizîndu-i, în schimb, pe cei cu “origine socială sănătoasă”, astfel că, din punctul de vedere al rezistenţei în faţa tăvălugului comunist, calitatea lumii studenţeşti scăzuse simţitor. Grupul nostru, al celor “nebuni”, care ne încăpăţînan să rezistăm totuşi, se micşora cu fiecare zi. Unii dintre noi au fost arestaţi, iar alţii au plecat să se alăture mişcării de rezistenţă din munţi. N-au lipsit nici cei care ne-au părăsit pur şi simplu, nemaifiind dispuşi să rişte, mai cu seamă că riscul era, într-adevăr, foarte mare. În aceste condiţii, cei rămaşi ne-am hotărît să ne organizăm pentru a ne continua activitatea anticomunistă în cea mai strictă cospirativitate. Erau multe de făcut. Strîngeam ajutoare pentru grupurile care activau deja în munţi, întreţineam relaţii cu persoane de încredere, pentru a avea unde să-i adăpostim şi să-i ascundem provizoriu pe cei urmăriţi de Securitate, încercam să refacem o reţea de trecere clandestină a frontierei, pentru a-i scoate din ţară pe cei în primejdie iminentă de a fi arestaţi, supravegheam şi îndrumam, ca nişte colegi mai mari, activitatea Frăţiilor de Cruce (care au mai supravieţuit o vreme prin unele şcoli şi licee din Capitală) şi, nu în ultimul rînd, urmăream să depistăm şi să atragem de partea noastră noi membri din rîndul celor ce ar fi corespuns anumitor exigenţe şi s-ar fi arătat dispuşi să ni se alăture. Această din urmă activitate era extrem de delicată şi de anevoioasă, deoarece necesita mult tact şi răbdare, iar, pe de altă parte, implica o mare doză de risc. Cei vizaţi în acest scop trebuiau mai întîi verificaţi, supravegheaţi şi “tatonaţi”, spre a ne da seama dacă se putea avea în ei deplină încredere. Îmi amintesc că, la un moment dat, printre cei vizaţi de noi s-a numărat şi studentul Petre Creţia. Nu-mi mai amintesc cine pusese ochii pe el, dar printre cei însărcinaţi să se apropie de el şi să-l cultive m-am numărat şi eu. În acest scop, l-am abordat în mai multe rînduri şi am schimbat cu el unele impresii, ca să-mi dau seama cum simte şi ce gîndeşte. Cum această acţine de “racolare” era într-o fază incipientă, discuţiile noastre n-au depăşit sfera banalului şi a generalităţilor. Între timp, evenimentele precipitîndu-se (nu-mi mai aduc aminte exact din ce motive), “racolarea” sa a rămas în suspensie. Dacă am fi perseverat şi am fi reuşit să-l cîştigăm de partea noastră (“nebunie” de care, la vîrsta aceea, ar fi fost poate capabil), atunci cultura românească ar fi avut un cărturar de excepţie mai puţin (o spun fără nici un fel de ironie), căci ar fi împărtăşit şi el soarta celor intraţi în închisori, rămînînd, ca şi aceştia, din punct de vedere cultural, “de 1,65 m”. Dacă totuşi nu s-a întîmplat aşa, şi d-l Creţia a avut şansa “să crească” pînă la impunătoarea statură de azi, ar trebui (s-ar cădea) să înţeleagă că aceasta n-ar fi fost cu putinţă dacă, în acele momente de cumpănă, altcineva nu ar fi suferit şi nu ar fi murit în locul dînsului. Căci cei cuminţi n-ar face rod nici unii/ De n-ar muri în locul lor nebunii...

Şi ar fi cazul să mai înţeleagă şi altceva, şi anume că mulţi dintre aceşti “pigmei” (legionari sau nelegionari), opriţi din evoluţia lor firească, au reuşit, totuşi, să se împlinească pe alte planuri (al caracterului, al curajului, al onoarei, al familiei etc), cu mult chiar peste 1,90 m (ca să folosim etalonul sui generis al d-lui Creţia), viaţa şi martiriul lor anonim constituind, după cum observa un publicist mai tînăr, “singurul nostru certificat de onoare istorică într-o jumătate de veac de dezastru naţional”.

Demostene ANDRONESCU

* Demostene Andronescu, “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 3/75, martie 1997, p. 3. Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. V (număr festiv). Text inclus în volumul Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 30-34 (de unde l-am reprodus şi aici).

Autorul articolului (pentru detalii, vezi aici)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) - "Viaţa – proprietate de stat" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) - "Sensul unităţii creştine" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) - "Căderea Cuvîntului în cazuri" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) - "O reacţie a d-lui Patapievici" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) - "San Juan de la Cruz: Romances" (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) - "Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade" (1997)