ADIO, ROMULUS VULPESCU!

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Mi-l amintesc pe Romulus Vulpescu cel din anii ’70: cîtă vitalitate, cît farmec, cît rafinament! Mare traducător (Villon, Rabelais, Jarry etc.) şi aproape la fel de bun poet, orator redutabil şi causeur irezistibil, răsfăţat al femeilor şi fetelor frumoase… Arte & meserie, volumul său antologic de “versuri vechi & noi” din 1979, a fost, dincolo de nota lui de artificiu şi preţiozitate, una dintre cărţile cele mai dragi ale tinereţii mele. Şi acum îmi mai vin în gînd sonurile ei răzleţe: Ţara dintre «da» şi «nu»/ Ce cîndva mi-aparţinu;/ Ţara dintre «nu» şi «da»/ Care-a fost a mea/ Şi-a ta;/ Care-a fost cîndva/ Şi-a lui/ Şi acu-i a nimănui;/ Ţara minţii mele şui…

Apoi au urmat, din păcate, nedumerirea şi decepţia de după 1989, cînd greu mi-a venit să-mi cred ochilor şi urechilor văzîndu-l ajuns în cîrdăşia lui Corneliu Vadim Tudor şi scriind în România Mare (la rînd cu doamna sa, şi ea ilustră scriitoare). L-am văzut, cu inima strînsă, piticindu-se treptat, părăsit de mai toţi vechii prieteni, nevoit cumva să se retragă, mohorît şi vlăguit, printre hîrţoagele obosite şi ele… Cu Romică Vulpescu s-a întîmplat invers de cum se întîmplă de obicei: ruina moral-spirituală a precedat-o pe cea fizică. Viaţa l-a încercat din greu spre asfinţit: singurătatea, neputinţele, sănătatea şubredă a soţiei şi mai ales – cu puţin înainte de propriul lui sfîrşit neglorios – moartea prematură a unicei sale fiice, Ioana, zdrobită de propriul gabarit…

Bărbatul mîndru de altădată se prefăcuse, insuportabil, într-un bătrînel împuţinat şi slinos, răvăşit pe dinăuntru şi pe dinafară. Aşa l-a apucat moartea, aproape ca o izbăvire, pe 18 septembrie 2012, nemairăbdîndu-l să facă 80 de ani. Eu unul mă voi încăpăţîna să-i păstrez în amintire imaginea seniorială din anii ’70 şi timbrul solemn al vocii lui recitînd versuri “verzi” la mormîntul lui Radu Gyr, în plin comunism.

Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească.  (R. C.)