DIN SONETELE
SĂRMANULUI DIONIS
XLIII
Singurătatea-i crucea ce o port,
pe cît de grea, pe-atît de dragă mie:
mă vait de ea prin stihuri, dar nici mort
n-aş da-o-n schimb pe nici o cîrdăşie.
În largul ei mă simt atît de bine,
cum în pestriţa lume nu mi-ar fi,
şi dacă uneori să urlu-mi vine,
trăiesc în ea şi multe bucurii.
Folosul ei ca paguba-i mai mare
şi cine-a zis că iadul sînt ceilalţi
n-a fost nebun şi n-a greşit prea tare.
Cînd peste gloate singur te înalţi
şi-ţi faci din vise lumea ta mai bună,
eşti ca un zeu şi-ţi cîntă vecii-n strună.
XLIV
Unii ne-au zis romantici, însă mie
puţin îmi pasă dacă şi ce-am fost,
şi n-am aflat de cînd mă ştiu vreun rost
în termeni morţi să pui o rîvnă vie.
Ce-i viu mereu mai altfel o să fie
decît ce fu cîndva, ori bun, ori prost,
şi viul vieţii n-are adăpost
în ce-a murit, că-i duh sau că-i stihie.
Oi fi romantic, poate, pe coléa,
dar nu-s romantic doar, nici mai ales,
căci nici nu pot şi nici nu cred c-aş vrea,
de vreme ce din alte sîngiuri ies
şi duc în spate, ca pe-o cruce grea,
ceva ce nici chiar eu n-am înţeles…
XLV
Să fie-acum şi-aici Mihai cu mine,
pleşuvi, zbîrciţi şi gîrbovi amîndoi,
am rîde, cred, în hohote de noi,
şi rîsul, poate, loc de plîns ne-ar ţine.
De-aceea-l cred un răsfăţat de zei,
căci l-au cruţat s-ajungă hîrcă vie
şi tînăr a intrat în veşnicie,
să fie tinereţilor temei.
Aşa era de verde şi de drept,
chiar şi-n tîrziul lui nebun de vise,
pe cînd pocit eu moartea mi-o aştept
şi-mi spun în gînd: „Sărmane Dionise,
de-ai fi avut şi tu pe lume stea,
mureai frumos… şi nu se mai sfîrşea!”.
Pentru conformitate,
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu