Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
1995
MARTIN LUTHER ŞI
EVREII
O LUCRARE APROAPE
NECUNOSCUTĂ
A LUI MARTIN LUTHER:
VON DEN JUDEN IND IHREN LÜGEN
În 1948, organizaţia Cruciada Naţionalistă Creştină
publica sub semnătura lui Gerard L. K. Smith, la St. Louis-Missouri, fragmente
din cartea lui Martin Luther Despre evrei
şi minciunile lor. Comentarii paralizante, în sensul că acuza Biserica
luterană şi toată intelectualitatea – Istorici, critici şi teologi – de
complicitate organizată internaţional pentru a ţine departe de public această
lucrare a lui Luther, în care se vădeşte adevărul despre poziţia Reformei faţă
de evrei. În originalul german, cartea lui Luther are 136 de pagini şi este
foarte virulentă, aşa cum a fost tot timpul stilul puţin paranoic al acestuia.
Smith publică însă numai 48 de pagini, limitîndu-se strict la atacurile lui
Luther împotriva evreilor şi lăsînd deoparte justificările invocate de el.
Adevărul este că nici o enciclopedie, nici un dicţionar academic, nici măcar Enciclopedia Catolică nu suflă un singur
cuvînt despre antisemitismul lui Luther, care nu a fost numai o izbucnire de
moment, ci a avut o lungă perioadă de incubaţie, pînă la izbucnirea în scris şi
în predici. După un răstimp în care Luther s-a sprijinit şi a fost sprijinit de
evrei, nu numai în reformă sau material, ci chiar cu informaţie istorică din
textele ebraice şi cu multe convertiri la luteranism, convertiri care s-au
dovedit, aproape în totalitate, înşelătorii.
Această conspiraţie a tăcerii nu cred că s-a făcut spre
apărarea lui Luther, catolicismul neavînd nici un interes să-l apere pe cel ce
a zguduit Vaticanul din temelii. Fără îndoială că această trecere la index a
cărţii s-a făcut din teama de scandal şi din permanenta anxietate pe care
problema evreiască o năştea în sufletul tuturor după cel de-al doilea război
mondial, îndeosebi cînd evreii au reuşit să-şi însuşească, într-o mare măsură,
mijloacele de comunicare cu care pot influenţa opinia publică şi distruge orice
adversar. Dincolo de cinstea şi onestitatea intelectualului, dincolo de regula
informaţiei libere, pe care instituţiile culturale, bibliotecile, inclusiv a
Congresului American şi a Vaticanului, ar trebui să le respecte, se ridică
spectrul spaimei de ce vor spune evreii şi, în acest caz, libertatea accesului
la informaţie nu mai operează. Publicarea comentariului lui G. L. K. Smith a
făcut ca, pentru scurtă vreme, complotul tăcerii să fie rupt, după care s-a
reinstalat vălul uitării voite. Pînă în anul 1994, cînd, în toamnă, un grup de
pastori luterani fundamentalişti a scris o scrisoare comunităţilor evreieşti
prin care îşi cer scuze, în numele luteranismului, pentru pamfletele antisemite
ale lui Luther. Atunci, pentru prima oară am aflat de existenţa acestor
pamflete, despre care profesorii mei de la Teologie nu au suflat niciodată nici
măcar un singur cuvînt, deşi cred că cel puţin doi dintre ei, care îşi făcuseră
studiile în Germania, trebuia să fi auzit de ele.
Se pare că noi, creştinii, am intrat în epoca scuzelor
istorice, în special faţă de evrei, din moment ce atît Reforma, cît şi Vaticanul
fac mea culpa public pentru injustiţiile făcute poporului
iudeu şi, în post scriptum, şi altora, deşi, conform profesorului
Junin, apărător al adevărului neotestamentar, iudaismul nu şi-a cerut niciodată
scuze pentru omorîrea lui Hristos, nici pentru dezastrul comunist.
Să urmărim foarte sintetic periplul evreiesc în istoria
Europei. Trecem peste perioada distrugerii Ierusalimului şi a Templului făcute
de Titus (la anul 70). În secolul al doilea, cînd evreii tulburau Imperiul
roman cu revoltele lor necontenite şi începuseră să aibă o mare influenţă la
curtea imperială, sentimentele de revoltă ale romanilor şi-au găsit formularea
intelectuală în afirmaţia lui Tacitus că evreii sînt duşmanii umanităţii. În
Europa Medievală, persecuţiile împotriva evreimii sînt cunoscute, ca şi
motivaţiile lor, de aceea nu mai vorbim despre ele. În Anglia, regele Eduard dă
un decret, în 18 iulie 1290, prin care se punea în vedere locuitorilor de
origine iudaică să părăsească ţara înainte de Ziua Tuturor Sfinţilor. Se pare
că sancţiunile pentru nesupunere erau atît de grave încît 16000 de evrei fug în
Spania, care devine, de atunci, placa turnantă a evreimii. La început, i-au
primit ca pe o contrapondere împotriva populaţiei arabe: dar curînd se simt
sufocaţi de numărul mare de evrei şi intrarea în mîinile lor a aproape tuturor
finanţelor, încît şi regii, şi nobilii ajunseseră la discreţia lor. Legendele
încep să circule, toate acuzîndu-i pe fiii lui Israel de nefericirea spaniolilor.
În timpul marii ciume din 1348-1350, s-a spus că evreii au
otrăvit puţurile, rîurile şi izvoarele pentru a introduce spaima de moarte în
creştini, aşa cum s-a întîmplat în Egipt pe vremea lui Moise. În 1492,
Ferdinand de Aragón dă un decret de expulzare a evreilor din Spania, iar în
1496 un decret similar apare şi în Portugalia. Evreii fug în masă în Germania şi în ţările Europei Centrale şi de Est, unde
vor stîrni aceeaşi reacţie de mînie după cîţiva ani. Luther a luat imediat
atitudine, încercînd să-i apere din toate puterile pe persecutaţi şi influenţînd
electorii diferitelor landuri să-i adăpostească. Iată ce scria el într-un
pamflet: “Evreii sînt cel mai mizer popor de pe pămînt. Oriunde se stabilesc,
sînt atacaţi, alungaţi din toate ţările, în toate ţările. Stau ca
pe o roabă, fără ţară, fără popor, fără guvern”.
De altfel, toată mişcarea umanistă a luat apărarea poporului
ales, în frunte cu Johann Reuchlin. Luther – a cărui reformă a fost făcută,
într-o măsură, şi sub influenţa umanismului – face acest lucru cu mult mai
multă rîvnă decît alţii şi chiar devine părintele misiunii protestante iudaice.
Nu cunoaştem care a fost poziţia lui Luther faţă de evrei înainte de a-şi
începe reforma. Cert este că, din clipa în care şi-a început reforma, Luther a
manifestat o mare compasiune şi o preţuire deosebită pentru poporul ales, de
multe ori chiar în detrimentul creştinismului. În lucrarea sa Magnificat,
el cere încetarea oricărei persecuţii a evreilor, dar nu invocînd mila şi
iubirea hristică, ci ineficienţa propagandei creştine printre aceştia: “Cine
ar mai vrea să devină creştin”, spune el, “văzîndu-i pe
creştini purtîndu-se atît de necreştineşte cu semenii lor?”. Înţelegem că
ambiţia lui Luther era de a-i creştina pe evrei şi, pe cît se pare, el avusese
promisiuni din partea unor rabini şi intelectuali evrei că se vor creştina,
dacă el va pune capăt persecuţiilor, bineînţeles, prin trecerea lor la
luteranism. În 1523, la scurtă vreme de la afişarea tezelor sale, Luther scrie
o carte intitulată Că Iisus Hristos S-a Născut evreu. Tot în această
perioadă, el îi scria unui prieten de-al său, evreul Bernhard, pe care-l
botezase:
“Dar cînd lumina de aur a Evangheliei va străluci, cu adevărat, putem spera că mulţi evrei se vor converti cinstit şi adevărat, fiind răpiţi astfel de prezenţa lui Hristos”
(de unde se vede că deja se profila la orizont conflictul cu evreii care se creştinau numai de formă şi care, mai tîrziu, l-au părăsit pe Luther şi l-au atacat cu virulenţă). Tot lui îi scria, într-o altă scrisoare, sperînd ca Bernhard să devină un misionar printre evrei.
“Dar cînd lumina de aur a Evangheliei va străluci, cu adevărat, putem spera că mulţi evrei se vor converti cinstit şi adevărat, fiind răpiţi astfel de prezenţa lui Hristos”
(de unde se vede că deja se profila la orizont conflictul cu evreii care se creştinau numai de formă şi care, mai tîrziu, l-au părăsit pe Luther şi l-au atacat cu virulenţă). Tot lui îi scria, într-o altă scrisoare, sperînd ca Bernhard să devină un misionar printre evrei.
În revista Weimar Briefwechsel, Luther
scria, cam în aceeaşi perioadă: “Oricît ne-am lăuda pe noi înşine, trebuie
să recunoaştem că sîntem totuşi păgîni, iar evreii sînt de acelaşi sînge cu
Hristos. Noi sîntem departe şi străini de El; ei sînt rudele Domnului, verii şi
fraţii Lui… Ei aparţin lui Hristos înainte de noi”. În faimoasa serie de articole intitulate Convorbiri
în jurul mesei, Luther afirma cu brutalitate:“Dacă aş fi evreu şi aş
vedea aceste capete pătrate (este vorba de papi, prelaţi şi călugări) învăţînd
pe alţii credinţa creştină, aş vrea mai degrabă să devin porc decît creştin”.
Scrisorile lui Luther, ca şi articolele de laudă a poporului
evreu circulau printre fiii lui Israel
din toate ţările Europei, ajungînd pînă în Palestina. Luther devenea tot mai
mult un profet salvator al poporului ales. Acţiunile lui de apărare a evreilor
nu s-au limitat numai la articole şi scrisori. Prin influenţa pe care o avea
asupra conducătorilor diferitelor landuri, el a determinat apariţia unor
decrete de protejare a lor. Astfel, Filip von Hessen, protectorul său, a fost
primul care a dat un asemenea decret de libertate pentru evrei în landul său,
urmat, la scurtă vreme, de un decret asemănător dat de electorul de Brandenburg.
În urma acestor decrete, Luther scrie din nou articole, prin care încearcă să-i
convingă pe protejaţi să se creştineze: “Sper ca mulţi evrei să devină
creştini înfocaţi, dacă sînt trataţi cu blîndeţe şi pe baza Scripturii”.
Perioada care a urmat acestor încercări de convertiri, pe
care Luther se amăgea să le creadă reale, a fost o perioadă de mari frămîntări
pentru el. Pe de o parte, voia să creadă cu toată puterea în promisiunile de
creştinare pe care diferiţi rabini i le făceau, cu scopul de a obţine cît mai
multe avantaje, pe de altă parte, vedea bine că aceste convertiri erau simple
înşelătorii şi că reforma lui pe care, după părerea unor comentatori, o pornise
la îndemnul rabinilor ce îi promiseseră că se vor creştina, devenise punctul de
atac al rabinatului, care socotea că violenţa argumentelor lui Luther şi
elocvenţa lui de tribun constituiau un pericol real pentru iudaism. Luther
suferea, aşa cum suferea pentru toate. În ultimele lucrări publicate, în
predici şi în convorbiri, înainte de a se întoarce împotriva celor pe care i-a
lăudat atîta, Luther face o risipă disperată de argumente pentru a-i convinge
să devină creştini cu adevărat. Le întinde mîna şi se foloseşte de evreii
creştinaţi pentru a-i convinge şi pe alţii să se creştineze, ştiind deja că
aceştia îl trădau. Unor rabini şi unor intelectuali evrei le-a oferit o serie
de avantaje: doi dintre ei – Johannes Boschenstein şi Mattaeus Adrianus – au
fost numiţi de el profesori de ebraică şi de Tora la Universitatea din
Witemberg, dar a eşuat şi cu ei. Aceştia vorbeau studenţilor împotriva
creştinismului şi a reformei. Antonius Magarithe, care se botezase în 1522,
preda ebraica în mai multe universităţi germane. Se pare că acest neofit a fost
de bună-credinţă. Nu ştim ce s-a întâmplat până la urmă cu el, dar ştim că a
publicat două cărţi creştine pentru evrei, care însă nu au avut nici un efect,
fiind anulate de rabinii prieteni şi protejaţi ai lui Luther. Reforma a cîştigat foarte puţini evrei.
Luther face afirmaţia că doi rabini au renunţat la rătăcirile lor şi s-au
botezat în faţa întregii universităţi din Wittemberg. Nu ne spune însă ce s-a
întîmplat cu ei după aceea, dar evoluţia lui ulterioară ne face să credem că
nici unul din aceşti aşa-zişi botezaţi nu a rămas fidel noii credinţe.
Aşa cum Luther îi influenţase pe electorii protectori să-i
apere pe evrei, pe care spera să-i convertească în mod real la luteranism, tot
aşa, şi probabil tot prin influenţa lui Luther, atitudinea conducătorilor de
landuri se schimbă. Johann Frederick, elector de Saxonia, dă primul decret de
expulzare a evreilor. După reformă, Luther nu mai spune nimic în apărarea celor
expulzaţi. Dimpotrivă, într-o scrisoare adresată rabinului Josel von Roshelm,
pe care îl numeşte “bunul meu prieten”, el scrie: “Evreii au comis asemenea
fapte încît noi, creştinii, nu mai putem fi de partea lor”. Nu ştim
la ce fapte se referă Luther în această scrisoare. Holmio Armas Kustar Ensio,
autorul cărţii Martin Luther friend or foe of the Jews, sugerează
că ar fi vorba de o anumită propagandă făcută de evrei, în special în Moravia,
prin care căutau să-i convingă pe creştini că Mesia încă nu a venit, că Iisus
este un mesia mincinos şi că legea veche încă nu a trecut. Concluzia era că
evreii trebuie să conducă lumea pînă cînd adevăratul mesia va veni şi că numai
cei trecuţi la mozaism vor fi mîntuiţi. O serie de creştini au trecut la
mozaism, s-au circumcis, mulţi dintre ei fiind din cei convertiţi de Luther la
reformă, care au crezut în prietenii evrei ai acestuia. Se pare că aceasta l-ar
fi mîniat pe reformator atît de tare încît a scris o astfel de scrisoare dură.
Este însă posibil să fi fost fapte mult mai grave, nu numai simpla propagandă
iudaică. Cert este că atitudinea lui Martin Luther, care a fost mereu un
exagerat, se schimbă radical, acesta trecînd pe poziţii opuse celei dinainte,
devenind un vrăjmaş înverşunat al evreilor. Într-un articol anti-iudaic din
această perioadă, în care foloseşte un limbaj violent, dar nu din cele mai
violente, aşa cum vom vedea mai tîrziu, el face apel la scrierile lui Nicolaus
de Lyra (călugăr franciscan, 1270-1349, care a scris un
comentariu uriaş la întreaga Biblie, în 50 de volume, intitulat Postillae
Perpetuae in Universam S. Scripturam, devenit studiu de referinţă în materie şi care a
exercitat o influenţă hotărîtoare asupra lui Luther), care i-a
acuzat şi el pe evrei de multe acte anticreştine şi antiumane, numindu-i “oameni
fără Dumnezeu şi rasă arogantă”. Rabinatul european nu se lasă intimidat
şi-i răspunde lui Luther aproape în acelaşi stil, susţinînd că a fost dovedită
falsitatea creştinismului. Polemica aceasta dură şi foarte dură a continuat
prin atacuri şi răspunsuri succesive. Luther, folosind scrierile unor apologeţi
creştini ca Nicolaus de Lyra, Burgo, Raymond Martin etc., constituie un volum
de 136 pagini sub titlul Despre evrei şi minciunile lor (în
original: Von den Juden und ihren Lügen). După un an,
cartea a apărut şi în traducere latină
şi a stîrnit multă vîlvă. Pe de o parte, creştinii vedeau în cartea lui Luther
confirmarea tuturor răutăţilor de care erau acuzaţi evreii, care aduseseră
nenorocirea ţărilor europene, pe de alta, evreii vedeau în ea exprimarea unui
antisemitism feroce şi nejustificat. Polemica durează mult, inflamează
spiritele de ambele părţi, iar această conspiraţie a tăcerii, care a domnit
de-a lungul secolelor pînă astăzi, mi se pare inexplicabilă, avînd în vedere
extensiunea tulburărilor create la vremea respectivă.
Într-o succintă dare de seamă asupra conţinutului cărţii,
menţionăm următoarele elemente: Luther spune că se aştepta ca evreii să devină
tot mai buni, pe măsură ce el le descoperea creştinismul, dar ei se dovedesc a
fi tot mai răi, încît convertirea lor se arată imposibilă: “Neamul acesta
se laudă că sînt rasă superioară, că descind din Avraam, Isaac şi Iacob, dar
Iisus Hristos i-a numit «pui de viperă» şi, pentru creştini, mai bine ar fi ca
ei să plece în Palestina, ţara lor veche, şi să lase ţările europene
să trăiască în pace”.
La un moment dat violenţa limbajului lui Luther merge atît
de departe încît cere să se dea foc sinagogilor, “ca în focul lor
Dumnezeu să vadă că noi [luteranii] nu putem îngădui adunările lor, urîte şi de
Hristos, adunări în care se rostesc blasfemii la adresa Mîntuitorului, chiar
sub ochii creştinilor care ştiu, dar tac şi îngăduie. [...] Tinerii evrei să
fie puşi la muncă, la topor şi la lopată, aşa cum lucrează şi tinerii creştini,
nu numai să speculeze şi să ia camătă, ca să înveţe şi ei că hrana se cîştigă
cu sudoarea frunţii, fiindcă Dumnezeu a blestemat nu numai celelalte neamuri,
ci şi pe evrei (cf. Facerea 3, 19)”.
Stilul lui Luther care, în ciuda violenţelor de limbaj,
este foarte convingător, faptul că el confirma pe date biblice blestemul căzut
peste evrei, blestem pe care ei înşişi îl ceruseră atunci cînd l-au determinat
pe Pilat să-L condamne pe Iisus la moarte, la care se adăugau toate faptele
anticreştine ale comunităţii iudaice din Europa şi, mai ales, confirmarea
indirectă a tuturor legendelor care circulau în acel timp despre crimele
rituale împotriva creştinilor făcute de poporul lui Israel, au creat o mare
faimă cărţii, care, în decurs de un singur an – 1453 – a cunoscut patru ediţii,
ceea ce însemna, pentru epoca de început a tiparului, un lucru extraordinar. Cîte
cărţi astăzi, în condiţiile tehnice de care dispunem, cunosc patru ediţii
într-un an?
În afară de acest volum, Luther mai publică încă două
pamflete antisemite, cu acelaşi caracter, dar mai puţin violente, în care, ca
şi în Minciunile evreilor, el afirma că nu are deloc intenţia de
a-i creştina pe aceştia, ceea ce contrazice tot ce spusese mai înainte. Se pare
că, în cele din urmă, Luther a renunţat în mod sincer la intenţia de a-i
creştina, fie din pricina eşecului total întîmpinat, fie că s-a convins că
toate aceste crime, sau măcar parte din ele, de care creştinii îi acuzau pe
evrei, erau adevărate.
Ceea ce rămîne ciudat este faptul că Luther acuza catolicismul
de antisemitism, el constituindu-se în apărătorul acestui popor prigonit. În
clipa în care îşi schimbă atitudinea faţă de acest neam, el constată că
Biserica Romano-Catolică este vîndută evreimii. Adevărul este că papa Paul al
III-lea (1534-1549) a luat partea evreilor persecutaţi şi chiar a fondat la
Roma o casă pentru adăpostirea evreilor convertiţi. La propunerea papei, astfel
de case au apărut în multe oraşe şi evreii au putut găsi un refugiu împotriva
persecuţiilor făcute de luterani, drept care, în prezent, ei se străduiesc să
dărîme catolicismul din afară şi din interior. Comentatorii se întreabă ce a
putut determina o schimbare atît de dramatică în atitudinea lui Luther faţă de
poporul ales, după ce, multă vreme, el însuşi afirma că evreii sînt superiori
creştinilor şi că noi trebuie să-i ridicăm ca pe un steag al lui Hristos.
Amintesc numai fraza lui care afirma că, văzîndu-i pe papi şi pe călugări, ar
prefera să devină mai degrabă porc decît creştin.
Unii cred că Luther avea o anumită instabilitate psihică
şi că, aşa cum s-a întors împotriva ţăranilor germani, care se răsculaseră
pentru dreptate, sub influenţa reformei lui, tot aşa s-a întors, fără motiv
evident, împotriva evreilor. Amintesc pe scurt că ţăranii au preluat libertatea
creştină predicată de Luther şi au aplicat-o în plan social, în vestul şi în
sudul Germaniei. Răscoala porneşte din munţii Pădurea Neagră, în 1524, şi se
extinde în Suabia, Turingia şi Franconia.
Luther este atît de aprig pornit pe ţărani încît scrie împotriva lor pamflete
de o violenţă incredibilă la un prelat, fie el şi un reformat. Citez din pamfletul
lui intitulat “Contra bandelor ucigaşe şi jefuitoare ale ţăranilor”: “Arestaţi-i
pe ţărani, spînzuraţi-i, treceţi-i prin ascuţişul sabiei, în secret şi în
public! Nimic nu este mai veninos, mai vătămător, mai diabolic decît un
răsculat. El este ca un cîine turbat: dacă nu-l ucizi, te ucide el şi, cu tine,
o ţară întreagă”.
Luther a semănat vînt şi a cules furtună. El a uitat că
era el însuşi un răsculat împotriva unei ordini sacre. Acest pamflet nu a fost
numai o izbucnire, ci reflexul unei convingeri pe care şi-a mărturisit-o în
alte scrieri şi scrisori. Într-o epistolă particulară, adresată unui prieten,
el spunea:“Nu s-a văzut niciodată ceva mai mitocănesc decît această
ticăloasă bandă de ţărani care au mîncat şi au chiuit pe săturate, iar acum se
simt puternici… Măgarul trebuie bătut şi populaţia trebuie condusă cu forţa”.
Nu mai insistăm asupra violenţelor lui Luther. Să
continuăm căutarea unor eventuale motive ale schimbării lui de atitudine faţă
de evreii pe care, multă vreme, i-a socotit rasa superioară a lumii, i-a adulat
şi i-a ajutat, pentru ca, peste cîţiva ani, să-i declare duşmanii creştinilor
şi să-i trateze cu aceeaşi ură cu care i-a tratat pe ţăranii răsculaţi. Unii
autori afirmă că rabinatul ar fi încercat să-l otrăvească pe Luther şi că de
aici a pornit toată ura lui împotriva lor. Se ştie că Luther era fricos de
moarte, pînă la panica cea mai dezordonată, şi nu-i ierta pe vrăjmaşi. Se temea
de diavol, care îl chinuia, şi încă se mai poate vedea pe peretele biroului său
de lucru urma cernelii din călimara cu care a aruncat în diavolul care îl disturba
de la scrierile sale. Dacă acest zvon s-ar putea dovedi cît de cât, ar fi o
explicaţie suficientă a violenţei lui împotriva evreilor. Dar nu există nici o
dovadă, este o simplă afirmaţie, fără nici un substrat. De altfel, motivaţia
intrării lui în monahism a fost spaima care l-a cuprins atunci cînd a fost
surprins pe drumul spre casă de o vijelie cu trăsnete şi fulgere. Atunci a
strigat: “Sfântă Ana, dacă mă scapi cu viaţă, mă călugăresc!”. Nici
ipoteza că instabilitatea lui psihică l-ar fi întors împotriva poporului iudeu,
aşa cum l-a întors împotriva ţăranilor, nu stă în picioare. Înainte de a se fi
întors împotriva lor, el i-a lăudat şi s-a umilit faţă de ei, punînd în aceeaşi
umilinţă pe toţi creştinii. Împotriva ţăranilor s-a întors fiindcă el era
susţinut de nobili şi nu era de acord cu o răscoală care lovea în protectorii
săi. Nu a fost nimic similar în acţiunile evreilor faţă de el. Este evident că
antisemitismul lui are rădăcini religioase şi nu rasiale. Mînia lui a pornit de
la faptul că evreii nu i-au primit predica, nici a lui, nici a lui Hristos.
Iisus nu a fost acceptat de evreime, profetul reformei nu a fost acceptat de
rabini, care au lucrat pe toate căile împotriva lui. Dar nici acest fapt nu
este suficient în explicarea mîniei lui bruşte, care trebuie să-şi fi avut
rădăcinile în altă parte. Pe catolici i-a urît de la început, ca orice rebel
care îşi reneagă originea, dar mereu a fost fascinat de Roma. Pînă la sfârşitul
vieţii, s-a rugat Maicii Domnului, pe care nu a renegat-o niciodată, aşa cum
fac luteranii de azi, şi i-a venerat pe Sfinţi.
Ipoteza cea mai plauzibilă pare a fi aceea că evreii au
speculat revolta lui împotriva indulgenţelor, cel mai serios motiv invocat de el,
pe lîngă corupţia Romei, în ruperea de Papalitate. În acest sens, se pare că ei
l-au încurajat promiţîndu-i, prin rabinii şi intelectualii pe care-i cunoştea,
că se vor creştina în masă, trecînd la luteranism, dacă el se rupe de Vatican.
Numai astfel se explică brusca lui dragoste pentru evrei, aprecierile elogioase
pe care le face la adresa lor şi perseverenţa sa în a adresa o parte a predicii
sale, în mod special, fiilor lui Israel. Înşelarea aşteptărilor sale, eşecul
ruşinos al predicării printre evrei, combaterea acţiunilor lui de către rabinat
şi lepădarea de Hristos a tuturor celor care se botezaseră, cu una sau două
excepţii, dovedindu-se că toate convertirile au fost mincinoase şi ordonate de
rabinat, explică ura lui vehementă şi limbajul violent care, de altfel, a
primit o replică la fel de violentă din partea rabinilor.
Dacă această ipoteză se adevereşte, dacă cea mai mare şi
mai larg acceptată reformă, care este a lui Luther, se dovedeşte a nu fi nimic
altceva decît acţiunea de distrugere a unităţii creştine, prin toate
mijloacele, de către evrei, atunci ce am mai putea crede despre mormoni,
iehovişti, baptişti, penticostali şi ceilalţi care merg, în majoritatea lor,
spre fundamentalism, plasîndu-i pe evrei deasupra tuturor şi condiţionînd toate
de convertirea lor? Sau, dimpotrivă, o parte merg spre un liberalism total, negînd
dumnezeirea lui Iisus, declarînd Noul Testament o colecţie de legende puerile
şi desfiinţînd, în fapt, creştinismul, aşa cum evreii au dorit dintotdeauna.
Aici stă cheia tuturor reformelor şi sectelor: dacă Luther
a fost marioneta evreilor, toate sectele sînt instrumente în mîna lor, chiar
dacă unii reformatori au fost convinşi că fac bine, iar urmaşii lor de
asemenea. Dumnezeu va descoperi adevărul la vremea cuvenită.
Preot Gheorghe CALCIU
* Preot Gheorghe Calciu, “Martin Luther şi evreii.
O lucrare aproape necunoscută a lui Martin Luther: Von
den Juden und ihren Lügen”, în Puncte
cardinale, anul V, nr. 9/57, septembrie 1995, p. 3 (cu urmare în p. 4).
Mai
puteţi citi pe acest blog:
* Antologia
Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?"
(1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără
Dumnezeu»?" (1992)
* Antologia
Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic
între bucurie şi dezamăgire" (1992)
* Antologia
Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor"
(1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei"
(1993)
* Antologia
Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a
politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de
dreapta..." (1994)
* Antologia
Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea
naţionalistă»" (1995)
* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea
dintre memorie şi uitare" (1995)
Utila expunere! Dar personajul central - Martin Luther - e profund antipatic. As arunca dupa el cu calimara, cum se spune ca ar fi aruncat el dupa diavol.
RăspundețiȘtergereM. B.