Revista Puncte
cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor
democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic
independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai
1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare
naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat
apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu (fiul
cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere,
timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură
omonimă). În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi
suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de
afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor
cardinale a fost alcătuit din Gabriel-Iacob Constantinescu, Răzvan Codrescu,
Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar
din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii
(îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion
Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc.
Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu
puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru
femei (de la Ciuc şi Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei
şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil
românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii,
în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia,
Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista
alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a tuturor sprijinitorilor mai importanţi ai
revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
1992
FIZIOLOGIA TREPĂDUŞULUI [1]
Trepăduşul nu e nici politic, nici apolitic, ci pe deasupra politicului,
în sensul că se agită deopotrivă, cu perfectă degajare, în toate partidele şi
sub toate regimurile, fără să caute prea mult nici la faţa şi nici la dosul
patronilor săi. Trepăduşia este pentru el o funcţie fiziologică, pe care are
grijă să nu şi-o pervertească prin conştiinţă. Ca specie biologică, trepăduşul
este undeva între rîmă şi lipitoare. În limbajul simplu, popular, expresie
lingvistică a simţului comun, el se numeşte îndeobşte vierme. Fireşte, trepăduşul este un vierme mai special, posedînd,
măcar potenţial, gură, coate şi picioare (pluricopitate). Are momente cînd tace
şi se tîrăşte (adică momente de sinceritate, cînd este el însuşi), dar are şi
momente cînd dă din gură, din coate şi din picioare (adică momente de simulare
antropomorfică, în care cineva neavizat chiar ar putea crede că se află în faţa
unei vietăţi înzestrate cu conştiinţă).
La români, generaţia actuală de trepăduşi nu-i una spontanee, cum poate
să pară la prima vedere, ci s-a puit în mocirla comunismului de ieri. Înclinaţia
spre mocirlă a întregii societăţi româneşti a estompat deosebirile dintre om şi
trepăduş, astfel că, fără un efort de atenţie, se poate cădea lesne în eroare;
mai ales că trepăduşii s-au deprins de minune să mimeze "umanismul"
şi "civilitatea", unii dintre ei regrupîndu-se chiar, cu scopul de a
forma o nouă mocirlă, mai funcţională contextual şi în care să se şteargă orice
deosebire evidentă între om şi trepăduş. Mijlocul cel mai eficient ar fi dialogul social, adică un fel de
executare publică umilă, pe instrumente de coarde şi de suflat, a unor
partituri primite din străinătate (unde trepăduşia a fost ferită de anumite
forme de dogmatism, salvîndu-se de la proletarizare, iar nămolul, amestecat cu
pulbere de aur, a fost deosebit de ispititor şi de prielnic pentru mai multe
generaţii de viermi îngrăşaţi).
Trepăduşul optim este, se înţelege, cel "cu stea în frunte".
Elita trepăduşilor români purta pînă mai ieri pe frunţile ei serene steaua cu
cinci colţuri. Astăzi, după Tele-Revoluţia din Decembrie, s-a trecut, pe
nesimţite, la steaua cu şase colţuri, înregistrîndu-se, aşadar, un vădit salt
cantitativ. Cei care purtaseră deja steaua cu cinci colţuri au fost, din capul
locului, cei mai avantajaţi, deoarece ei n-au pornit, aşa-zicînd, "de la
zero", ci direct de la cinci, neavînd să-şi mai adauge decît un singur
colţ (şi acela sponsorizat în valută forte)... E limpede că, în aceste
condiţii, ei au ajuns cel mai repede fruntaşi de modă nouă – o categorie foarte preţuită, avînd, după repetate estimări, nu mai
puţin de 22 de carate!
Dar să luăm un caz tipic de trepăduşie, spre a înţelege fenomenul în
toată concreteţea lui. Trepăduşul despre care este vorba trece drept un
trepăduş-filozof, avorton timpuriu al marxismului (prin forţa împrejurărilor); s-a
încercat, de altfel, recuperarea lui într-o eprubetă marca Păltiniş,
uzitîndu-se şi de tratamentul clasic cu raze ultraplatonice, dar rezultatele au
fost mai degrabă modeste, tulburate de grave accese de semidoctism grecizant, mergînd
pînă la sindromul Bibliopolis (un
fel de masturbare filozofico-filologică, întîlnită adesea la unele specii
degenerate de maimuţe antropoide şi intelectualoide). Pînă să fie avortat,
fătul s-a dezvoltat în pîntecul materialist şi dialectic al genitoarei sale
după un protoscenariu binecunoscut, traversînd fazele de pionier fruntaş, de
activist U.T.C. şi de cenzor publicistic (la fiţuicile studenţeşti), cu devieri
noiciste pe linie de partid, cum stătea frumos unui făt cosmetizat şi de mare
viitor. Altminteri, era tare cald şi bine acolo, în placentă: şefia, şefie; Amfiteatrul, amfiteatru; casa la şosea,
casă la şosea... Trăgea fătul a Dulea [2],
ce mai încolo şi încoace!
După decembrie '89 te-ai fi aşteptat să-l vezi măcar niţeluş cu coada
între picioare (uitasem să precizez că trepăduşul, ca şi dracul, are musai
coadă, iar cînd n-are ce face, şi-o cîntăreşte pe şest, încîntat de sine
însuşi). Aş! O dată avortat, s-a dezmeticit repede, ca orice trepăduş cu
vocaţie, cîrmind-o cu tot tupeul dinspre logoreea comunistă spre cea anticomunistă
şi dinspre activismul de partid spre civismul democratic, de-ai fi jurat că-i
un îngeraş scos de la naftalină! Stăpîni noi şi-a găsit repede şi, ca să
nu(-şi) mai aducă aminte de trecut, i-a ales pe cei mai occidentali(zanţi), punîndu-le
arii păltinişene (al căror protocronism nu fusese încă desconspirat) şi alte
tromboneli retropaideice, pînă ce a primit comenzi mai precise (şi o bursă la
"Centru", de unde a dobîndit definitiv, ca bonus, şi cel de-al şaselea
colţ al logostelei sale). Cocoţat apoi la amvonul democraţiei cosmopolite, a început să păstorească
intelectualitatea "subţire" – aşa de subţire încît se
vede prin ea pînă la New York şi pînă la Te-Aviv (ceea ce, trepăduşeşte
vorbind, e cam totuna). Bisericuţa aceasta a "lumii bune" li se pare
unora că aduce mai mult a Templu Coral; în orice caz, în sînul ei trepăduşul
nostru a redescoperit (ca în autenticul "sîn al lui Avraam")
căldurica zemoasă a pîntecului de altădată, voluptatea şi demosolidaritatea
băltirii viermănoase, în văzul lumii, alături de neotrepăduşii standardizaţi
ai "Europei comune". Două lucruri te uimesc la el: să vezi cu ce
belşug de bale se pricepe, pe de o parte, să lingă unde a scuipat şi, pe de
altă parte, să scuipe unde a lins! Şi totul cu aer băţos de cultură şi de
moralitate la purtător, de ai zice că-şi merită numele de apostol, dacă n-ar fi
prea evident că brusca sa convertire nu s-a făcut dinspre rău spre bine, pe
vreun oarecare drum al Damascului, ci dinspre un rău periferic şi primitiv spre
unul universal şi pervers, care nu se lasă exorcizat, cum crede dumnealui, cu
citate din Umberto Eco. Din slugă la "dracul gol", iată-l trecut
rîndaş la "dracul cu cărţi", pe drumul mai fără pulbere al Dunării
albastre... Vorba românului: aş plînge eu, dar nu pot de rîs!
Uite de-aceea îţi vine să faci cîteodată, cu "reacţionari" ca
Mircea Eliade, elogiul analfabetismului! Dacă nu-i neapărat o virtute, e cel
puţin o scuză. Şi la oameni, şi la trepăduşi.
Răzvan CODRESCU
Nota bene: Orice neasemănare cu actualul redactor-şef
adjunct al revistei 22 [3] este întîmplătoare. Cît despre
asemănări, ele nu sînt întîmplătoare, dar asta nu mai este vina noastră...
[1] Textul acestui pamflet (pe care astăzi îl găsesc plin de stîngăciile tinereţii) a apărut în revistă cu
unele ajustări, din motive de spaţiu. Aici reproduc textul integral, conform
vechii dactilograme. Menţionez că, la sugestia cîtorva cititori, acest text se
substituie, în antologie (IV), celui postat iniţial ("Strategiile
culpabilizării naţionale") şi retras la solicitarea autoarei lui (Dora
Mezdrea). [Nota Blog]
[2] Mihai Dulea: sinistru activist şi cenzor de
partid în domeniul cultural din ultima perioadă a comunismului, vicepreşedinte al Consiliului Culturii şi Educaţiei.
Socialiste şi ministru adjunct al Culturii în anii cei mai negri ai
ceauşismului. [Nota Blog]
[3] "Analistul politic" Dan Pavel,
despre care nimeni nu s-ar fi aşteptat la vremea aceea că va ajunge în solda
unui Gigi Becali (ce pe atunci, dacă e să dăm credit anumitor mărturii, era abia în faza în care le căra geamantanele
prin aeroporturi fotbaliştilor din generaţia lui Hagi). [Nota Blog]
* Răzvan Codrescu, "Fiziologia trepăduşului", în Puncte cardinale, anul II, nr. 5/17, mai
1992, p. 15.
Dan Pavel şi Gigi Becali
(în loc de nedezminţire)
Mai puteţi citi în arhivele
acestui blog:
* Antologia
Punctelor cardinale (I) –
"Cine se teme de naţionalism?" (1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (II) –
Interviu cu Părintele Calciu (1991)
* Antologia
Punctelor cardinale (III) –
"Mircea Eliade – «credinciosul
fără Dumnezeu»"? (1992)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu