O PRECIZARE DE PRINCIPIU

SUMARUL BLOGULUI

Blazonul Casei Regale a României

Textul de mai jos, desprins din comentariile de subsol şi (re)postat aici la sugestia mai multor cititori fideli (care şi-au exprimat convingerea că, pus „mai la vedere”, el ar putea curma şi/sau preveni o întreagă serie de discuţii oţioase), constituie răspunsul meu la întrebarea tranşantă şi provocatoare a unuia dintre comentatorii vechi şi constanţi de pe acest blog („Alexandru”): „Domnule Codrescu, ce mai tura-vura, dacă mîine s-ar face referendum pentru Republică sau Monarhie, domnia voastră pentru ce aţi vota?”. Răspund:

În cazul unui referendum pentru Republică sau Monarhie, aş ieşi şi eu în sfîrşit la urne, după 15 ani. Şi aş vota, desigur, pentru Monarhie, chiar dacă fără iluzii prea mari. La începutul anilor ‘90 Monarhia ar fi fost o soluţie (dacă nu cumva Soluţia), în timp ce acum riscă să fie doar frecţie la un picior de lemn. Răspunderea pentru eşecul acestei soluţii nu-l poartă vreun Traian Băsescu (pe atunci personaj de planul doi şi prea ocupat cu vînzarea flotei), ci Ion Iliescu (personajul cel mai fatidic din toată istoria românească a secolului XX – nu prin ceea ce a făcut, ci prin ceea ce n-a lăsat să se facă) şi Emil Constantinescu (marele frîngător de speranţe şi marele mîncător de cuvinte date). Dar şi regele însuşi, care (sub presiunea familiei şi a anturajului, sau din alte motive) n-a fost în stare să ţină pînă la capăt garda sus, mergînd – îmi pare rău că trebuie să o spun – la mica „ciupeală”.

România a ratat după 1989, în primul rînd din pricina lui Ion Iliescu şi apoi din pricina iresponsabilităţii şi nevredniciei generale, două mari şanse istorice (care ar fi însemnat şi adevărata despărţire de comunism): reinstaurarea Monarhiei şi realipirea Basarabiei. De amîndouă am fost, la un moment dat, mai aproape decît am îndrăznit să credem atunci şi decît poate să ni se pară acum. Am ratat, de fapt, tot ceea ce ne putea pune, istoriceşte, pe un făgaş mai bun, alegîndu-ne doar cu surogatul „democraţiei originale” şi cu o „integrare europeană” (sau, mă rog, „euro-atlantică”) aproximativă, umilitoare şi incertă pe termen lung (şi chiar mediu).

Mantia de gală a Regelui Ferdinand I Întregitorul,

bunicul dinspre tată al Regelui Mihai I

O eventuală restaurare a instituţiei monarhice astăzi, în România devenită… „Românică”? O reparaţie istorică tardivă, într-o formă deja falsificată (prin abolirea „legii salice” şi promovarea unui arivist în fruntea Casei Regale). Dar chiar şi aşa, Monarhia ar fi un cîştig de imagine (nu numai a altora despre noi, ci şi a noastră despre noi înşine), iar personajul Radu Duda, oricît de necorespunzător unor criterii absolute, mi se pare în orice caz superior, în toate privinţele, atît tuturor preşedinţilor pe care i-am avut pînă azi, cît şi unor marţafoi politici de teapa lui Victor Ponta sau Crin Antonescu (care, în paradigma republicană, ne ameninţă viitorul).

În orice caz, despărţirea de Maiestatea Sa Regele Mihai I, care devine treptat iminentă prin inexorabilul biologic, ar fi de preferat, dincolo de anumite judecăţi istorice punctuale (ce constituie o cu totul altă discuţie), să fie una cuviincioasă, ca de ultimul simbol viu şi legitim al trecutului nostru antecomunist. În persoana Maiestăţii Sale, mai mult decît pe omul însuşi, se cuvine să onorăm o linie majoră a tradiţiei noastre istorice şi ideea monarhică însăşi – care este de fapt chiar ideea creştină de ierarhie şi ordine seculară consonantă ierarhiei şi ordinii spirituale, întruchipată, din Bizanţul imperial pînă azi, în heraldica cruciformă şi stavroforă a ACVILEI BICEFALE.

Răzvan CODRESCU

La intrarea în biserica veche a Mănăstirii Sinaia