TRADIŢII PRECREŞTINE: HYPERBOREEA

SUMARUL BLOGULUI

Mercator: Septentrionalium Terrarum descriptio

Deşi preocupaţi, cum se cuvine unor dreptcredincioşi ai lui Hristos, cu seriozitate şi precădere de tradiţia creştină, şi mai ales de cea creştin-ortodoxă, nu avem nici un motiv să ignorăm alte tradiţii spirituale, anterioare sau paralele creştinismului. Căci, dacă tradiţia creştin-ortodoxă noi ne-o asumăm religios, în perspectiva mîntuirii, tradiţiile necreştine rămîn asumabile strict cultural, în perspectiva cunoaşterii aventurii plăsmuitoare a omului în istorie. Anumite mituri şi legende precreştine îşi păstrează pînă astăzi forţa de seducţie, fără să aducă vreo atingere păgubitoare poziţionării noastre creştine. Ele ne pot ajuta să înţelegem mai bine anumite dezvoltări mitologice ale creştinismului popular şi să facem interesante comparaţii culturale, ba chiar să decelăm urme de adevăruri străvechi păstrate în memoria colectivă, desigur nu fără lucrarea acelui logos spermatikós (logosul seminal) de care vorbeau Părinţii, luminînd creştineşte conceptul stoic păgîn. Dreapta măsură ne-a indicat-o însuşi Sf. Vasile cel Mare, în celebra Omilie către tineri: „În vreme ce alte vieţuitoare abia de se bucură de mireasma sau de splendoarea florilor, numai albinele se pricep să culeagă şi mierea din ele. Se cuvine deci să ne împărtăşim şi noi din scrieri în felul albinelor. Ele nu se apropie în acelaşi chip de fiece floare, nici nu caută să ia tot din cele pe care au poposit în zbor, ci luînd numai atît cît le este de folos pentru lucrul lor, lasă la o parte ceea ce nu le face trebuinţă. La fel şi noi, dacă sîntem înţelepţi, alegem cît ne trebuie şi ce este potrivit adevărului, trecînd restul cu vederea. Ba, după cum atunci cînd culegem trandafiri ne ferim de spini, tot aşa, adunînd ce este de folos din aceste scrieri, ne vom feri de ceea ce poate aduce stricăciune”. Numai neghiobul, lipsit de discernămînt, se teme aprioric de diversitatea culturală a lumii. Noi avem temeiuri patristice să nu mergem pe calea unei ortodoxii neghioabe, iar pînă la urmă totul se rezumă în principiul paulinic: „Toate îmi sînt îngăduite, dar nu toate îmi sînt de folos… Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun!” (I Corinteni 6, 12; I Tesaloniceni 5, 21). Am încredinţarea că chiar ortodoxul cel mai exigent poate citi destresat un text precum cel care urmează, culegînd din el stropul de miere lămuritoare, dacă îl va afla şi-i va fi de folos.

Menţionez că d-l Claudio Mutti şi-a tradus singur eseul în româneşte (pentru revista Puncte cardinale, unde a şi apărut în primul număr din 2007). În textul de mai jos am respectat opţiunea sa (şi nu numai) pentru grafia cu i – nu cu y – în Hiperboreea şi în derivate.  

(R. C.)

Frederic Edwin Church: Aurora borealis

HIPERBOREEA

                                                                                   

Despre hiperborei, populaţia care locuia în extremul septentrion, se găsesc menţionări în numeroşi autori ai antichităţii latine şi greceşti. Prima mărturie apare la Hecateu din Milet (sec.VI î. Hr.), care îi situează în extremul nord al pămîntului, între Ocean şi Munţii Rifei.

Date asemănătoare, dar mai ample, au fost furnizate de Herodot, care scrie: „Aristeas din Proconez, fiu al lui Castrobiu, compunînd un poem epic, spune că a ajuns îndemnat de Phoebus în apropiere de isedoni şi că dincolo de isedoni locuiesc arimaspii, oameni cu un ochi, şi dincolo de ei grifonii păstrători ai aurului, iar în sfîrşit, dincolo de ei hiperboreii, care se întind pînă la mare. Toţi aceştia, cu excepţia hiperboreilor, începînd cu arimaspii, îşi agresează încontinuu vecinii; şi astfel de către arimaspi au fost izgoniţi din ţara lor isedonii, de către isedoni sciţii; iar cimerienii, care locuiau spre marea australă, împinşi de sciţi, şi-au părăsit ţinutul lor” (IV, 13).

Hecateu din Abdera (sec. IV-III î. Hr.), autor al unei opere despre hiperborei, din care ne-au parvenit numai unele fragmente, îi situează şi el la nord, într-o insulă a Oceanului „nu mai mică decît Sicilia”. Pe această insulă, din care se poate vedea luna de aproape, cei trei fii ai lui Boreus practică un cult al lui Apollo, însoţiţi de cîntecul unui stol de lebede venite din Munţii Rifei.

Alte citate se găsesc în primul Imn homeric către Dionisos, în Pindar, în Eschil, în Diodor Sicilianul, în Lucian. Strabon îi situează pe hiperborei între Marea Neagră, Dunăre şi Adriatică: „Toate popoarele din nord aveau numele din partea istoricilor greci de sciţi sau celtosciţi, dar scriitorii încă mai vechi făceau distincţii între ei, numindu-i hiperborei pe cei ce trăiau în zona Pontului Euxin, a Istrului şi a Adriaticii” (Geografia 11, 6, 2).

Între latini, găsim acest text în Virgiliu: „Aceştia sînt oamenii sălbatici care sub septentrionul hiperboreean sînt biciuiţi de vîntul rifeu şi îşi acoperă corpul cu blănuri de animale bălane” (Georgice 3, 381-383). Dar mărturia cea mai bogată e aceea a lui Pliniu cel Bătrîn: „Apoi sînt Munţii Rifei şi regiunea numită Pterophoros din cauza frecventelor căderi de zăpadă, asemănătoare cu fulgii, o parte din lume fiind condamnată de natură să stea cufundată în întuneric, sub acţiunea îngheţului şi gerului Aquilonului. În spatele acelor munţi şi dincolo de Aquilon, un popor fericit (după cît se crede), numit hiperborei, trăieşte pînă la adînci bătrîneţe, faimos pentru minuni legendare. Se crede că în acel loc sînt polii lumii şi limitele extreme ale revoluţiilor stelare, cu şase luni de lumină şi o singură zi fără soare; nu, cum au spus necunoscătorii, de la echinocţiul de primăvară pînă în toamnă: pentru ei soarele răsare o singură dată pe an, la solstiţiul de vară, şi apune tot o dată, la solstiţiul de iarnă” (Naturalis Historia IV, 88).

Şi cum să nu aminteşti dialogul dintre Zarathustra şi Ahura Mazda în Vendidad (II, 39-41)? „«O, creator al lumii, demn de Asa! Ce candelabre sînt acestea, demne de Asa, care strălucesc acolo, în tăria zidită de Yima?». Atunci răspunse Ahura Mazda: «Sînt candelabre eterne şi trecătoare. O singură dată răsar şi apun cu soarele, cu luna şi cu stelele. Şi aceasta e o zi care în realitate e un an»”.

Importanţa acestui fragment nu-i scapă lui Herman Wirth, care îl comentează în următorii termeni: „Mersul celest al constelaţiilor atît de limpede descrise lasă o unică posibilitate pentru determinarea locului de observare, care poate coincide numai cu regiunea arctică. Vrem să reamintim încă o dată mersul astrelor, aşa cum se arată privirii omului arctic. Pentru toate populaţiile rasei nordice, septentrionul e direcţia sacră după care se orientează. Acolo e locul lui Dumnezeu, punctul cardinal al orientării terestre”.

Dar să ne întoarcem la descrierea lui Pliniu: „E o regiune luminoasă, cu clima blîndă, ferită de orice flagel. Au drept case crînguri şi păduri, venerează zeii în comun, discordia şi orice boală le sunt necunoscute. Nu e moarte, decît după oboseala vieţii, după ospeţe şi după o bătrîneţe liniştită; se aruncă în mare de pe o stîncă; acest fel de înmormîntare e cel mai fericit. [...] Nu te poţi îndoi de acel popor: atîţi autori ne transmit că ei sînt singurii care trimit la Delos, lui Apollo, venerat de ei între toţi, ofrandele ritualurilor. Le duceau fecioare, venerate de ospitalitatea poporului, pînă cînd, fiind încălcată făgăduinţa, oamenii s-au hotărît să depună ofrandele sacre la hotarul vecinilor, pentru ca aceştia să le treacă vecinilor lor, şi aşa pînă la Delos” (Naturalis Historia IV, 89-91).

După părerea noastră, un ecou al temei hiperboreene s-ar putea distinge chiar în Odiseea. După cum s-a observat, primul autor clasic la care ideea de septentrion pare să aibă conotaţii reductibile la termeni reali este autorul Odiseei, ale cărui versuri dau o idee precisă despre ceea ce semnifica nordul pentru mediteraneeni. Cînd Ulise coboară în infern, găseşte intrarea în ţinutul cimerienilor, întunecat şi îngheţat. Atît despre Cimeria, cît şi despre Lestrigonia, unde vara domneşte o luminozitate continuă, Homer pare să fi avut informaţii de la negustorii ce frecventau porturile Mării Negre septentrionale, unde grecii se stabiliseră din secolul VIII î. Hr. (1). În realitate, despre cele ce se întîmplă în zonele septentrionale ale globului terestru grecii ar fi putut să aibă informaţii chiar din epoca miceniană, cînd importau chihlimbarul din Baltica. Şi nu e exclus ca în cartea a zecea a Odiseei să se fi păstrat un element relativ la staţiunea originară a popoarelor indo-europene în zona arctică şi subarctică; aşa cum elemente asemănătoare s-au păstrat în imnurile vedice, după cum a demonstrat Bâl Gangâdhar Tilak (2).

La Telepylos Laistrygonia, după cum spune aedul, „întorcîndu-se acasă, unul din doi păstori îl cheamă pe un altul, şi acesta, ieşind, îi răspunde. Astfel, un om nedormit ar încasa plată dublă: una păscînd boii şi alta păscînd albe turme de oi, căci cărările Nopţii şi ale Zilei sînt apropiate” (Odiseea X, 82-86). Cu alte cuvinte, un păstor care ar fi în stare să fie treaz continuu ar putea face două treburi, pentru că în ţara lestrigonilor durata luminii diurne e de circa douăzeci şi patru de ore. (Imaginea celor două cărări ale Zilei şi Nopţii se clarifică în acest sens, dacă o confruntăm cu Hesiod – Theogonia 746 şi urm.) Fenomenul descris de Hesiod îşi găseşte răspunsul în ceea ce în mod efectiv se întîmplă în septentrionul extrem; chiar şi numele de Lamos, citat în fragmentul amintit, readuce în mod curios, după cum s-a observat, pe acela de Lamǿy, o insulă apropiată de coastele septentrionale ale Norvegiei (3). În sfîrşit, nu trebuie trecut cu vederea faptul că Telepylos Laistrygonia ar putea foarte bine semnifica „Laistrygonia Poarta Îndepărtată”, în care caz avem o sintagmă analogă cu „Ultima Thule”.

Un antic text taoist, Lieh-tzu sau Adevărata carte a sublimei virtuţi a golului şi vidului, conţine o lungă descriere a unui ţinut din extremul septentrion, care se găseşte la nord de marea septentrională, „nu ştiu la cîte mii sau zeci de mii de li de provinciile centrale”. Această ţară, în care condiţiile climatice sînt blînde („nu e vînt şi ploaie, îngheţ şi rouă”), „dă viaţă la păsări şi animale, la insecte şi la peşti, la iarbă şi la copaci”. Geografia acestei ţări aminteşte, sub unele puncte de vedere, anumite descrieri ale Paradisului; „Între cele patru laturi e complet plană, fiind înconjurată de dealuri abrupte. În mijlocul ţinutului este un munte în formă de urcior, numit Hu-ling, pe vîrful căruia e o deschidere în formă de brăţară rotundă, numită Peştera Abundenţei, din care izvorăşte o apă numită Fîntîna Supranaturală: are o mireasmă mai puternică decît aceea a orhideelor şi a aromatelor, o savoare mai puternică decît aceea a mustului. Acest singur izvor, împărţindu-se, formează patru cursuri de apă, care curg de pe munte şi irigă tot ţinutul”.

Locuitorii extremului septentrion, continuă Lieh-tzu, trăiesc o viaţă fericită: „Avînd un caracter binevoitor şi generos, nu dau naştere la conflicte şi nu sînt agresivi; avînd inima sensibilă şi osatura delicată, nu sînt orgolioşi şi nici servili...” (4).

Temele paradisului hiperboreean şi al originii polare, atestate în formele tradiţionale cele mai vechi, sînt reprezentate, în mod unitar şi definit, în forme tradiţionale mai recente, cum e cea islamică, care a situat în extremul septentrion „ţinutul celest” Hûrqalyâ. Această doctrină, expusă în epoca contemporană de şcolile şiite shaykhî şi ishrâqî, reia tema mazdeistă a „Pămîntului transfigurat”: într-adevăr, geograful Yaqût afirma că muntele Qâf, „mama tuturor munţilor”, din care pleacă drumul polar spre Allâh, s-a chemat într-o vreme Alborz. Henry Corbin atrage atenţia că Orientul despre care vorbeşte cosmologia lui Avicenna trebuie căutat în „dimensiunea polară”, iar nu în răsăritul arătat de hărţile noastre geografice. „Într-adevăr – explică Henry Corbin – acest Orient este polul ceresc, «centrul» oricărei orientări conceptibile. Trebuie să-l căutăm în direcţia nordului cosmic, aceea a «Pămîntului luminos»” (5). În Cartea despre Omul Perfect (Kitab al-insân al-Kâmil), ’Abd al Karîm al Jîlî (1365-1403) vorbeşte de un loc care în Coran (VII, 44-46) este desemnat cu numele al-A’râf (Înălţimile), iar în LIV, 55 e definit „sălaşul de adevăr lîngă un rege puternic”; cel ce locuieşte în acest loc este un „om treaz”, un „veghetor” (în arabă yaqzân, echivalent cu homericul àypnos); pe de altă parte, ţinutul vecin al îngerului Yûh, pe care domneşte Sayyidnâ al-Khidr, este ţinutul soarelui de miazănoapte, unde nu e în vigoare obligaţia rugăciunii rituale de seară (salât al-maghreb), pentru că aici aurora precede seara.

„Unde era, unde nu era, dincolo de cele şase ţări şi o a şaptea parte, dincolo de Muntele de Cristal, dincolo de Marea Operenciás, a fost odată...” (6). În motivul celor „şapte ţări şi o a şaptea parte” (hetedhétország) sau al celor „şapte lumi” (hétvilág), care apare de obicei la începutul poveştilor populare ungureşti, folclorul maghiar a păstrat reziduul fosil al unui element de doctrină tradiţională amplu difuzat în culturile Eurasiei. Cele „şapte ţări” sau cele „şapte lumi” ale tradiţiei maghiare se întîlnesc şi în geografia sacră a hinduselor Purâna, care vorbesc de şapte dwîpa, aşadar de şapte „insule” continentale ieşite din apă una după alta. Dar motivul celor „şapte ţinuturi” e prezent şi în geografia tradiţională iraniană, care distinge şapte keshvar (avest. karshvar), şapte „climaturi” care sînt în realitate şapte zone ale Terrei. Keshvar-ul central, care reprezintă spaţiul terestru accesibil actual oamenilor, e la rîndul lui subîmpărţit (de exemplu de al-Bîrûnî) în şapte regiuni:1) India, 2) Arabia şi Abisinia, 3) Siria şi Egiptul, 4) Iran, 5) Bizanţul şi lumea slavă, 6) Turkestan, 7) China şi Tibetul. În esoterismul islamic cele „şapte ţinuturi” reprezintă şapte categorii (tabaqât) ale existenţei terestre: fiecare e guvernată de un Pol (Qutb) şi cei şapte Poli sînt subordonaţi Polului Suprem (al-Qutb al-Ghawth). Celor şapte Poli ai islamului (celor şapte rsi din India, celor şapte înţelepţi ai antichităţii greceşti etc.) corespund cei şapte Magyar (hetumoger) despre care vorbesc cronicile medievale, acei hét vezér ai triburilor ugrice conduse de Árpád.

Dincolo de cele „şapte ţinuturi”, dincolo de cele „şapte lumi”, printre celelalte personaje fabuloase este şi Ion cel Puternic (Erös János, Erös Jancsi). În acest personaj (care corespunde lui Batyr Ivan din basmele ciuvaşe şi lui Starker Hans din basmele germane) găsim reflexul fabulos al unei întregi serii de „copii divini” mitici, căreia îi aparţin, cum a arătat Károly Kerényi (7), şi Kullervo din Kalevala, şi Mir-susne-hum din mitologia vogulă. Unele poveşti spun că Puternicul János e fiul unei văduve, ca Parsifal, ca Mani; altele spun că nu are nici tată, nici mamă, ca Melchisedec (Evrei 7, 3), pe care unii îl identifică cu Sayyidnâ al-Khidr. Pe de altă parte, figura „copilului divin” se referă la o arché; şi adesea această arché e însoţită de referinţe „polare” şi hiperboreene.

Într-o poveste, Puternicul János se face ascultat de un urs pe care l-a găsit în pădure; unele variante explică extraordinara forţă fizică a băiatului, atribuindu-i paternitatea unui urs. E bine ştiut că simbolul ursului corespunde, în una din valenţele sale, Nordului: o aminteşte Ursa Mare, dar şi terminologia geografică şi astronomică relativă la nord, care în diferite limbi îşi trage originea din grecescul àrktos („urs”). Dar după tradiţia hindusă, septentrionalul „ţinut al ursului” fusese mai înainte „ţinutul mistreţului”, Vârâhî, pentru că mistreţul (vârâha în limbă sanscrită) simbolizează a treia „coborâre” a lui Vishnu în actualul manvantara, adică în ciclul prezent al umanităţii. Această schimbare de nume, explică René Guénon, ar fi efectul unei revolte a castei războinice împotriva castei sacerdotale, revoltă căreia i-a pus capăt al şaselea avatâra al lui Vishnu, Parashu-Râma.

Or, dacă Puternicul János s-ar fi limitat să supună ursul, rolul său ar fi fost identic celui al lui Parashu-Râma şi eroul poveştii ungureşti ar fi o variantă folclorică a unui avatâra. Iar, pentru a rămîne în aria ugro-finică, János s-ar identifica cu Mir-susne-hum, care urmăreşte ursul şi îl învinge. Dar János reuneşte în jurul persoanei sale atît ursul, cît şi mistreţii, aproape o demonstrare a faptului că „cele două simboluri ale mistreţului şi ursului nu apar întotdeauna în mod necesar în opoziţie sau în luptă, dar, în anumite cazuri, pot chiar reprezenta autoritatea spirituală şi puterea temporală, sau cele două caste ale druizilor şi cavalerilor, în raporturile lor normale şi armonice” (8). Aşadar, dacă îmbinarea simbolurilor în această poveste nu este întîmplătoare, ea ar trebui să se refere la o epocă îndepărtată în care între cele două funcţiuni exista încă o perfectă armonie.

În sfîrşit, o observaţie asupra numelui protagonistului. În studiul său asupra „Daciei hiperboreene” (9), Geticus (respectiv Vasile Lovinescu) a raportat numele Ion (Giovanni), care după interpretarea sa desemnează pe „Regele Lumii” în tradiţia populară română, la numele lui Ianus (Janus), zeul care domneşte în Latium în Vîrsta de Aur. Dar latinul Janus, independent de orice consideraţie propriu-zis etimologică, prezintă o curioasă asonanţă şi cu maghiarul János; şi la această întîmplătoare analogie fonetică între cele două nume se adaugă o analogie substanţială între cele două figuri, pentru că atît Ianus, cel cu două feţe (Janus bifrons). cît şi János, care domină urşii şi mistreţii, reprezintă o unitate primordială încă neseparată prin dualitate.

Teza lui Geticus-Lovinescu e cunoscută. După părerea sa, Dacia ar fi fost, într-o anumită perioadă a antichităţii, sediul unui centru spiritual de origine hiperboreeană; în alţi termeni, hiperboreenii, deplasîndu-se din sediul originar septentrional spre sud, s-ar fi oprit în teritoriul cuprins între Dunăre şi Carpaţi, unde ar fi făcut un sediu secundar. Pentru a susţine o atare presupunere, autorul Daciei hiperboreene  trece în revistă un vast material documentar, extras substanţial din opera lui N. Densuşianu (10): folclorul, toponomastica, numismatica, izvoarele greceşti şi latine, chiar istoria Principatelor Române, care, după Geticus-Lovinescu, susţin ipoteza prin care tradiţia dacică ar fi supravieţuit pînă în timpurile relativ recente.

Geticus-Lovinescu îşi expune aceste păreri într-o serie de articole care au apărut în Études Traditionnelles, între 1936-1937. Aceste scrieri au avut o rezonanţă mai amplă cincizeci de ani mai tîrziu, cînd, ca urmare a ediţiei italiene din 1984 şi a celei franceze din 1987, Vintilă Horia a vorbit despre ele cu admiraţie, în timp ce în România Virgil Cândea a atras atenţia asupra imaginii Daciei arhaice prezentate de „B. P.Haşdeu, Nicolae Densuşianu, Mihail Sadoveanu, Matila Ghyka, Mircea Eliade, Mihai Vâlsan, Mihai Avramescu, Vasile (şi chiar Horia) Lovinescu, Nichita Stănescu, pentru a nu cita decît pe acei autori care au cultivat philosophia perennis cu mijloace, ambiţii şi rezultate diferite” (11). Ediţia franceză, în special, a trezit interesul unor cercetători ca Charles Ridoux şi Paul Georges Sansonetti; acesta din urmă, elev al lui Henry Corbin şi Gilbert Durand, a ţinut la Sorbona un curs despre „Dacia hiperboreeană”.

Indicaţiile conţinute în Dacia hiperboreeană au primit o oarecare dezvoltare în Rusia, în scrierile lui Aleksandr Dughin, care încă din 1991 făcea să circule în samizdat a sa Giperborejskaia teorija (12). Dughin scrie: „Dacia hiperboreeană a lui Geticus reprezintă polul comun a două cercuri opuse: cercul meridional mediteraneean şi cercul septentrional [...] ruso-slav (în care intră şi componentele balto-scandinave). [...] Oricum ar fi, Dacia hiperboreeană reprezintă limita meridională a Rusiei hiperboreene, concentrînd în sine energiile sacre ale Nordului şi motivele mitice solare hiperboreene. Dar poziţia sa intermediară între cele două cercuri amintite mai sus explică în parte înrădăcinarea tendinţelor hiperboreene pe teritoriul românesc” (13).

Tot în Rusia, Valeri Diomin a condus în 1997 o expediţie ştiinţifică în peninsula Kola, unde au fost descoperite resturile unei civilizaţii care urcă probabil cu douăzeci de mii de ani mai înainte. Referindu-se la rezultatele acelei expediţii, presa rusească anunţa că Hiperboreea, „leagănul tuturor popoarelor hiperboreene [...], nu numai că a existat, dar se găsea pe teritoriul Septentrionului rusesc” (14).

Claudio MUTTI

Note:

1.Luigi de Anna, Conoscenza e immagine della Finlandia e del Settentrione nella cultura classico-medievale, Turun Yliopisto, Turku, 1998.

2.Bâl Gangâdhar Tilak, The Arctic Home in the Vedas (trad. ital.: Ecig, Genova, 1986).

3. Felice Vinci, Homericus nuncius. Il mondo di Omero nel Baltico, Solfanelli, Chieti, 1993.

4. Testi taoisti (trad. ital.: Utet, Torino, 1977).

5. Henry Corbin, Corpo spirituale e Terra celeste, Adelphi, Milano, 1986.

6. Cf. Anikó Steiner,  Sciamanesimo e folklore, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1980.

7. C. G. Jung, Károly Kerényi, Prolegomeni allo studio scientifico della mitologia, Boringhieri, Torino, 1972.

8. René Guénon, Simboli della Scienza Sacra, Adelphi, Torino, 1975 (trad. rom.: Simboluri ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Bucureşti, 1997).

9. Geticus, La Dacia iperborea, Edizioni all’insegna del Veltro, Parma, 1984 (în rom.: Dacia hiperboreeană, Rosmarin, Bucureşti, 1994).

10. Nicolae Densuşianu, Dacia preistorică, ed. a II-a, Meridiane, Bucureşti, 1986.

11. Virgil Cândea, Viziuni ale Daciei arhaice, Viaţa Românească, Bucureşti, 1990.

12. Aleksandr Dughin, Giperborejskaja teorija, Arktogeja, Moskva, 1993.

13. Aleksandr Dughin, Rusia. El misterio de Eurasia, Grupo Libro 88, Madrid, 1992.

14. Vittorio Strada, „Scoperta Iperborea”, în Corriere della Sera, 19 apr. 1998.

Mai puteţi citi pe acest blog:

Claudio Mutti: Dante şi India 
Claudio Mutti: Despre “veltro”-ul dantesc 
Fiice ale aceleiaşi lupoaice 
Cine eşti dumneata, domnule Claudio Mutti?