INTERMEZZO LIRIC: DANTE
SUMARUL BLOGULUI
UN CELEBRU SONET DANTESC
Tanto gentile e tanto onesta pare
ch'ogne lingua deven tremando muta
Ella si va, sentendosi laudare,
Mostrasi sì piacente a chi la mira,
che dà per li occhi una dolcezza al core,
che va dicendo a l'anima: Sospira!
(I)
Aşa e doamna mea la-nfăţişare
de plină de virtuţi şi de nobleţe,
că mut rămîi cînd dă în jur bineţe
şi nu-s destoinici ochii s-o măsoare.
Păşind smerită prin mulţimea care
cu laude se-ntrece s-o răsfeţe,
e parcă din cerească frumuseţe
În suflet, prin a ochilor lumină,
se iscă o dulceaţă peste fire,
iar de pe chipul ei adie parcă
suav zefir de darnică iubire,
ce-n taină-i spune inimii: “Suspină!”.
(II)
Aşa gentilă şi onestă-apare
stăpîna mea pe alţii cînd salută,
că limba de fior rămîne mută
şi nu cutează ochii s-o măsoare.
De-i lăudată, trece gînditoare,
e pe pămînt minunii-ntruchipare.
că iscă-n piept o dulce fericire,
de ne-nţeles cuiva ce n-o încearcă;
iar de pe buze îi adie parcă
zefir suav, cu izuri de iubire,
ce lin şopteşte inimii: “Suspină!”.
(III)
Atît de pură şi de demnă-apare
stăpîna mea prin preajmă cînd salută
că limbă nu-i să nu rămînă mută,
nici ochi ce nesfielnic s-o măsoare.
Ea-şi taie printre laude cărare,
cu-atîta cuviinţă înnăscută,
minunea-şi are-n ea întruchipare.
că-n piept trezeşte-o dulce fericire,
de ne-nţeles acelui ce n-o-ncearcă;
din gura ei zefir adie parcă,
poruncă dîndu-i inimii: “Suspină!”.
(IV)
Aşa nobleţe şi virtute-arată
stăpîna mea cînd salutînd se-nclină,
că fără grai, de-nfiorare plină,
sfios la ea se uită-o lume toată.
Deşi-i de toţi atît de lăudată,
veşmînt îi e smerenia deplină;
din ceruri pare pe pămînt să vină,
ca o minune binecuvîntată.
E-aşa-ncîntarea ochilor de trează,
că de dulceaţă inima tresare,
cum nu pricepe cel ce n-o priveşte;
iar de pe buze parcă-aşa fireşte
(V)
Atît de-aleasă cuviinţă are
cînd dă bineţe lumii doamna mea,
c-abia-ndrăznesc privirile spre ea,
iar limbile-amuţesc de-nfiorare.
Smerită-i pe deplin la-nfăţişare,
oricît prisos de laude-ar avea;
minune parcă-ar fi din slava cea
Cu-atîta farmec văzul îl aţine,
încît dulceaţa-n suflet se pogoară,
de ne-nţeles cui gustul ei nu-l ştie;
iar de pe faţă tainic îi adie
ce-i zice bietei inimi să suspine.
2 comentarii:
Care-i totuşi "aproximarea" preferată de dvs?
Nici una. Aspir încă spre o tălmăcire mai bună. Cele incluse aici sînt destul de vechi (cea mai de demult cred că are peste 30 de ani, iar cea mai recentă - a doua de aici - are şi ea vreo 5...). Mărturisesc că nici nu mai ştiu care a fost cea dintîi. Aveam si o a sasea versiune, la care am renuntat de tot, dar care cred că a rămas pe blogul nu ştiu cui.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire