INTERMEZZO LIRIC: DANTE

SUMARUL BLOGULUI

UN CELEBRU SONET DANTESC

ÎN CINCI APROXIMĂRI ROMÂNEŞTI

Din Vita Nuova (XXVI)

Tanto gentile e tanto onesta pare

la donna mia quand'ella altrui saluta,
ch'ogne lingua deven tremando muta

e li occhi no l'ardiscon di guardare.
Ella si va, sentendosi laudare,

benignamente d'umiltà vestuta;

e par che sia una cosa venuta

da cielo in terra a miracol mostrare.
Mostrasi sì piacente a chi la mira,
che dà per li occhi una dolcezza al core,

che'ntender no la può chi no la prova:

e par che de la sua labbia si mova

un spirito soave pien d'amore,
che va dicendo a l'anima: Sospira!

(I)

Aşa e doamna mea la-nfăţişare
de plină de virtuţi şi de nobleţe,
că mut rămîi cînd dă în jur bineţe
şi nu-s destoinici ochii s-o măsoare.
Păşind smerită prin mulţimea care
cu laude se-ntrece s-o răsfeţe,
e parcă din cerească frumuseţe

minune pe pămînt pogorîtoare.
În suflet, prin a ochilor lumină,
se iscă o dulceaţă peste fire,

ce n-o-nţelege cel ce n-o încearcă;
iar de pe chipul ei adie parcă
suav zefir de darnică iubire,
ce-n taină-i spune inimii: “Suspină!”.


(II)

Aşa gentilă şi onestă-apare
stăpîna mea pe alţii cînd salută,
că limba de fior rămîne mută
şi nu cutează ochii s-o măsoare.
De-i lăudată, trece gînditoare,

smerit purtîndu-şi graţia-nnăscută;

şi pare că, din slava nevăzută,
e pe pămînt minunii-ntruchipare.

Aşa desfată-a ochilor lumină,
că iscă-n piept o dulce fericire,
de ne-nţeles cuiva ce n-o încearcă;
iar de pe buze îi adie parcă
zefir suav, cu izuri de iubire,
ce lin şopteşte inimii: “Suspină!”.


(III)

Atît de pură şi de demnă-apare
stăpîna mea prin preajmă cînd salută
că limbă nu-i să nu rămînă mută,
nici ochi ce nesfielnic s-o măsoare.
Ea-şi taie printre laude cărare,
cu-atîta cuviinţă înnăscută,

c-ai zice că, din ceruri desfăcută,
minunea-şi are-n ea întruchipare.

S-o vezi aşa-i plăcerea de deplină,
că-n piept trezeşte-o dulce fericire,
de ne-nţeles acelui ce n-o-ncearcă;
din gura ei zefir adie parcă,

cu-atîta har de gíngaşă iubire,
poruncă dîndu-i inimii: “Suspină!”.


(IV)

Aşa nobleţe şi virtute-arată
stăpîna mea cînd salutînd se-nclină,
că fără grai, de-nfiorare plină,
sfios la ea se uită-o lume toată.
Deşi-i de toţi atît de lăudată,
veşmînt îi e smerenia deplină;
din ceruri pare pe pămînt să vină,
ca o minune binecuvîntată.
E-aşa-ncîntarea ochilor de trează,
că de dulceaţă inima tresare,
cum nu pricepe cel ce n-o priveşte;
iar de pe buze parcă-aşa fireşte 

i-adie multa dragostei suflare,

ce suavă-i zice duhului: “Oftează!”.


(V)

Atît de-aleasă cuviinţă are
cînd dă bineţe lumii doamna mea,
c-abia-ndrăznesc privirile spre ea,
iar limbile-amuţesc de-nfiorare.
Smerită-i pe deplin la-nfăţişare,
oricît prisos de laude-ar avea;
minune parcă-ar fi din slava cea

ce-i pe pămînt de har aducătoare.
Cu-atîta farmec văzul îl aţine,
încît dulceaţa-n suflet se pogoară,
de ne-nţeles cui gustul ei nu-l ştie;
iar de pe faţă tainic îi adie

iubirea plină de-o mireasmă rară,
ce-i zice bietei inimi să suspine.

Aproximări româneşti de

Răzvan CODRESCU