«OMUL DREPT PRINTRE RUINE»?

SUMARUL BLOGULUI

Pentru că veni vorba, pentru cei interesaţi…

Traducerea românească de mai jos a Autoapărării lui Julius Evola (1898-1974) a apărut în revista Puncte cardinale în 1998, la centenarul naşterii autorului.

Lui Julius Evola i s-a intentat proces în 1951, sub dubla acuzaţie că ar fi uneltit pentru refacerea partidului fascist şi că şi-ar fi exaltat în mod public propria poziţie fascistă. L-a avut ca avocat pe Francesco Carnelutti, jurist de prestigiu internaţional, dar decisivă se pare că a fost mai ales propria sa pledoarie pro domo (cf. Julius Evola, Autodifesa, Quaderni di testi evoliani – No. 2, Fondazione “Julius Evola”, Roma, 1976), Deşi s-a cerut oficial o pedeapsă cu opt luni de închisoare, tribunalul a sfîrşit prin a-l  absolvi pe deplin (20 noiembrie 1951).

Autopărarea lui Julius Evola aminteşte de alte autoapărări de acelaşi gen din primii ani de după război, cum au fost şi la noi, de pildă, cele ale lui Radu Gyr sau Mircea Vulcănescu, cărora însă condiţiile social-politice din România postbelică le-au fost fatale.  (R. C.)

AUTOAPĂRAREA 
LUI JULIUS EVOLA

Onorată Instanţă,

Acuzaţia iniţială pe baza căreia s-a procedat la arestarea mea se încadrează în Art. 1 al Legii 1546 din 1947: alături de alţii, eu aş fi promovat, sub forma a diferite organizaţii, dar mai ales a celei în fruntea căreia se doreşte a fi puşi tinerii de la Imperium, refacerea dizolvatului partid fascist. Despre aceasta nu merită osteneala să spun mai mult de două vorbe, dat fiind că o astfel de acuzaţie este lipsită de orice fundament.

Într-adevăr, nu s-a prezentat cu privire la mine nimic care să poată duce la concluzia că relaţiile mele cu acele grupuri s-au desfăşurat altfel decît pe un plan pur intelectual şi doctrinar, vizînd concepţia despre Stat, etica şi viziunea generală asupra vieţii. Iar în privinţa relaţiilor respective, puse în evidenţă de către Procuratură într-un mod tendenţios şi arbitrar, trebuie să spun că ele nu au fost mai extinse decît cele pe care le-am întreţinut cu diferite alte grupuri, monarhice, independente sau naţionaliste, ca, de pildă, cel de la Il Nazionale al lui E. M. Gray sau cel de la Meridiano d'Italia (M.S.I.). Desigur, am simţit o înclinaţie specială faţă de tinerii de la Imperium, şi anume din următoarele două motive: în primul rînd, fiindcă ei insistau asupra necesităţii unei revoluţii interioare, de ordin spiritual, a individului ca subiect al luptei politice – iar directorul de la Imperium, Erra, a indicat în mod precis acest lucru în interogatoriul său; în al doilea rând, fiindcă, în ansamblul curentelor M.S.I., acest grup apăra poziţiile de dreapta, legate de valorile spirituale şi ierarhice, împotriva tendinţei socialistoide, larg reprezentate în acest partid [1].

Am fost cu totul străin de orice iniţiative organizatorice clandestine şi nimeni nu mi-a vorbit vreodată de aşa ceva; cît despre un anume activism, am atras adeseori atenţia să nu se ofere pe această cale arme adversarilor, dat fiind că nici o persoană serioasă nu va crede – în actuala situaţie internaţională – că în Italia există premise pentru o adevărată revoluţie sau lovitură de stat antidemocratică. Aceste lucruri nu le-am exprimat doar într-o scrisoare pe care Procuratura a sechestrat-o (dar pe care totuşi s-a ferit cu grijă s-o prezinte!), ci şi, bunăoară, într-un articol din Il Nazionale, intitulat “A profita de pe urma obstacolelor”, articol în care susţin că rigorile sporite prevăzute, în privinţa represiunii antifasciste, de noul proiect de lege al lui Scelba, ar trebui să ofere ocazia propice a unei salutare renunţări la formele exterioare de expresie şi de acţiune, mai mult sau mai puţin anacronice, pentru ca eforturile să se concentreze, în schimb, asupra unei serioase pregătiri doctrinare.

În general, întrucât s-a ţinut să se vorbească de “complicitate ideologică”, nici o incitare, nici măcar indirectă sau involuntară, la acţiuni teroriste sau clandestine, nu se găseşte în vreo scriere de-a mea. Procuratura, în rechizitoriul său, a vrut să stabilească o legătură absurdă între constituirea “Legiunii negre” şi cutare loc din opusculul meu Orientări, în care se spune că natura tragică a timpurilor noastre cere un fel de “legionarism”. Dar eu specific limpede despre ce este vorba: despre legionarism nu ca organizare, ci ca spirit, ca atitudine interioară. Iată citatul exact: “Atitudinea aceluia care ştie să aleagă calea cea mai grea, a aceluia care este capabil să lupte, chiar ştiind că bătălia este materialmente pierdută, şi care se raliază străvechiului principiu potrivit căruia fidelitatea este mai puternică decît focul” (Orientări, p. 4). Aceeaşi semnificaţie este exprimată şi mai departe (p. 26), acolo unde vorbesc despre “omul drept printre ruine”. Nu e vorba decît de o atitudine etică, eroică, spirituală. Nu e loc de echivocuri, iar dacă ele s-au produs cumva, eu nu-mi pot asuma vreo responsabilitate. N-am incitat niciodată la formarea de partide – eu neg conceptul însuşi de “partid” – sau de mişcări subversive. Iată cum, în aceeaşi lucrare, la pagina 5, indic ce e de făcut: “O revoluţie tăcută, care să înceapă din adîncuri, ca să fie create mai întîi în interior şi în individ premisele acelei ordini care, la momentul potrivit, va trebui să se afirme şi în exterior, înlocuind în mod fulminant formele şi forţele unei lumi decadente şi corupte”. Permiteţi-mi să citez alte două pasaje. Pagina 3: “A se redresa lăuntric, a-şi da sieşi o formă, a crea în sine însuşi o ordine şi o rectitudine”, în loc de “a ieşi în întâmpinarea demagogiei şi materialismului maselor”, formând o redută spirituală “împotriva celor care nu ştiu să gîndească decît în termeni de programe, de probleme organizatorice şi de partid”. Paginile 5-6: “Unei lumi de mizerie, ale cărei principii sînt «cui eşti obligat», sau «mai întîi stomacul, apoi morala», sau «acestea nu-s vremuri în care să-ţi permiţi luxul de a avea caracter», sau, în fine, «am familie», să ştim să-i opunem: noi nu putem face altfel; aceasta este calea noastră, acesta este felul nostru de a fi. Cele ce efectiv vor putea fi dobîndite astăzi sau mîine nu se vor dobîndi prin abilitatea unor agitatori sau politicaştri, ci prin fireasca preţuire şi recunoaştere a unor oameni capabili să le dobîndească şi aducînd, prin chiar acest fapt, chezăşie pentru ideile lor”. Eu, care îndemn ca, în pofida acestei lumi în ruină, să se reziste la un astfel de nivel al tensiunii etice, aş fi – după expresia textuală a Procuraturii – “un personaj malefic şi tenebros”, seducător al unui tineret exaltat!

Trec la cea de-a doua acuzaţie: cea de “a fi exaltat idei proprii fasciste” în “articole publicate în diferite numere ale revistelor La Sfida, Imperium şi în Orientări”, considerate “alte acţiuni consecutive aceluiaşi proiect criminal”.

În această privinţă, trebuie să reliefez, înainte de toate, un fapt foarte semnificativ. Acest delict mi-a fost imputat abia într-o a doua etapă, astfel încît, în acuzaţia pe care a formulat-o la adresa mea Procurorul Republicii atunci când m-a interogat, el nu figurează. Rezultă limpede că este vorba despre o repliere, despre o “manevră strategică”, menită să asigure o fiche de consolation în faţa previzibilului colaps al iniţialei şi principalei acuzaţii. E de ajuns să iei în considerare data scrierilor incriminate pentru a te convinge de acest lucru: ele sunt anterioare – cu şase luni pînă la doi ani! – arestării mele. Orientări poartă data 1950 şi a apărut cu aproape un an înainte, fiind, pe deasupra, o culegere de articole deja publicate în alte locuri, reordonate mai potrivit la solicitarea unui grup care nici măcar nu este cel de la Imperium, ci care numai s-a slujit de reţeaua de difuzare a acestei reviste. Cum oare abia după un timp atît de neverosimil de lung au ajuns să fie observate aceste “acte consecutive ale aceluiaşi proiect criminal”?! Una din două: ori trebuie să cădem de acord că supravegherea politică a presei are un ritm şi o promptitudine cu adevărat stranii, ori trebuie să admitem o altă ipoteză, singura de bun-simţ, şi anume aceea că respectivele scrieri au fost selecţionate (dintre multe altele care-mi aparţin, redactate în acelaşi spirit, unele chiar destul de recente, publicate în periodice bine supravegheate, precum Meridiano d'Italia, Rivolta ideale, Lotta politica) nu pentru conţinutul lor intrinsec, ci pentru simplul fapt de a fi apărut în periodice ale grupului Imperium, căutându-se să se stabilească astfel o inexistentă implicare a mea în presupusele iniţiative organizatorice ilegale imputate acestui grup. Un astfel de artificiu nu se poate să nu-i sară în ochi unui judecător obiectiv.

Ba mai mult. Relatarea iniţială a Procuraturii aproape că nu se referă efectiv la presupusul delict de “apologie” pe care eu l-aş fi comis prin scrierile cu pricina. Arogîndu-şi competenţa, autoritatea şi funcţia de a emite judecăţi în materie de înaltă cultură, de filosofie, de doctrină a rasei, aventurîndu-se chiar în aprecieri asupra spuselor mele despre darwinism, despre psihanaliză, despre existenţialism, relatarea Biroului politic al Procuraturii caută mai degrabă denigrarea mea ca scriitor, prezentîndu-mă ca pe un diletant cunoscut doar unor “bisericuţe” de esoterişti – amuzant este că, din pomenita relatare, rezultă că respectivul compilator ignoră ce va să zică “esoterism”! –, care cu teoriile sale filosofico-magice bolnave – se ajunge pînă la a se vorbi de “insania mentis”! – ar fi aprins minţile tinerilor neofascişti şi ar fi responsabil de acţiunile lor nesăbuite...

Se intră astfel pe un teren care depăşeşte cu totul materia pozitivă a imputării, conform Art. 7. Drept care, deşi e un lucru foarte neplăcut să vorbeşti despre tine însuţi, mă văd obligat să aduc o scurtă rectificare unei asemenea caricaturi distorsionate a imaginii mele.

Dacă n-aş fi mai mult decît un diletant şi un exaltat, necunoscut în afara pomenitelor “bisericuţe”, cineva se poate întreba: cum de numai editori de prim rang – precum Laterza, editor al lui Croce [2], Bocca şi Hoepli – mi-au tipărit lucrări dintre cele mai diverse, unele chiar privitoare la rasism? Nu puţine dintre acestea mi-au fost reeditate, iar cîteva au fost traduse în diferite limbi străine. Cineva se poate întreba, de asemenea: cum se face că am fost invitat tocmai eu să ţin cicluri de conferinţe în universităţi italiene (Milano, Florenţa), dar şi străine (Halle, Hamburg), pe lîngă că am fost invitat să vorbesc în societăţi străine deschise numai principalilor exponenţi ai gîndirii tradiţionale şi aristocratice europene, precum Herrenklub-ul din Berlin, Asociaţia Culturală a Contesei Zichy, de la Budapesta, sau Kulturbund-ul Prinţului de Rohan, de la Viena?

Ceea ce s-ar fi dorit prezentat cu titlu de teorii dezechilibrate, tenebroase, “magice”, vizează în realitate studii sistematice despre metafizică, despre orientalism, despre asceză, despre ştiinţa miturilor şi a simbolurilor, iarăşi favorabil apreciate şi în străinătate. Mă voi limita, sub acest ultim aspect, să remarc că chiar în anul din urmă Casa [Editura] Luzac din Londra, cea mai preţuită pe plan european în acest domeniu, a publicat o lucrare a mea despre buddhism, The Doctrine of Awakening.

Raportul Procuraturii impune rectificarea unui alt punct privitor la rasism. Tot pentru a mă pune într-o lumină tendenţioasă, mă prezintă ca pe un fanatic nazifascist care, în conferinţele sale din străinătatate, ar fi atacat deja latinitatea şi ar fi denigrat italianitatea, în favoarea ideii ariene germanice, ceea ce ar fi trezit chiar reacţia ierarhiei fasciste, ca urmare a unor informări consulare!

Toată această chestiune este un echivoc derivat din incompetenţă şi din informarea defectuoasă. Trebuie să se ştie că, în studiile moderne asupra raselor, termenul de “arian” sau chiar “nordic” nu înseamnă de fapt “german”; acest termen este, în schimb, sinonim cu acela de “indo-european” şi desemnează propriu-zis o rasă primordială preistorică, din care se vor fi născut primii creatori ai civilizaţiilor hindusă, persană, greacă, romană, şi ale cărei ultime ramuri barbarizate ar fi germanii. Toate acestea sînt indicate cît se poate de clar în lucrările mele Revoltă împotriva lumii moderne şi Sinteză a doctrinei despre rasă. Rasismul pe care l-am apărat, departe de a fi un “extremism”, se numără printre tentativele pe care le întreprinsesem şi în alte domenii, cu scopul de a rectifica idei care în fascism, ca şi în naţional-socialism, se dezvoltau într-o direcţie deviată. Astfel, am opus rasismului materialist şi vulgar antisemit un rasism spiritual, introducînd conceptul de “rasă a spiritului” şi dezvoltînd pe această bază o doctrină originală. Idealului arian germanic, susţinut de nazişti, i-am contrapus idealul arian roman; am atacat, într-adevăr, ideea confuză de latinitate, dar nu în favoarea ideii germanice, ci pentru a exalta conceptul de pură romanitate, concepută ca forţă augustă şi originară, mai presus de tot ceea ce este generic latin.

Nu e suficient. Raportorul Procuraturii pare să ignore că respectivei mele conferinţe, al cărei titlu semnificativ era “Revoluţia ario-romană a Italiei fasciste”, i-au urmat alte conferinţe, în diferite oraşe germane, al căror text în italiană îl prezint extras din Rassegna italiana şi în care am pus în evidenţă ceea ce putea oferi antica idee clasică şi romană pentru a îndrepta diferite idei în vogă în Germania, ridicîndu-le la un nivel superior, spiritual. E posibil ca vreun consul italian din străinătate, ignorînd astfel de studii, să fi trimis informări alarmante. Însă, în privinţa preocupării pe care rasismul meu ar fi iscat-o pînă şi în ierarhia fascistă, lucrurile stau cu totul altfel. În urma acestor conferinţe, Mussolini, din iniţiativă personală, a ţinut să-mi vorbească, pentru a-mi comunica aprobarea sa cu privire la formulările mele rasiste, considerîndu-le în măsură să asigure gîndirii italiene o poziţie independentă, ba chiar superioară, faţă de ideologia nazistă – fapt despre care şeful de pe atunci al Oficiului Rasei, Dr. Luchini, ar putea să aducă mărturie exactă. Şi trebuie să spun că această recunoaştere făcută spontan de Mussolini în faţa unui ne-fascist, adică a unuia neînscris în partid, este una dintre amintirile cele mai flatante  ale vieţii mele. În orice caz, trebuie să spun că teoria rasei, în ansamblul ideilor susţinute de mine, nu reprezintă decît un capitol pe de-a-ntregul subordonat şi secundar, în pofida a ceea ce cred unii.

Cînd, în sfîrşit, Procuratura semnalează că, pentru o anumită perioadă, în vremea fascismului, aş fi fost “supravegheat” pentru motive indicate obscur – personale şi, se adaugă, pentru... activităţi magice! – , aceasta este cel puţin lipsă de pudoare, fiindcă ar fi bine să ne amintim de care persoană anume asculta pe atunci, în mod servil, Procuratura, ai cărei funcţionari erau cu toţii înscrişi în fascii, în vreme ce eu n-am fost niciodată înregimentat. Am afirmat o gîndire independentă, aşa cum o voi demonstra imediat, iar în fascism am avut fie prieteni devotaţi, fie duşmani de moarte, care au încercat prin toate mijloacele să-mi şubrezească poziţia, punînd în circulaţie scorneli de tot felul. Printre astfel de duşmani s-au numărat şi Starace [3] cu acoliţii săi, care au încercat chiar să se servească de Procuratura acelor timpuri, însă cu rezultate nule. Iar astăzi se pare că Procuratura nu şovăie să dezgroape aceste poveşti de demult, folosite ieri pentru a mă face să par antifascist, iar azi pentru a confirma acuzaţia de fascism!

De ce nu se spune, mai degrabă, că în 1930 Biroul Politic al Procuraturii m-a denunţat în vederea suspendării periodicului La Torre, pe care-l conduceam. Şi pentru care motiv? Pentru “atacuri împotriva squadrismului” [4]. Fireşte, nu era vorba despre squadrismul în sine, ci doar de nişte flibustieri [piraţi] care, sub paravanul fascismului şi al squadrismului, îşi permiteau tot felul de lucruri şi care, pentru a scăpa de mine, care-i atacam, s-au servit, sub protecţia lui Starace, chiar şi de poliţie.

Nu pretind cîtuşi de puţin să mă prezint nici ca antifascist, nici ca victimă a fascismului. Amintesc însă de toate acestea pentru a scoate la lumină mijloacele care se folosesc împotriva mea.

O dată precizate toate acestea şi limpezit orice context tendenţios, trec la chestiunea de fapt, privitoare la acuzaţa de a fi susţinut “idei proprii fascismului”. Dar aici mă găsesc perplex, fiindcă acuzarea nu catadicseşte să menţioneze articolele de care este vorba, nici nu indică – după cum ar cere uzanţa – acele pasajele anume corespunzătoare termenilor delictului, aşa cum nu indică nici care ar fi respectivele “idei proprii fascismului”.

(Aici Procurorul – Dr. Sangiorgi – declară că nu este vorba despre nişte pasaje anume din scrierile lui Evola, ci de spiritul lor general. Cît despre ideile proprii fascismului, adaugă că în această privinţă poate fi vorba despre monocraţie, ierarhism şi despre conceptul de aristocraţie sau elitism. După ce, la cerere, toate acestea au fost consemnate întocmai, Evola îşi reia apărarea)  

           

Bine. În privinţa monocraţiei, acesta nu este decît un alt nume prin care se desemnează monarhia, în înţelesul originar, nu neapărat dinastic, al termenului. În privinţa ierarhismului, voi spune răspicat din capul locului: eu apăr ideea de ierarhie, nu de ierarhism. Precizate fiind acestea, trebuie să observ că, dacă aceştia sînt termenii acuzării, aş putea avea onoarea să văd pe aceeaşi bancă a acuzaţilor persoane ca Aristotel, Platon, Dante din De Monarchia şi tot aşa, până la un Metternich sau un Bismarck [5]. Resping acuzaţia că aş susţine idei proprii fascismului, fiindcă expresia “proprii”, conţinută de Art. 7, înseamnă “specifice”, adică idei care nu au fost numai prezente în fascism, ci idei care pot fi întîlnite doar în fascism şi nu în altă parte.

Ei bine, acesta nu este cîtuşi de puţin cazul în ceea ce mă priveşte. Am susţinut şi susţin “idei fasciste” nu întru cît sînt “fasciste”, ci în măsura în care acestea reiau o tradiţie superioară şi anterioară fascismului, întru cît aparţin moştenirii concepţiei ierarhice, aristocratice şi tradiţionale despre Stat, concepţie care are un caracter universal şi care s-a menţinut în Europa pînă la Revoluţia franceză. În realitate, poziţiile pe care le-am susţinut şi pe care le susţin ca independent – fiindcă niciodată n-am fost înscris în nici un partid, nici în P.N.F., nici în P.F.R., nici în M.S.I. – nu trebuie să fie numite nicidecum “fasciste”, ci tradiţionale şi contrarevoluţionare. În spiritul unui Metternich, al unui Bismarck sau al marilor filosofi catolici ai principiului autorităţii, De Maistre şi Donoso Cortés, neg tot ceea ce, direct sau indirect, derivă din Revoluţia franceză, a cărei consecinţă extremă este pentru mine bolşevismul, contrapunîndu-i “Lumea Tradiţiei”. Toate acestea rezultă, în modul cel mai limpede cu putinţă, din opera mea fundamentală, Revoltă împotriva lumii moderne, pe care am pus-o la dispoziţia Curţii, şi ale cărei două părţi se intitulază chiar “Lumea Tradiţiei” şi “Geneza şi chipul lumii moderne”. În prefaţă, arăt tocmai că această carte este cheia pentru buna înţelegere a scrierilor mele propriu-zis politice; iar criticul englez McGregor vorbeşte astfel despre această operă, cu prilejul ediţiei a doua: “Mai mult decît capodoperă a unui Spengler italian, aş numi această carte bastionul spiritului tradiţional şi aristocratic european”. Această poziţie a mea este bine cunoscută, şi nu doar în Italia. De asemenea, într-o carte foarte recentă a istoricului elveţian A. Mohler (Die konservative Revolution, Stuttgart, 1950, pp. 21, 241, 242), mi se face onoarea de a fi pus în rînd cu Pareto şi de a fi considerat drept principalul exponent italian a ceea ce se numeşte “revoluţia conservatoare”.

Prin urmare, în ceea ce mă priveşte, nu este cîtuşi de puţin cazul să se vorbească de vreo apologie a “ideilor proprii fascismului”. Principiile mele nu sînt decît acelea pe care înaintea Revoluţiei franceze orice om de condiţie le considera sănătoase şi normale. Las în suspensie, astăzi, problema dinastică şi instituţională; totuşi, ceea ce scriu eu, în aceleaşi articole incriminate, ca şi în Orientări, poate fi interpretat la fel de bine ca apărare a ideii monarhice şi ierarhice preconstituţionale şi tradiţionale, apărare pe care nici o lege de-a noastră n-o pedepseşte încă, pentru că dacă Art. 1 al Legii excepţionale îşi are contrapartea în Art. 2, care interzice refacerea monarhiei (pe căi violente, desigur), Art. 7 nu are nici o contraparte care să interzică apologia unei ideologii “monarhice”.

Cît despre fascismul istoric, dacă am susţinut cîteva aspecte ale sale susceptibile de a se motiva în ordinea de idei la care m-am referit, am combătut, pe de altă parte, acele idei marcate, mai mult sau mai puţin, de climatul politic materialist al vremurilor din urmă, fapt pentru care critici privitoare la ceea ce azi se consideră în mod vulgar drept fascism sînt frecvente în aceleaşi scrieri ale mele supuse incriminării. Mă voi limita doar la cîteva puncte esenţiale:

1. Mă delimitez de totalitarism, opunîndu-i idealul unui Stat organic bine diferenţiat şi considerînd “ierarhismul fascist” ca pe o deviere. În Orientări (pp. 14-15), se poate citi că totalitarismul a reprezentat o direcţie discutabilă şi abolirea exigenţei unei unităţi politice virile şi organice: “Ierarhia nu este ierarhism – acesta din urmă reprezentînd un rău care caută astăzi să se insinueze din nou, în ton minor – iar concepţia organică nu are nimic de-a face cu scleroza statolatrică şi cu vreo centralizare nivelatoare”. Încă mai pe larg şi mai energic am luat poziţie contra totalitarismului într-un articol, pe care-l prezint Curţii, intitulat “Stat organic şi totalitarism”, publicat în Lotta Politica, organul oficial al M.S.I. Aceeaşi teză, transpusă în planul culturii, am apărat-o în textul incriminat din Imperium (Nr. 2), unde, criticînd ideile scriitorului Steding [6], recunosc împreună cu el că răul de care suferă cultura modernă este particularismul ei, datorat paraliziei unei idei centrale directoare, dar mă opun soluţiei totalitare, în care nu rezidă un principiu spiritual, proeminent şi transcendent, ci doar brutala voinţă politică de a supune şi unifica în mod tiranic cultura, cazul-limită oferindu-ni-l sovietismul.

2. O concepţie tipic fascistă a fost aşa-zisul “Stat etic” al lui Gentile. Eu am pentru ea cuvinte foarte dure (Orientări, p. 24).

3. Sunt destui cărora le place să califice fascismul drept “o smintită tiranie”. În vremea unei astfel de “tiranii”, n-am ajuns niciodată să fiu pus într-o situaţie precum cea de faţă. Oricum ar sta lucrurile, cuvîntul de ordine, pe care-l împrumut din Tacit, rămîne acesta: “Suprema nobleţe a conducătorilor nu este aceea de a fi stăpîni de sclavi, ci aceea de a iubi libertatea chiar şi în cei ce li se supun” (p. 15).

4. În ce priveşte problema suveranităţii, eu refuz orice soluţie demagogic-dictatorială... Adevărata autoritate – o spun la p. 17 – nu poate fi aceea a unui “tribun sau lider popular, deţinător al unei simple puteri individuale şi informe, lipsit de orice investitură superioară, dar sprijinindu-se în schimb pe prestigiul precar exercitat asupra iraţionalelor forţe ale massei”. În aşa-zisul “bonapartism” eu nu văd decît “una dintre ipostazele tenebroase ale spenglerienei decadenţe a Occidentului” şi amintesc spusele lui Carlyle despre “lumea slugilor care se vrea guvernată de un pseudo-erou” (p. 17).

5. Am atacat în repetate rînduri teoria “socializării”, care, precum se ştie, a fost una dintre lozincile fascismului de tip Salò, la care nu am aderat ca doctrină (punctele de la Verona), ci aprobînd atitudinea celor ce au luptat în Nord pentru un principiu de onoare şi fidelitate. În socializare eu văd un marxism travestit, o tendinţă demagogică. Despre aceasta, a se vedea Orientări, pp. 12-14, şi mai mult de o treime din articolul incriminat “Două intransigenţe” (Imperium, Nr. 4). Într-adevăr, acţiunea efectivă pe care voiam s-o exercit asupra tinerilor din gruparea de la Imperium şi asupra altor curente tinereşti era în sensul unei opoziţii la tendinţele materialiste şi de stînga existente în M.S.I.

6. Apărarea ideii corporative nu ar trebui să constituie un delict, avînd în vedere că aceasta poate fi întîlnită chiar în partide astăzi legale, ca de exemplu P.N.M. şi M.S.I., pe lîngă unele curente ale catolicismului politic. În orice caz, eu supun criticii anumite aspecte, considerînd că numitul corporatism fascist a reprezentat o simplă suprastructură birocratică, ce menţinea dualismul claselor; i-am opus o reconstrucţie a economiei organică şi potrivnică “clasismului”, în chiar interiorul întreprinderii (pp. 113-114).

În încheiere, o scurtă precizare despre tezele cuprinse în articolele din Imperium – Nr. 1 şi La Sfida. În cel dintîi se aminteşte pur şi simplu care era, în romanitatea originară, înţelesul cuvîntului imperium: cum el era sinonim cu auctoritas şi îşi avea puterea derivată de sus, din forţele divine. Afirm apoi că criza lumii politice moderne reflectă tocmai criza unor astfel de principii sau puteri, ca şi a valorilor eroice legate de acestea.

Articolul din La Sfida, semnat cu pseudonimul “Arthos”, reluat în Orientări (pp. 9-10), se întemeiază pe principiul lui Metternich: “Cu subversiunea nu se cade la învoială”. Pornesc de la o scriere al lui Engels, care afirmă că revoluţia liberală nu face decât să o pregătească pe cea comunistă şi să lucreze pentru ea. Afirm, de asemenea, că aşa cum comuniştii îşi întemeiază pe această concepţie radicalismul lor subversiv, tot de la ea trebuie pornit şi acolo unde se tinde să se activeze în sens opus, adică în cel contrarevoluţionar, al unei adevărate reconstrucţii, fără nici un fel de concesii făcute subversiunii. Nici într-un text, nici în celălalt nu se întîlnesc referinţe la fascism sau la reprezentanţii acestuia. Asta-i tot.

Demonstrînd, prin urmare, că, în scrierile incriminate – ba chiar limitîndu-se la acestea, fără nici o referinţă, aşa cum ar fi impus onestitatea ştiinţifică, la cărţile mele – eu sînt contra totalitarismului, contra dictaturii demagogice, contra “Statului etic”, contra oricărei forme de autoritate desacralizată, contra “unei simple puteri individuale şi informe”, contra despotismului (cuvintele lui Tacit), contra socializării, inclusiv contra unui anume corporativism. Întreb: ce mai rămîne şi unde se mai poate întrezări vreo clipă delictul de “apologie”?

În fapt, ideile centrale apărate de mine, cum am spus deja, pot apărea în fascism, dar nu sînt “proprii” fascismului, cum vrea Art. 7. Ceea ce rămîne, intră esenţial în domeniul eticii şi al concepţiei despre viaţă, iar, sub aspect politic, se rezolvă într-o atitudine de intransigenţă tradiţională, sau, dacă vreţi, “reacţionară”, într-o consecutivă luare de poziţie împotriva subversiunii, individualismului, colectivismului, demagogiei, în orice formă s-ar înfăţişa ea, împotriva lumii politicaştrilor şi a celor lipsiţi de caracter.

Astfel, ceea ce Curtea, pornind de la cazul meu, se vede chemată să decidă, este dacă climatul Italiei actuale este de aşa natură încît cineva, declarînd că vrea să se menţină în afara oricărei activităţi de partid sau organizatorice şi definindu-şi poziţiile doar ca scriitor, trebuie să se aştepte să fie tîrît în faţa unui tribunal, sub acuzaţia de “delict ideologic”...

(Aici se încheie autoapărarea lui Julius Evola din 1951)

Baronul Julius Evola în 1968

[1] Evola vorbeşte într-o epocă în care Mişcarea Socială Italiană (M.S.I.) încă revendica moştenirea Republicii Sociale Italiene (1943-1945), în special ideea “socializării întreprinderilor”, înainte de a involua într-un sens conservator, pentru a se transforma, în zilele noastre, într-un partid liberal de dreapta (Alianţa Naţională). La polemica lui Evola cu “fascismul de stînga” al R.S.I. se fac referiri repetate în cele ce urmează.

[2] Aici avocatul Carnelutti a intervenit, zicînd: “La Laterza nu se publica niciodată ceva care să nu-i fi fost pe plac lui Croce!”. Despre relaţiile dintre filosoful liberal şi antifascist şi Julius Evola, a se vedea A. Barbera, “Quand Benedetto Croce «sponsorisait» Evola”, în Vouloir 2 (119/121), iulie-septembrie 1994, pp. 25-26.

[3] Achille Starace, secretar al Partidului Naţional Fascist (1931-39), sub conducerea căruia partidul s-a transformat într-un mijloc draconic de înregimentare birocratică a întregii vieţi publice italiene.

[4] De la squadra, “escadron, echipă, grupă, brigadă”; în timpul fascismului, corp sau grup de asalt. Squadrismo s-ar putea traduce prin “brigadism”.

[5] “Poliţia îi caută şi pe ei!”, a exclamat în acest punct, amuzîndu-se, avocatul Carnelutti.

[6] Christoph Steding, autorul cărţii Das Reich und die Krankheit der europäischen Kultur, Hamburg, 1938.