Jacek Yerka - Labirintul lebedelor
I
Adam cel dinainte de păcat
mai este încă miezul viu din noi:
prin rost să punem nume-adevărat
făpturii, pînă-n ziua de apoi.
Tălmaci ai firii sîntem prin cuvînt
şi lumea-i nouă iar, în fiecare,
şi nu-i nimic mai mare şi mai sfînt
decît e-n noi virtutea rostitoare.
E viaţa grai şi numai moartea-i mută,
şi vai de noi de n-am avea cuvinte
şi har de sus, ca limba să ne-ascută!
Chiar păcătoşi, ne poartă înainte
divinul Verb, spre slava-n care toate
chemate-s la tăcuta plinătate.
II
Va fi o vreme cînd le-am spus pe toate
şi voi putea pe limba mea să tac,
sau mi-or rămîne tot nespuse poate
atîtea noime cîte-n mine zac?
Au cîte-ajung, din tot ce-n noi se-adună,
să urce din tăcere în cuvînt
şi cîte, atunci cînd ceasul morţii sună,
pecetluite-n umbra ei ne sînt?
Tăcerea-i somn şi cîntecul trezvie
în veacul nostru iute la păcat,
dar cînd Cuvîntul moare şi învie,
ce mai rămîne-n veci adevărat
din prea lumeasca noastră bucurie
de-a da de rost la cîte-am apucat?!
III
De-o nouă zi se crapă şi mă doare
deja amurgul frumuseţii ei:
la ce folos mirifica splendoare,
cînd nu durează cît şi cum o vrei?
M-am săturat să se petreacă toate,
şi-n lume hăt, şi-n ce-i lumesc în mine,
şi clipa-n loc aş vrea ca Faust poate
s-o pot cu preţul sufletului ţine.
Pe an ce trece creşte-ntruna chinul
de-a tot muri, iubire cu iubire,
rîvnind în van mai mult cu mai puţinul.
De nu m-ar ţine taina crucii tale,
ce ia pieptiş întreaga noastră fire,
m-aş face praf şi pulbere pe cale.
IV
E trist să vezi din toiul vieţii încă,
deşi nu-ţi ştii pe cuget vreun păcat,
cum timpul, ca un lup înfometat,
din tot ce-ţi este sfînt şi drag mănîncă.
E an de an tristeţea mai adîncă
simţind cum eşti de ce-ai iubit trădat
şi cum pe visuri scoase la mezat
nu iei nimic, decît un dos de brîncă.
Minune e că le-ndurăm pe toate
şi încă-am vrea să mai trăim puţin,
bătrîni măcar, de tineri nu se poate,
şi singuri cuc, de fraţii nu mai vin,
iar dragostea, şi cutră de se-arată,
e tot ce-a fost mai bun în noi vreodată.
V
Decît de vii, mai mult mă simt aproape
de morţii mei purtaţi în rugăciune:
să fie semn că steaua mea apune,
sau că iubirea nu mă mai încape?
S-ar prea putea ca taina lor să-mi scape,
dar e un dor de vremile mai bune
ce-mi cîntă pe-ale sufletului strune
şi-mi zugrăveşte visele sub pleoape.
Nu sînt al meu şi nici al vremii mele,
chiar dacă umblu slobod printre voi
şi nu-mi încap, de viu ce sînt, în piele;
un tîlc mereu mă trage înapoi
şi, la răscruci de duh şi de stihie,
părtaş mă face morţii care-nvie.
VI
Noi unul cîte unul atunci ne vom fi dus
cu toţii pîn’ la urmă pe curcubeu în sus
şi-o altă tinereţe, visînd pe limba ei,
s-o amăgi că sîntem – sau c-am putea fi – zei.
Şi vremi noian vor trece, cu primăveri şi toamne,
ca pînă la sorocul venirii tale, Doamne,
din leat în leat să-nveţe Adam şi coasta lui
că unul este Zeul şi nici un altul nu-i.
O lume-n care moartea coseşte vis cu vis
nimic zeiesc nu are, nici nu e paradis,
ci doar îşi poartă crucea păcătoşitei firi,
din mila fără seamăn a veşnicei Iubiri,
spre-amiaza stătătoare a zilei de apoi,
cînd va rodi sămînţa care-a murit în noi.
Răzvan CODRESCU
Cantece de lamura? Ne lamurim sau ne adancim in mister (vorba lui Blaga)?
RăspundețiȘtergereVorba lui Moromete: devine după caz şi depinde după facultăţi.
RăspundețiȘtergere