INTERMEZZO LIRIC: TAINA NEAMULUI

SUMARUL BLOGULUI

Am scris altădată despre diferenţa dintre “neam” şi “popor” (cf., pe acest blog, “Neamul în Biserică”), iar sonetele de mai jos le postez pentru că am simţit nevoia unei “cumpăniri” după grupajul fotografic postat anterior (care se cade să ne pună serios pe gînduri, dar nu trebuie să ducă la concluzii pripite asupra complexei probleme naţionale, ce nu se reduce nici la precaritatea prezentului, nici la efemerul istoriei, ci se integrează în iconomia tainică a creaţiei divine şi a mîntuirii, depăşind veacul în veşnicie). Năzuinţa noastră de “creştini în cetate” s-ar cuveni să fie una spre un naţionalism critic, capabil, la o adică, să certe poporul în numele neamului şi neamul în numele lui Dumnezeu. (R. C.)

A OPTA TAINĂ

Memoriei Părintelui Stăniloae

Nu-i neamul ce crezi tu şi nici ce pare,

ci-i veşnicie prinsă în cuvînt:

nu rămăşiţa lui de pe pămînt,

ci ce-are-n cer îl face mic sau mare.

N-avem aici cetate stătătoare,

iar cinstea şi cu slava, cîte sînt,

nu le-ngropăm comoară în mormînt,

ci le aducem Vieţii închinare.

În taina Rusalimului de sus

aşteaptă floarea neamului să-nvie,

precum Adam în trupul lui Iisus,

cu sfinţii care-au fost şi-or să mai fie,

căci nu degeaba Dumnezeu a pus

sămînţă-n noi de-o altă-mpărăţie.

ICONOMIE

Memoriei lui Petre Ţuţea

Sînt limbii mele rob şi împărat,

mi-e neamul meu vremelnică măsură,

dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,

cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,

voi învia, cu-a neamului strînsură,

pe limba Lui – şi cuminecătură

mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,

iar eu, nevrednic, stau la coada ei:

de n-ar fi mila mai presus de vină,

nădejdii mele n-aş găsi temei…

De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină

mă face viu, cu tot cu morţii mei.

ÎN CUMPĂTUL VREMII

Memoriei lui Constantin Noica

De-am fost zidit statornică cetate,

noi, neamul fără stea, aceea-i doar

această limbă reavănă de har

şi mlădioasă mai presus de toate.

E loc în ea de tot ce-am fost vreodată,

dar şi de tot ce n-am ajuns a fi,

în duhul ei mereu rămînem vii

şi ea ne-o sta chezaş la Judecată.

De-am face-n faptă ce putem prin grai,

ni s-ar smeri pămîntul sub picioare

şi-am fi nu gură, ci adînc de rai.

Dar leneşi şi nevrednici ei şi nouă,

înceţi la sîrg şi grabnici la uitare,

o-năbuşim cu mîinile-amîndouă...

Răzvan CODRESCU