CONSTANTINIADA BIZANTINĂ

SUMARUL BLOGULUI

LA MULŢI ŞI LUMINOŞI ANI

TUTUROR CONSTANTINILOR ŞI ELENELOR 
CARE FRECVENTEAZĂ ACEST BLOG!

Sfîntul Constantin cel Mare (detaliu de mozaic)

Gloria numelui de Constantin – de la lat. constans, constantis (“constant”, “statornic”, “ferm”) – se leagă, într-o măsură parcă providenţială, de istoria de mai bine de o mie de ani a Bizanţului ortodox şi imperial – Constantinopolul întemeiat de un Constantin, într-o lună mai, şi căzut sub un alt Constantin, tot într-o lună mai…

11 Constantini s-au succedat pe tronul împărătesc al Ţarigradului (cum i se spunea îndeobşte “cetăţii lui Constantin” în Evul Mediu românesc), dintre care se cuvin amintiţi, pe lîngă cel dintîi şi cel din urmă (prezentaţi mai pe larg în continuare), măcar alţi cîţiva: Constantin IV Pogonatul (668-685), sub care a avut loc primul asediu al Constantinopolului (de către arabi, împotriva flotei cărora se pare că bizantinii au folosit în premieră - şi cu tot succesul - aşa-numitul “foc grecesc”), Constantin VII Porfirogenetul (945-959), cel mai cărturar dintre împăraţi, sau Con­stan­tin IX Monomahul (1042-1055), în timpul căruia s-a pecetluit Marea Schismă (la 1054, sub patriarhatul lui Mihail Cerularie).

Cel mai de seamă praznic bisericesc al lunii mai – Sfinţii Mari Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, cei întocmai cu Apostolii (isapostoles) – e un nimerit prilej de rememorare – istorică, dar şi legendară – a măreţiei acestei adevărate constantiniade, în care îşi are adînc înfipte rădăcinile întreaga Europă creştină (despre care un alt Constantin – filosoful Noica – nu se sfia să afirme că s-a născut la anul Domnului 325, cu Sinodul de la Niceea, convocat şi prezidat de însuşi Marele Constantin).

Constantin I cel Mare

Primul Constantin

Împăratul Constantin cel Mare (socotit primul împărat creştin şi sanctificat de Biserică împreună cu maica sa, Elena - Flavia Iulia Helena, descoperitoarea crucii lui Hristos) pare să fi fost, după tată, de origine iliră. S-a născut pe la anul 274 în oraşul Naissus (Nişul de azi) şi a ajuns în fruntea imperiului roman împreună cu Licinius, după ce l-au înfrînt în anul 312 pe uzurpatorul Maxentius. În anul 313 a fost dat Edictul de la Milan (consfinţire a decretului anterior al împăratului Galerius, din 311) prin care creştinismul este recunoscut oficial ca religie admisă în imperiu. Deşi creştinii nu erau încă majoritari, Constantin (care din anul 324 a rămas unic împărat) a intuit – şi a ştiut să valorifice politic – ascensiunea noii religii, deşi se pare că el însuşi n-a ajuns să se boteze decît în ultimul an al vieţii.

Parte înclinat spre problemele spirituale, parte preocupat de pacea din sînul imperiului („El dorea să consolideze unitatea imperiului prin unitatea Bisericii”), Constantin a convocat şi chiar a prezidat parţial Sinodul de la Niceea (primul sinod ecumenic, din anul 325), pentru rezolvarea problemei ariene. Sinodul avea să condamne erezia lui Arie (chiar dacă împăratul şi urmaşii săi au mai înclinat o vreme spre arianism) şi să cristalizeze Crezul creştin ortodox.

Înţelegînd noul mers al vremurilor şi importanţa strategică şi comercială a locului, Constantin mută capitala imperiului în Răsărit, pe ruinele vechii cetăţi greceşti Byzantion, la răscrucea dintre Europa şi Asia. Oraşul care-i va purta numele (şi care va fi supranumit şi „A doua Romă” sau „Noua Romă”) este inaugurat festiv la 11 mai 330: el va fi farul de spiritualitate, cultură şi civilizaţie al Evului Mediu creştin. Tradiţia spune că însuşi Marele Constantin ar fi pus şi temelia catedralei Sf. Sofia (deşi cel care a reuşit s-o construiască pînă la capăt, două veacuri mai tîrziu, a fost Justinian). Ctitorii ale sale, la Constantinopol, mai sînt Biserica Sf. Apostoli (unde a şi fost înmormîntat) şi Biserica Sf. Irina. Marelui Constantin i se atribuie, între altele, şi ridicarea iniţială a Bisericii Sfîntului Mormînt de la Ierusalim, a Bisericii Înălţării de pe Muntele Măslinilor şi a Bisericii Naşterii din Betleem, precum şi a Basilicii Sf. Petru de la Roma.

Constantin s-a botezat în ultimul an al vieţii (unii spun că chiar pe patul de moarte, prin episcopul Eusebiu al Nicomidiei, despre botezul său circulînd multe legende) şi a avut grijă să-şi facă şi fiii creştini. Cu toate ezitările sale între Ortodoxie şi arianism şi cu tot botezul său tardiv şi controversat, Constantin cel Mare – care a trecut la cele veşnice în ziua de 22 mai a anului 337 – a făcut Bisericii servicii ca nici unul dintre ceilalţi împăraţi, iar pe urmele sale creştinismul a triumfat definitiv, aşa că Biserica s-a văzut îndreptăţită şi chiar datoare să-l treacă în sinaxar (cu ziua de pomenire pe 21 mai, deodată cu maica sa, Elena, mutată la Domnul încă din anul 327).

Constantin XI Dragases

Ultimul Constantin

Constantin XI Dragases (1448-1453), “Paleologul vremurilor de pe urmă”, a fost cel sub care – dar nu din vina căruia – Bizanţul s-a prăbuşit definitiv, la 29 mai 1453. Bărbat cu “suflet pios şi nobil” (pio et excelso animo), cum îl definea umanistul italian Francesco Filelfo (care l-a cunoscut personal, cum a fost şi cazul cronicarului bizantin Georgios Phrantzes, care a descris cel mai amănunţit căderea Bizanţului), ultimul Constantin a preluat de la înaintaşii imediaţi un imperiu împuţinat şi şubrezit, demult rîvnit de ascendenta putere otomană şi pe care Apusul creştin a refuzat să-l sprijine pe deplin, părăsindu-l, practic, în faţa urgiei păgîne. Ca şi alţi împăraţi tîrzii ai Bizanţului, şi-a făcut şi el iluzia deşartă că ar putea salva imperiul prin compromisul dureros al unirii religioase cu Roma, dar pînă la urmă avea să se concretizeze tragic mai degrabă celebra formulă a lui Lucas Notaras: “Mai bine să vedem domnind în Oraş turbanul turcesc decît tiara latină!”.

Mehmed II (rămas în istorie cu supranumele de “Cuceritorul”) a declanşat asaltul cel mare asupra Constantinopolului la începutul lunii aprilie 1453. Cetatea, în ciuda raportului inegal de forţe, a rezistat eroic pînă la sfîrşitul lunii mai. Efectivelor modeste ale lui Constantin XI (5000 de ostaşi greci – 7000, după alte surse – şi circa 2000 de voluntari latini, între care au strălucit genovezul Giovanni Giustiniani şi spaniolul Francisco de Toledo) Meh­med II le pune în faţă o forţă armată impresionantă (aproape 200000 de oameni, între care mai multe zeci de mii de luptători de elită, susţinuţi de cea mai bună flotă şi de cea mai puternică artilerie pe care otomanii le avuseseră vreodată). 14 tentative de asalt general al ce­tăţii eşuează totuşi, între 7 aprilie şi 25 mai. Puterile occidentale urmăresc cu sufletul la gură desfăşurarea evenimentelor, dar nu catadicsesc, nici în ceasul al doisprezecelea, să întindă vreo mînă de ajutor.

Asaltul final a început pe 29 mai, puţin după miezul nopţii. El s-a desfăşurat în valuri succesive, iar în zorii zilei corpul de elită al ienicerilor (12000 de oameni) reuşeşte să înfrîngă rezistenţa apărătorilor împu­ţinaţi şi epuizaţi, pătrunzînd în cetate printr-o portiţă lăturalnică (Kerkoporta)… ce fusese uitată deschisă, pare-se, de către nişte aliaţi genovezi. Turcii măcelăresc populaţia (40000 de morţi!), in­clu­siv pe cea refugiată sub cupola Sfintei Sofia, şi jefuiesc cetatea vreme de trei zile. Constantin XI îşi smulge însemnele imperiale (pentru a nu putea fi, după moarte, recunoscut şi supus umilinţelor profanatoare) şi piere eroic în vălmăşagul ultimelor lupte, fără ca trupul să-i fi fost descoperit vreodată. Dimpreună cu el au pierit luptînd şi cei mai devotaţi dintre tovarăşii săi de arme: Teofil Paleologul (care îi era văr), Ioan Dalmatul şi don Francisco de Toledo (al cărui eroism cavaleresc, ca şi cel al genovezului Giustiniani, a spălat ceva din dezonoarea “fraţilor” creştini din Apus, care au fost – începînd din anul 1204, cu Cruciada a patra – adevăraţii ciocli ai Bizanţului ortodox).

Constantinopolul la 1204 (reprezentare de epocă)

Între istorie şi legendă

Sînt greu de creditat astăzi legendele privitoare la botezul de tînăr al Marelui Constantin (unii zic că deodată cu Elena, maica sa). Îndeobşte, tradiţia bisericească e aceea că împăratul s-ar fi îmbolnăvit de lepră şi nici un leac nu i-ar fi fost de folos, deşi l-au cercetat cei mai vestiţi doctori şi vrăjitori. Într-un tîrziu, a fost sfătuit de “slujitorii idoleşti de la Capitoliu” să se îmbăieze în sînge de prunci, dar împăratul, deşi iniţial s-a învoit, în cele din urmă a renunţat şi s-a căit, văzînd jalea atîtor mame. Atunci, ca răsplată dumnezeiască pentru cruţarea pruncilor, i s-au arătat în vis Sf. Apostoli Petru şi Pavel, îndrumîndu-l spre episcopul Silvestru (papă al Romei între 314 şi 335), care să-i arate adevărata baie curăţitoare a trupului şi a sufletului deopotrivă: Sfîntul Botez. După 7 zile de iniţiere şi pregătire, împăratul ar fi fost botezat, iar lepra ar fi căzut de pe trupul lui “ca nişte solzi de peşte”. Şi mulţi s-ar fi botezat în urmă, după pilda şi la îndemnul împăratului.  

Dar oricînd se va fi botezat primul Constantin, tradiţia pune dintru început ascensiunea sa imperială sub semnul Sfintei Cruci. Înaintea bătăliei decisive cu Maxentius (dar şi în alte două rînduri după aceea), lui Constantin cel Mare i se arătă crucea în înaltul cerului, spre asfinţit, însoţită de cuvintele: “Întru acest semn vei birui” (In hoc signo vinces). Se mai spune că Hristos i S-a arătat şi în vis, poruncindu-i să pornească la luptă purtînd înainte imaginea Crucii (celebrul stindard cruciform numit labarum), ceea ce Constantin a şi făcut, ieşind victorios. (Menţiunea de pe Arcul lui Constantin de la Roma, a triumfului instinctu divinitatis, adică prin inspiraţie divină, nu trebuie supralicitată creştineşte, căci şi păgînii aveau credinţa lor în ajutorul zeilor, adeseori pomenit în inscripţii, fie şi numai ca reverenţă formală.)

Semnul Sfintei Cruci n-a mai fost însă de ajuns să salveze Bizanţul la apusul lui. Ultimul Constantin presimţise el însuşi că asupra cetăţii nu lucra doar foamea de cuceriri a păgînilor, ci, prin aceştia, “dreapta pedeapsă trimisă de Dumnezeu” pentru păcate prezente şi trecute (cuvintele se regăsesc în discursul final al împăratului către popor, consemnat de G. Phrantzes).

În noaptea fatală şi în ziua următoare, poporul s-a refugiat, rugîndu-se lui Dumnezeu, sub uriaşa cupolă a Sfintei Sofii, unde turcii au dat însă năvală şi au săvîrşit cel mai cumplit măcel. Sultanul însuşi ar fi intrat călare în Sf. Sofia (ceea ce totuşi istoriceşte nu se verifică), patronînd măcelul, jaful şi dezmăţul. Mehmed II şi-ar fi dorit cu orice preţ trupul împăratului mort (sau măcar capul acestuia, ca trofeu), dar pînă la urmă nu i-a fost dat să-l afle.

Întemeiat în mai, de către un Constantin, Bizanţul pierea tot în mai, sub un alt Constantin, aşa cum şi glăsuise o veche profeţie. 11 veacuri de istorie şi 11 Constantini...

Pînă spre sfîrşitul secolului 19, multă lume mai era convinsă că mormîntul ultimului împărat ar fi fost unul modest şi anonim, venerat de grecii simpli, undeva în cartierul Abu Vefa din Istanbul. Adevărul este că nu se ştie nimic despre ce s-a întîmplat cu trupul celui de pe urmă Constantin, mort în luptă ca un oştean de rînd şi intrat, călare, din istorie direct în legendă. Oricît va fi decăzut, Bizanţul a avut, la amurgul lui, un împărat care i-a onorat trecuta măreţie. 

Legenda spune că, atunci cînd turcii au dat năvală în Sf. Sofia, în plin oficiu liturgic, zidul altarului s-a deschis în chip minunat, iar oficianţii au fost ferecaţi înăuntrul lui, cu Sf. Potir ridicat spre cinstire; cînd Sf. Sofia (prefăcută în moschee, iar astăzi muzeu) va reveni din nou creştinilor, liturghia va fi reluată din momentul în care a fost întreruptă, iar potirul va străluci, ca faţa Mîn­tuitorului pe Tabor, de lumina neînserată a Împărăţiei celei fără de sfîrşit.

Răzvan CODRESCU

Sfînta Sofia (interiorul, către răsărit)

Sfînta Sfintelor

Din mai în mai

şi din Constantin în Constantin –

neclătită stai

între pîine şi vin.

Lumi două

se-mbie din palme să-ţi beie,

crăiasă crainouă,

mireasă meree.

Linei lumini

celei pururea neînserate

peste veacuri te-nchini,

maica lumii cetate.

Poartă sub cer

Ierusalimului ce va să vie,

neamuri se cer

să se-ncumete ţie.

Grea de păcat
şi încă mai grea de virtute,
Hristos te-a lăsat
dor al slavei pierdute.

Din mai în mai

şi din Constantin în Constantin –

neclătită stai

între pîine şi vin.

(O variantă a acestei poezii a apărut în vol. Răsăritenele iubiri.

Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002)

Ruinele Constantinopolului

Doină-mpărătească

Ţarigrad, zăvod de vis,

ochi spre-a opta zi deschis,
Dumnezeu te-a fost lăsat
să te-mbraci în vis curat
şi să şezi de-a dreapta, duh,
nu-n ţărînă, ci-n văzduh.

De va fi să te pogori
cînd o da vecia-n zori,
toate s-or strîngea în tine
ca la sînurile pline
şi-ai s-auzi cum Firea cîntă,
Ţarigrad, cetate sfîntă.

(Din vol. Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, 

în pregătire la Editura Christiana din Bucureşti)

Acvila bicefală - semnul imperial al Bizanţului

(Din inepţiile internetului: un imbecil analfabet, care semnează "Mihailt", crede şi scrie - http://www.crestinortodox.ro/forum/showthread.php?t=6852 - că acvila bicefală ar fi simbolul monahal athonit al... nimicniciei omeneşti!!!)

Mai puteţi citi pe acest blog: 

* 555 de ani de la căderea Constantinopolului. Un memorial paideic al istoriei bizantine (330-1453)