Stefan Orth: Vîltoarea
I
Nu-i visul tău de noi, cît nu ne doare
iubirea ce boleşte-n fiecare
şi nu ne arde taina ta de vie
a minţii îndărătnică trufie.
Doar carii, roadem lemnul crucii tale,
doar melci scîrboşi, o năclăim de bale,
şi tot ce-n noi putea să fie sfînt
e drahmă îngropată în pămînt.
Tăcut ne rabzi, uituci şi goi de tine,
şi iar te baţi în cuie, pe coline,
şi iar te-nalţi din moartea ta, mai viu,
şi iar te pui zălog că nu-i tîrziu...
În tine melc şi cariu, pîn’ la urmă,
pe cît te pradă şi pe cît te scurmă,
îşi află rost şi-n coasta vremii face
descălecare inimii sărace.
Şi-oricît ne-ar fi păcatele de grele,
dă iama harul tău, să ni le spele!
II
Nu te pricep în mila ta divină,
dar mă smeresc dreptăţii ce-o să vină
şi în amurgul limbilor, Cuvinte,
căuş mă fac tăcerii tale sfinte.
Înalt şi-abis fiind în tine una,
nu ştiu de urc sau m-adîncesc întruna,
dar stărui dîrz spre slava ta de-aproape
şi Duhul tău l-adulmec peste ape.
Azi mut şi mîine orb, pustia-mi este
izvod, şi vis, şi zdroabă, şi poveste,
şi-aşa străsimt că va să-mi fie-odată
şi vad sărac spre pacea ta bogată.
Străjer prea mic nădejdii celei bune,
te tot rîvnesc, minune cu minune,
mă-nchin puterii tale şi mă ferec
în luminosul tainei întunerec.
Şi peste toate-n cîte nu-mi vorbeşti,
stă mai presus credinţa mea că EŞTI.
Felicitari pentru poezie, emotionanta aducere la realitate!
RăspundețiȘtergereA.
Chiar daca are o valoare mai generala, sta bine alaturi de poemele neptice. Cele mai frumoase sunt distihurile de la finalul fiecarei parti, care concentreaza tot mesajul.
RăspundețiȘtergereMinunat poem mistic, dar ilustraţia... iertaţi-mă !
RăspundețiȘtergerePentru Corneliu:
RăspundețiȘtergereŞi eu care mă temeam că, dimpotrivă, poemul nu-i la înălţimea ilustraţiei...
Sunt amandoua cam la aceiasi inaltime, dsr undeva de la medie in jos...
RăspundețiȘtergereIată un anonim în care nu e vicleşug!
RăspundețiȘtergere