MŢR: EVOCAREA LUI MIRCEA VULCĂNESCU

SUMARUL BLOGULUI

CONFERINŢELE „MIRCEA VULCĂNESCU”

LA MUZEUL ŢĂRANULUI ROMÂN

Poate că niciodată nu a fost mai multă nevoie decît în actuala stare de criză identitară şi de confuzie moral-spirituală din societatea românească de o reexaminare a temeiurilor şi a devenirii tradiţiei noastre naţionale, de o reînviere evocativă a unor mari personalităţi adeseori ignorate din trecutul nostru recent, încă în măsură să constituie pilde şi modele – morale, intelectuale, creatoare – pentru tinerii secolului XXI.  

Ciclul de conferinţe găzduit în acest an de Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti îşi propune să abordeze teme diverse de istoria culturii şi a civilizaţiei româneşti, teme ţinînd de antropologie, sociologie, teologie, etnologie şi, în general, de istoria ideilor. Se vor lansa întrebări şi se vor încerca răspunsuri, totul pentru a readuce la timpul prezent cultura dialogului intelectual, efervescenţa dezbaterii de idei, dinamica spiritului creator.

Punem acest ciclu de conferinţe sub numele şi semnul lui Mircea Vulcănescu (1904-1952); exemplar în tot ce a întreprins, el concentrează în sine tipul intelectualului implicat în viaţa cetăţii şi a poporului său. Reprezintă, de asemenea, tipul creştinului jertfelnic, în luptă cu demonia veacului. Credem că Mircea Vulcănescu este omul deplin al culturii române contemporane: lasă moştenire o gîndire mereu vie, darnică, centrată pe problemele cruciale, precum şi pilda unei vieţi oferite ca jertfă aproapelui – pînă la moartea martirică din temniţa Aiudului, cu sublimul ei testamentar: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Dragostea absolută a lui Mircea Vulcănescu pentru civilizaţia tradiţională românească şi pentru „omul românesc” îl fac în mod necesar părtaş la aventura intelectuală a MŢR, aşa cum a iniţiat-o regretatul Horia Bernea. Onorăm astfel în Mircea Vulcănescu un precursor şi un model. 

Prima conferinţă – o evocare a lui Mircea Vulcănescu însuşi – a fost susţinută de d-l Mihai Şora, miercuri 19 ianuarie a. c., la Clubul Ţăranului din Muzeul Ţăranului Român, fiind de faţă şi fiica filosofului, d-na Măriuca Vulcănescu. (I. C.)

FRAGMENTE DIN CONFERINŢA D-LUI MIHAI ŞORA

„Era Mircea Vulcănescu polul liniştit al acelei febrilităţi în căutare de Sens, pentru bunul motiv că, din capul locului, Sensul acesta îi fusese lui însuşi dăruit fără vreo altă mijlocire: încorporat în el, dar nu limitat la el şi închistat în el; dimpotrivă: conferindu-i, lui, o deschidere infinită spre Înalt şi spre Adânc, precum şi spre vasta întindere a tuturor celor ce-i erau semeni. În ambele direcţii (atît pe verticală, cît şi pe orizontală) şi, spre deosebire de colegii săi de generaţie, autocentraţi (prinşi cum erau cu toţii în propriile efervescente căutări), Celălaltul transcendenţei îi era din capul locului la îndemînă, ca deschidere şi disponibilitate, dar şi ca venire în întîmpinare din propriul impuls.

Este de-a dreptul uluitor cît de vastă era cuprinderea a ceea ce ştia pînă în străfunduri şi cît de precisă era organizarea a ceea ce apuca să comunice, fie că vorbea despre tomism şi augustinism sau despre eros şi logos în gîndirea creştină, fie despre arhitectura sonoră a compoziţiilor lui Bach şi despre muzicalitatea catedralelor gotice. Cel mai important lucru (şi care-l singularizează în sânul celei mai strălucite generaţii căreia i-a fost dat să-şi înceapă în România cariera universală) este fără îndoială deschiderea spre transcendenţă, uitarea-de-sine în înţelesul cel mai bun – ba chiar sublim – al cuvîntului; în sfîrşit, bucuria luminoasă a împlinirii în chiar limitele bietei noastre condiţii umane.

Dacă sfinţenia este însoţită mereu de această lumină învăluitoare a bucuriei de a fi, Mircea Vulcănescu a fost – dintre toţi marii săi colegi de generaţie – singurul care ne face să ne îndreptăm gîndurile, în modul cel mai firesc, spre acest vîrf al condiţiei de făptură care este sfinţenia”

.

„L-am cunoscut pe Mircea Vulcănescu nu atît ca profesor, pentru că el făcea seminarii la catedra de sociologie şi etică a profesorului [Dimitrie] Gusti, care nu era frecventat decît de cei care îşi aleseseră această specializare, ceea ce nu era cazul meu. Era însă cunoscut ca om public, ca unul din marii conferenţiari în domenii extraordinar de diverse, în care temeinicia şi amănunţimea cunoştinţelor lui erau fără egal. Dar era şi un om extraordinar, cald, disponibil pentru a sări în ajutorul celui care avea nevoie de aşa ceva”.  

„Nu ştiu dacă cineva îşi poate închipui care a fost şi a rămas pînă la sfîrşitul vieţii lui pofta de vorbire şi elocinţa lui Emil Cioran, dar mi-a fost dat într-o seară, la Paris, pe Boulevard Saint-Michel, la o cafenea deschisă toată noaptea, să stau la o masă împreună cu Mircea Vulcănescu, care tocmai venise într-o misiune economică, trecea prin Paris cu destinaţia spre Anglia. Şi am petrecut împreună, eu – un student tăcut şi timid, împreună cu el şi cu Emil Cioran, o noapte în jurul unei mese. Şi mi-a fost dat pentru întîia dată ca pe acest vorbitor impenitent care era Emil Cioran să-l văd rămînînd numai ochi şi urechi la lucrurile pe care le-a putut, de-a lungul unei nopţi întregi, depăna Mircea Vulcănescu.

Cine l-a cunoscut pe Cioran, ştie că era un vorbitor intarisabil: o dată pornit, nu-l mai puteai opri. Să fie Cioran pe post de ascultător timp de o noapte întreagă era un miracol de la Dumnezeu. Ei bine, acest miracol de la Dumnezeu l-a obţinut, într-o cafenea pariziană, Mircea Vulcănescu…”

​„Era un orizont intelectual uluitor, cu o cursivitate a exprimării gîndului pentru care nu pot avea nici un fel de exemplu. Elocuţia lui Nae Ionescu era o elocuţie liniştită şi rară, în care cuvintele veneau gospodăreşte, unul după altul. Aici însă era o febrilitate extraordinară şi în acelaşi timp o extraordinar de rapidă organizare a discursului, în aşa fel încît nu erau nici un fel de umpluturi care să invoce cu disperare ideea”.

„A murit în plină putere. Cu vitalitatea pe care o avea, se puteau aştepta foarte multe lucruri de la el, dacă şi-ar fi putut duce viaţa pînă la sfîrşitul ei firesc. A murit însă ca puscariaş [deţinut politic], alături de elita intelectuală şi politică a României dintre cele două războaie”.

CÎTEVA MĂRTURII ALE D-NEI MĂRIUCA VULCĂNESCU

„Tatăl lui era foarte sever, iar mama lui era extrem de artistă şi de generoasă. În copilărie, cînd tatăl lui lucra la Petroşani, ca director administrativ (tot economist era şi de-aceea l-a silit pe tata să urmeze calea asta aridă), bunica mea ieşea cu copiii la spectacole pe care tata şi cu sora lui le învaţau pe dinafară şi le jucau apoi acasă, cu copiii din vecini. Ajunsese să păstreze această bogaţie culturală şi să ne-o transmită şi nouă. Cînd se juca, de pildă, cu noi, participa mai mult decît noi. Avea această bogăţie sufletească să interpreteze orice gînd, orice faptă din toată inima. În tot ce făcea, chiar şi în joacă, punea atîta seriozitate!... Toată fiinţa lui şi-o implica atunci cînd făcea un lucru, oricare ar fi fost acela”.

„Tata a făcut parte din echipa lui Gusti. A fost cel care s-a ocupat de economia ţăranilor. Îl pasiona şi partea literară, şi tradiţia folclorului, însă, fiind silit de tatăl lui să urmeze economia, i s-a încredinţat această latură”.

„Cînd a fost mutat de la Datoria Publică pe post de subsecretar de stat la Finanţe, tata ar fi vrut să meargă pe front. Însă i s-a spus că dacă nu se conformează ordinului, e ca şi cum ar dezerta, şi ar urma consecinţele… Atunci tata s-a silit ca în cei patru ani cît a ocupat postul de subsecretar de stat, în timp ce trei miniştri s-au perindat (mai întîi generalul Stoenescu, apoi Alexandru Neagu şi în cele din urmă Gheron Netta), să ia asupra lui tot greul. De pildă, la proces el a făcut pentru generalul Stoenescu (care a fost judecat separat) toată pledoaria, toată apărarea. Tata ştia mai bine ca subaltern ceea ce ar fi trebuit să ştie superiorii lui.

În consiliile de miniştri, la care Antonescu era destul de tăios, dacă tata voia să intervină cu un amănunt important, i se tăia adeseori vorba, iar tatei ii dădeau lacrimile că nu putea să-şi susţină ideea. În cele din urmă, însă, făcea tot posibilul să facă aşa cum ştia el că este bine”.

„Cu ajutorul Băncii Naţionale şi cu tenacitatea celor care erau de partea lui, a reuşit să obţină de la aliaţi răscumpărarea cheltuielilor de hrană şi de întreţinere a armatelor germane. Faptul că au fost trimise 13 vagoane de aur în ţară este în mare parte meritul tatei, dar cu siguranţă că nu numai al lui. Mai avea tata o calitate: să nu-şi atribuie numai sieşi nişte lucruri pe care, de fapt, le făcea chiar el. […] A avut, în toată perioada ministeriatului său, sentimentul răspunderii extrem de grele care apăsa asupra umerilor lui. Lucru devenit, spre marea lui părere de rău, inutil, pentru că tot tezaurul a fost luat de cuceritorii ulteriori”.

D.na Măriuca Vulcănescu, 

una dintre cele trei fiice ale filosofului-martir

„Îmi aduc aminte că în timpul procesului, cînd şi-a susţinut cauza, completul de judecată era fascinat. Pe urmă însă a trebuit să-l judece conform poruncilor primite. Însă lunga expunere a tatei, pe care n-au întrerupt-o decît la momentul prînzului, a durat patru ore. Era atît de amănunţit încît ţi se părea că eşti la faţa locului şi că trăieşti lucrul acela la care se referea. A spus toată strădania lui de a ajuta ţara într-un moment extrem de greu”.
 

„Fusese transportat la Jilava. Stătea într-o cameră [celulă], în condiţii cumplite. Pereţii curgeau şi pe jos era umed. Unul din cei mai tineri nu a rezistat şi era să leşine, fiind şi bolnav de plămîni. Tata l-a luat asupra lui, să se odihnească puţin, pentru că ei erau siliţi să umble, să nu stea pe jos. Tata s-a lungit, ca acel tînăr să se poată odihni pe el.

După aceea, domnul Constant, care ne-a mai povestit o mulţime de lucruri de acolo, ne spunea că se deprinseseră să facă pe rînd acest lucru cînd erau prea obosiţi de a merge în cerc, aşa, ca să se mai încălzească. Condiţii pe care nu ni le putem închipui! Dacă s-ar face filme, nu m-aş putea uita la ele, pentru că ar fi departe de a te face să trăieşti ce au trăit oamenii aceia… Din cauza aia s-a îmbolnăvit tata de plămîni şi în anul următor, înainte de a-şi ispăşi pedeapsa de 8 ani (după 6 ani), s-a prăpădit [la Aiud] din cauza condiţiilor [pe care le îndurase] de la Jilava”. 

Bucureşti: statuia lui Mircea Vulcănescu 

din Piaţa Sf. Ştefan