Îi mulţumesc d-lui Mihai Gheorghiu pentru îngăduinţa de a posta textul de mai jos pe blogul meu, prin mijlocirea d-lui Iulian Capsali, cu deosebire interesat, ca principal organizator, din perspectiva noilor dezbateri despre Mircea Vulcănescu şi generaţia interbelică suscitate de recenta conferinţă a d-lui Mihai Şora de la Muzeul Ţăranului Român. (R. C.)
Noica şi Vulcănescu.
Cele două testamente
„Dumnezeul culturii” şi paradisul său devastat
Pentru Constantin Noica viaţa nu mai exista decât ca un suport pentru experienţa maximă a filosofiei fără rest, a filosofării fără îndurare pentru orice altceva. Singurul mister permis este misterul fiinţei şi al fiinţării, misterul acestei parcurgeri ultime a întrebării care trebuie să poarte fiinţa întrebătorului până la originile înseşi ale întrebării. Nimic mai mult, nimic mai puţin, nimic altceva. Jurnalul de la Păltiniş* chiar această imagine o oferă ca model paideic: o încleştare ultimativă cu sensul fiinţei, cu întrebarea esenţială a gândirii, o întoarcere fără rest de la rosturile lumii şi vieţii aflate în afara acestei prime şi ultime întrebări despre fiinţă. Noica refuză orice altă tematizare în cadrul gândirii sale, respinge orice altă întrebare ca fiind impură şi devastatoare pentru spirit. De exemplu: întrebarea despre libertatea fiinţei umane, care este declarată ca fiind neesenţială pentru simplul motiv că suntem liberi în orice condiţii să gândim sensul fiinţei şi al fiinţării dacă suntem în ordine cu noi înşine, dacă suntem noi înşine liberi faţă de propria noastră rătăcire, pervertire a sensului înalt al umanităţii noastre. Ce rost are să reproşăm puternicilor zilei sau tiranului zilei lipsa de libertate, condiţia noastră de sclavi? Nu ar avea nici un sens, pentru că noi suntem de fapt liberi chiar în această condiţie de sclavi. Chiar dacă suntem sclavi din punct de vedere juridic sau politic, nu suntem sclavi din punctul de vedere al spiritului, pentru că nimic nu poate împiedica exerciţiul gândirii noastre în marginea problemelor esenţiale, cu condiţia să înţelegem care sunt problemele esenţiale. Degeaba suntem liberi în ordinea politică, dacă devenim sclavi în ordinea spiritului, dacă ne pierdem busola secretă a fiinţei, a sensului fiinţei. Am ajunge astfel la exerciţiul anarhic, inutil al libertăţii fără semnificaţie, al unei libertăţi trăite în minoratul spiritului, al unei libertăţi inutile pentru spirit, ba chiar al unei libertăţi care falsifică spiritul, punându-l pe calea unei rătăciri labirintice irevocabile. Intelectualul, de fapt filosoful, singurul intelectual posibil în ordinea adevărului, trebuie să fie mai degarabă apropiat de condiţia sclavului decât de condiţia omului liber, pentru că astfel va putea rămâne liber de orice tentaţie a materialităţii triumfătoare, care corupe exerciţiul suveran al spiritului ce gândeşte continuu în marginea esenţelor. De aceea filosofarea în condiţiile unei colonii penitenciare este şi posibilă, şi dezirabilă, susţine ultimul Noica. Jurnalul de la Păltiniş nu face decât să preia acest mesaj şi să-l disemineze ca pe ultimul testament al spiritului, model paideic, model al construcţiei de sine şi al construcţiei lumii. Libertatea este o falsă problemă, este de ajuns să posezi onestitate intelectuală, instrumentele necesare pentru studiul istoriei filosofiei, harul necesar şi suficient pentru speculaţia filosofică, şi atunci eşti în ordine cu tine însuţi şi cu lumea esenţelor şi a arhetipurilor. „Dumnezeul culturii” te va absolvi de orice altă însărcinare, de oricare alt rost. Libertatea, pesemne şi lupta pentru obţinerea şi păstrarea ei sunt lucruri din lumea impură a sufletului. Impulsul spre libertate este numai o pulsiune instinctuală a celor neinstruiţi în cele ale spiritului, cel care îşi poate domina voinţa inutilă de libertate poate accede la sfera gândirii suverane, a întrebărilor care contează cu adevărat, iese din lumea psihologiei, fie ea chiar abisală, şi pătrunde în lumea rarefiată a căutării sensului fiinţei. În problema falsă a libertăţii nu ni se revelează decât dumnezeul stupid al politicii şi al sclaviei intelectuale reale; pentru că rămânem închişi în minoratul unei problematici fără un dincolo al spiritului, vom muri liberi, dar ignoranţi şi stupizi, departe de Dumnezeul culturii înalte, unde nu poate conta decât iubirea pentru cunoaşterea adevărată, iar nu iubirea pentru lupta vană şi sângeroasă a obţinerii unei libertăţi inutile în ordinea spiritului. Dumnezeul libertăţii este un zeu mic şi stupid, un demon pervers care cere sacrificii inutile. Această teribilă lecţie este predată de-a lungul întregului Jurnal de la Păltiniş, un Noica aflat mereu într-un delir mantic al căutării sensului, împărtăşind delirul său sacru discipolilor săi entuziaşti. Un lung exerciţiu de filosofie consumat cu entuziasm într-o colonie penitenciară. Cum a fost posibil? Prin decizia gardienilor că exerciţiul poate fi lăsat să apară şi să transpară, pentru că nimic din el nu era îndreptat împotriva lor ca gardieni. Dar oare este adevărat? Chiar nimic din acest exerciţiu nu viza persoana tiranului şi a gardienilor săi, oare chiar mesajul că există filosofie în afara marxismului nu însemna că exerciţiul era totuşi eliberator şi cu un mesaj secret?! Nu trimitea acest mesaj la concluzia că există şi altceva în afara ideologiei gardienilor coloniei penitenciare, că se poate ca într-o bună zi să gândim cu toţii în afara ideologiei şi ideologicului?! A realiza o ediţie Platon nu însemna oare să introduci libertatea de spirit ca pe un deus ex machina în butaforia sângeroasă şi ignară a coloniei penitenciare?! Pesemne că filosoful şi discipolii săi aşa au putut gândi la un moment dat, când au considerat că nimic clar nu trebuie spus despre colonia penitenciară în care trăiau şi discutau despre Platon. Era probabil o pedagogie indirectă: o dată ce întinzi mâna vinovată după textul sublim al lui Platon, vei tinde cândva şi către textul deplin al vreunei eliberări nu numai spirituale, dacă încă mai doreşti acest lucru, dacă crezi că mai foloseşte la ceva. „Cultura mare” se face oriunde şi oricând, dar nu cu oricine, trebuie un antrenor bun şi alergători buni de cursă lungă, oameni care pot persevera în asceza unei lungi recluziuni interioare, în asceza unei bune şi necesare îndepărtări de lumea plină de zgomot şi de idioţi celebri şi siniştri. Noica a pariat pe acest tip de pedagogie superioară, pe înfrângerea dorinţei superficiale de eliberare politică pentru păstrarea voinţei de eliberare spirituală. Ce sens ar avea să fii liber, dar stupid, ignorant şi ignar? Cunoaşterea este singura care poate elibera cu adevărat, cunoaşterea de tip filosofic. De aceea nu trebuie să doreşti înfrângerea comunismului, este o luptă inutilă pentru că este inegală, deci lipsită de orice raţiune, de orice sens. Istoria este făcută de sclavi ignoranţi, de valeţi ignari, dar puternici, capabili să te distrugă definitiv, şi atunci de ce să te măsori cu ei inutil, într-un acces dement de eroism fals? Nu, adevăratul eroism al intelectualului este acela al propriilor unelte, el trebuie să fie un intelectual autentic, trebuie să-şi caute ceasul de glorie, momentul de creaţie, după o lungă gestaţie, care nu poate avea nimic de a face cu valeţii istoriei exterioare, inutile, oricum pierdute. Această istorie nefericită, a damnaţilor, trebuie învinsă în spirit, prin cultură, prin asceza făuririi conceptelor şi a înlănţuirii lor în silogisme care să conducă spre adevăr. Noica trebuia deci să fie învingător, dar nu în planul încleştării imediate cu gardienii coloniei penitenciare, ci dincolo de veac, atunci când istoria va fi rejudecată şi repusă în ordine, în cerul transcendent al culturii, adică al spiritului, în definiţia nicasiană a spiritului.
Cele două testamente
Să ne oprim puţin pentru a ne uita în urmă şi a vedea dacă această pedagogie secretă chiar a existat, dacă lecţia libertăţii chiar a putut fi măcar în treacăt atinsă. Epoca era înfiorătoare, toţi trăiam cu urletul disperării îngheţat în gâtlej, nimic nu mai era suportabil: lipsurile, teroarea, prostia strigătoare la cer, minciuna eternă, asaltul direct la libertatea şi siguranţa personală, durerea umilinţei nemărginite. Desigur, în acest decor îngrozitor, de un cenuşiu perfect, pata albă de lumină a recluziunii păltinişene a lui Noica era o formă de speranţă, de trăire prin delegaţie a unui miraj al normalităţii. Cărţile sale, deja multe şi bine intrate în conştiinţa publicului intelectual, erau o prezenţă masivă, construiseră deja un mit cultural. Noica devenise o prezenţă inconturnabilă, reuşise să iasă din cercul închis al specialităţii spre un public care citea cu delicii Sentimentul românesc al fiinţei, căpătând astfel, probabil, un gust al excelenţei naţionale în materie de metafizică populară încastrată dogmatic în limba română, care era tratată ca un miracol desăvârşit. Talentul scriitorului Noica îi procurase un loc în inima publicului cultivat, loc care nu mai putea fi distrus. Regimul lăsase să se exprime un personaj cu infinite resurse de creativitate şi de viclenie a spiritului creator, care începuse să creeze în ordine culturală un curent imposibil de stăvilit prin cenzură primitivă. Teza excelenţei ocultate a poporului român şi a creaţiilor sale populare, a geniului său natural, era o teză pilon a regimului, dar niciodată modulată inteligent şi cu har. Noica avea şi inteligenţa şi harul de a modula această teză aproape la infinit, deci va deveni esenţial în încercarea regimului de a avea un chip uman şi naţional. De o păgânătate fericită şi superbă, inocentă în propria ei devenire, Noica nu a trebuit să cedeze aproape nimic interior pentru libertatea de a crea în această ordine; o făcuse deja, într-o anumită măsură, înaintea instaurării regimului, avându-l model pe Mircea Vulcănescu, care evoluase totuşi într-o sublimă cheie creştină, pe care Noica nu avea cum s-o posede. Revenea la un izvor din care se mai adăpase şi din care credea că putea să potolească şi setea altora, jucând speculativ în marginea unor cuvinte şi a unor „arhei” ai spiritului naţional. Ştim astăzi că Noica a fost „angajat” într-un contract cu clauze stricte cu regimul comunist; contractul prevedea ca filosoful să nu practice nici o formă de opoziţie la regimul comunist, în schimbul libertăţii de creaţie şi de publicare. A fost un contract de care s-au achitat ambele părţi; aproape tot ce a scris, Noica a publicat; nu există cărţi lăsate în sertar, nu există mărturii ascunse care să dezvăluie ceva despre existenţa şi experienţa filosofului. Noica nu a avut deci o existenţă secretă, nu a ascuns nici un adevăr pe care să fi vrut să ni-l lase moştenire in articulo mortis, nici o iniţiere secretă şi finală. Nu a condamnat niciodată regimul comunist, nu s-a ridicat niciodată împotriva acestuia, în nici un fel, în nici o conjunctură. Nu există nici un îndemn nicăieri la opoziţie, la rezistenţă pasivă sau activă faţă de regim. Nu există decât lecţia seriozităţii în cultură, a antrenamentului pentru creaţia în ordinea culturii, pentru creaţia în ordinea unică a spiritului. Aici, în această ordine severă şi rarefiată, nu există semen şi nu există sacrificiu pentru semen, nu există martori şi nici martiri, ci numai asceza continuă, interioară a propriului eu pentru a accede la filosofie ca singură experienţă autentică a spiritului. Câţiva autori, câteva lecturi, câteva ediţii, câteva dicţionare – şi apoi paradisul nesfârşit al jocului speculativ. Astfel că gardianul care îţi numără respiraţiile nu are ce face cu tine, nu te poate folosi la nimic, tu eşti deja plecat, evadat în speculaţia ultimă, în timp ce trupul tău umil rămâne la îndemâna gardianului care nu are din tine decât haina temporalităţii şi materialităţii tranzitorii, trupul părăsit al şamanului care ai devenit. Noica a suferit enorm în închisoare, unde a înţeles imensitatea victoriei comunismului, a capacităţii acestuia de a deveni stăpânul absolut al trupurilor şi uneori şi al minţilor. Moartea a devenit în închisoare o experienţă cotidiană, o experienţă care trebuia trăită, asumată, îmblânzită, depăşită. Noica a depăşit astfel experienţa morţii, pentru a afirma puterea de a crea, de a trece peste haosul istoriei spre destinul cultural, destin care înseamnă inclusiv aşezarea în şi traversarea prin idiomatic. Jocul său cu istoria se terminase în închisoare, nimic nu mai trebuia lămurit, ieşise înfrânt din închisoare, înfrânt ca legionar, ca cetăţean, ca român, anihilat în toate aceste calităţi ale omului Noica. O singură latură putea fi revendicată, putea fi salvată: aceea a logosului, a filosofiei; de aici singura posibilitate de revanşă, de supravieţuire.
Acesta este sensul nonrezistenţei sale, a pactului său cu gardienii coloniei penitenciare, a umilinţei aparente cu care a tratat întotdeauna cu autorităţile. Pentru Noica nu putea exista nici o garanţie, experienţa libertăţii supravegheate putea fi oricând oprită discreţionar, contractul rupt şi experienţa carcerală reluată. Astfel, filosoful a trăit şi a creat permanent în orizontul terorii, al morţii efective, dacă nu biologice, cel puţin civile. Nu se putea vedea niciodată, probabil, în poziţia lui Petre Ţuţea sau Alexandru Dragomir, şterşi definitiv din cartea de imobil a societăţii comuniste, fără drept de semnătură, fără nici un contract pentru supravieţuire, inamici ireductibili. Noica a pariat pe colaborarea cu gardienii pentru ca creaţia sa să poată ajunge pe masa unei sau unor generaţii care să poată salva ceva mai apoi.
Având geniul pedagogiei, nu a renunţat niciodată la visul unei şcoli, la visul de a avea discipoli. Jurnalul de la Păltiniş s-a născut din acest tip de experienţă. Noica nu putea trece discipolilor lecţia ireductibilităţii, pentru că el însuşi renunţase la a fi ireductibil în ordinea politică şi civilă a societăţii. Noica nu putea trece decât modelul vicleniei bune, a vicleniei spiritului creator care îşi duce mai departe misiunea chiar în umilinţa terorii şi a sclaviei consimţite. În această ordine a lucrurilor şi a gesturilor libertatea şi revolta nu aveau ce să caute, nu puteau fi teme de dezbatere. Eroismul era înţeles şi tratat sa simplă nebunie, ca stupiditate excesivă şi contraproductivă, care nu putea duce la nimic, nici măcar la obţinerea unei cerneli de tipar mai bune pentru o ediţie. Ispita oricărei rezistenţe trebuie refuzată, eticul ne poate duce oricând la superficialitatea goală a virtuţii sau chiar la regimul sufleţelului omuleţului din noi. De ce să fii un disident glorios, cu apariţii la Europa liberă, dar fără drept de semnătură în ţară, fără liniştea lecturilor esenţiale şi fără jocul atât de incitant cu cenzura atotstăpânitoare? Nu, nici un gest eroic, nici un gest de frondă, nimic care să-i facă pe gardieni să ia măsuri violente şi decisive. „Dumnezeul culturii” îi veghează numai pe aceia care păstrează evanghelia recluziunii şi a respingerii oricărei implicări în jocul istoriei contemporane. Problema căderii comunismului nu este problema filosofilor, nu este o problemă filosofică; poate fi o problemă politică, militară sau geopolitică, dar în nici un caz una filosofică. Un intelectual adevărat, nu un critic literar sau un scriitor înecat în metafore, nu poate coborî până la a-şi pune această problemă. Lumea merge înainte, se rostogoleşte şi fără ca noi să ne punem problema puerilă a căderii comunismului, dar cultura română trebuie să meargă înainte, să urce treaptă după treaptă, deci nu putem lăsa biblioteca pentru a pune umărul la căruţa istoriei, este lotul altora să facă acest lucru. Judecată care are sens şi care trebuie respectată ca atare. În termenii lui Noica, acceptându-i premizele şi înţelegând omul şi ecuaţia în care era încătuşat, această decizie este una raţională şi cu bune şanse de succes în faţa „terorii istoriei”. În fond, această strategie ne-a adus posibilitatea de a ne bucura de vocea şi cărţile unui autor important al culturii române din secolul XX, de unde cu siguranţă am putut învăţa lucruri esenţiale.
Sentimentul de frustrare, dezordinea pe care o simţim în urma acestei bucurii netrucate, dar plină de regret în funcţiunea ei sacrificială, nu cred că îl datorăm lui Noica. Nu poate fi vina lui că nu am avut „antrenori” pentru voinţa de a fi liberi, că nu am avut eroi dintre intelectuali care să ne înveţe abecedarul demnităţii şi al ireductibilităţii sau că, atunci când i-am avut, lecţia lor a trecut pe lângă noi fără vreo urmare. Noica a refuzat martirajul, iar noi nu-l putem împovăra cu acest refuz. Nu era destinul său, nu era misiunea lui, orice reproş aici este inutil şi absurd.
Cine i-a împiedicat pe intelectualii români să urmeze lecţia poloneză sau lecţia cehoslovacă? Despre Jan Patočka, elev al lui Husserl, Fink şi Heidegger, nu se vorbeşte în continuare nimic în cultura română. Paul Goma a rămas în bună măsură o experienţă singulară, o experienţă-limită. Nimeni n-a pariat pe revoltă sau măcar pe refuz, toţi cei care credeau că opera lor este sublimă sau nemuritoare au tăcut şi au publicat. Cred că aici vorba lui Maiorescu este binevenită, „nu rezistă celula”, revolta, refuzul servituţii nu este în datele genetice ale multora dintre noi; avem, dimpotrivă, înscrise gros, laşitatea, comerţul ignar cu toate stăpânirile, refuzul net al demnităţii, acomodarea cu orice, cu oricine.
Constantin Noica nu a dorit să ne înveţe altceva decât ne-a învăţat; pedagogia libertăţii şi a eliberării în ordine politică nu a fost lecţia sa, dar nici nu a împiedicat o astfel de pedagogie. De ce i-am cere ceva ce nu putea da, şi nu am lua ceea ce ne-a dat, pasiunea gândirii şi a întrebării? Cred că, în bună măsură, discursul care îl acuză pe Noica de colaboraţionism este un discurs impur, resentimentar. Noica a fost totuşi un spirit utopic, şi-a închipuit de multe ori că sistemul poate ceda în mai multe locuri decât o făcuse, în acest sens şi-a dorit revenirea în ţară a marilor exilaţi, preluarea lor de către cultura naţională şi urmarea unui drum comun către o pacificare a spiritelor. Istoria trecută nu mai conta, era timp trecut, definitiv măcinat de neant, contează numai mişcarea către viitor, devenirea întru fiinţa culturii române, care trebuie să-şi pună toţi arheii la jugul desăvârşirii destinului cultural românesc, destin care trebuia să dovedească excelenţa unei culturi mici, care nu lua calea untului şi a consumismului occidental. „Dumnezeul culturii” veghea asupra culturii române. Întoarcerea lui Eliade în ţară, crearea unui institut pentru acesta, o vedea posibilă şi dezirabilă. România trebuia să demonstreze lumii că ceva esenţial în ordinea spiritului se întâmplă aici. Ontologia sa proprie, istoria religiilor a lui Eliade, filosofia ştiinţei a lui Lupaşcu, teatrul lui Ionescu trebuia să intre în albia culturii române a sfârşitului de secol XX pentru a arăta Europei măsura adevărată a culturii europene şi a geniului cultural românesc. Această utopie l-a marcat şi l-a făcut să ceară acestora să se gândească serios la revenirea în ţară: dacă el a putut să găsească o cale de înţelegere cu regimul, ei de ce n-ar încerca?! Enormitatea cererii sale nu putea fi măsurată, dar era o enormitate a unei utopii culturale, era o cerinţă în ordinea spiritului, nu în ordinea politicului, astfel că Noica nu putea renunţa. În fond, Noica era consecvent cu sine însuşi, nu putea recepta politicul din esenţa fiinţării umane, o rejecta a priori; angajarea sa, atâta cât a fost în tinereţe, nu a fost una în politic, ci în transpolitic, în dimensiunea unei etici absolute, pe care mai târziu a rejectat-o, după înfrângere. Pentru Noica omul nu este o fiinţă politică, probabil că respingea teza aristotelică a esenţei politice a omului, omul având doar o raportare la fiinţă pe care trebuie să o repună mereu în ordine prin gândire, prin efortul de a regândi mereu aşezarea sa în lume. Ceea ce este semnificativ este anistoric, infraistoric sau supraistoric, nicidecum istoric, id est politic.
Ceea ce defineşte cel mai bine relaţia lui Noica cu eticul necesar prezenţei în istorie este relatarea discuţiei din 8 mai 1981 din Jurnalul de la Păltiniş. Pornind de la articolul scris de Andrei Pleşu pentru revista Secolul XX, „Rigorile ideii naţionale şi legitimitatea universalului”, Noica, dojenindu-l pentru coborârea în arenă, ajunge la paradigma Vulcănescu, adică la exerciţiul „eticului gol” şi la uitarea de sine pentru un gest sublim, la negarea resposnsabilităţii pe care o ai pentru ceva mai înalt decât imperativul imediat, fie el şi etic. Noica le povesteşte discipolilor săi moartea lui Mircea Vulcănescu, sacrificiul acestuia pentru un om tânăr pe care îl va proteja cu propriul său trup de răceala podelei de ciment a celulei pentru izolare în care ajunsese tot în urma unui act de sacrificiu. Întrebarea lui Noica este următoarea: avea dreptul Vulcănescu să se sacrifice în acest mod pentru un tânăr oarecare, el care avea datorii mult mai înalte faţă de cultura română şi faţă de destinul acestui popor?! Avea dreptul să practice eticul pur, gestul sublim care să îl ducă la moarte, care să îi interzică creaţia culturală după eliberare?! Răspunsul lui Noica este tulburător şi teribil totodată: Vulcănescu a trădat misiunea mai înaltă pe care o avea în ordinea creaţiei spirituale, din această posibilă creaţie o întreagă comunitate s-ar fi putut împărtăşi. Opinia discipolilor nu ne este relatată. Este aici toată dogmatica nicasiană care trasează legile morale pe care un intelectual ar trebui să le respecte ţinând cont de lumea spiritului. Dar ceea ce este tulburător este imensitatea nedreptăţii faţă de Vulcănescu, completa deplasare a problemei din făgaşul său real în falsitatea unei raportări sofistice. Vulcănescu nu moare pentru că face pneumonie, ci pentru că este lăsat să moară de către gardieni, moartea sa nu este un accident survenit în urma unei nechibzuinţe regretabile, ci este rezultatul fatal al unei strategii a terorii. Vulcănescu este la propriu un martir, un creştin care primeşte coroana muceniciei pentru Hristos. Eticul gol, gestul sublim aceasta este: sacrificiu, mucenicie, martiraj. Ceea ce probabil Jurnalul nu putea înregistra sau publica este tocmai adevărata calificare a „gestului” lui Vulcănescu, dar Noica nu face aici nici o concesie adevărului şi lui Vulcănescu însuşi, consideră totul ca o experienţă falsă a „eticului gol”, spectacular, doritor de sublim. Or, Vulcănescu era cel mai departe de aşa ceva, de practicarea eticului spectacular; Vulcănescu era un creştin nobil şi autentic, un adevărat mărturisitor al lui Hristos. Pentru discipoli, Noica îl elimină pe Hristos din ecuaţie; rămâne, aşadar, doar vidul gestului dominat de „eticul gol”; dar chiar şi aşa, moartea lui Vulcănescu ar fi fost rezultatul unui gest de o perfectă spiritualitate, un gest întru totul kantian. Noica comite această nedreptate teribilă împotriva lui Vulcănescu pentru că este sub delirul asumat al creaţiei culturale cu orice preţ, dar şi pentru că respinge aici ceva ce el însuşi practicase şi plătise enorm pentru aceasta, până aproape de desfiinţare. Angajarea sa legionară şi urmările pe care le produsese atât în epocă, cât mai ales după război, ducând la arestarea sa şi la executarea unei pedepse cu închisoarea, îl făceau pe Noica să respingă orice formă de sacrificiu, orice formă de proiectare etică, politică sau religioasă a intelectualului în zona publică pentru a susţine orice formă de solidaritate. Semenul nu putea exista, nu putea fiinţa ca semen cu preţul libertăţii de creaţie culturală. Mircea Vulcănescu era deci vinovat că îl alesese pe Hristos în dauna cărţilor pe care le-ar fi putut scrie după eliberarea sa din închisoare. Dar chiar le-ar fi putut scrie sau chiar ar fi acceptat să le scrie?! Cine poate şti? Noica gândea că acelaşi tip de contract ar fi fost valabil şi pentru Vulcănescu, dar este foarte greu de spus ce ar fi ales să facă acesta. Aici lecţia lui Noica este lovită nu numai de parţialitate şi de obtuzitate, ci şi de o formă gravă de falsitate, pentru că a nu spune tot despre moartea lui Mircea Vulcănescu înseamnă a falsifica nu numai istoria, ci şi spiritul, duhul lui Vulcănescu. Moartea lui Vulcănescu era cu adevărat întru ceva, era întru Hristos, era moartea care merge spre mântuire, spre victoria finală asupra morţii. Dar acest lucru nu putea fi acceptat de Noica şi probabil nici transcris în Jurnal. Hristos nu putea trece ca temei al lumii nici pentru Noica, nici pentru gardienii săi, este adevărat, pentru motive total diferite. Astfel că avem simultan imaginea unui Vulcănescu stupid şi sublim, dar, vai, ineficient în „marea cultură” a poporului său, şi imaginea acestei şcoli, de fapt imaginea lui Noica însuşi, care va ţine cumpăna dreaptă între abisurile ispitelor lumii. Întreaga teroare a coloniei penitenciare este ţinută în afara oricărei discuţii, a oricărei aluzii, totul este pus între paranteze; deşi episodul închisorii politice este clar numit, nimic nu transpare despre imensitatea terorii trecute, astfel întreg tabloul „gestului sublim” se scufundă în confuzie şi devine manipulabil pentru un discurs normativ scolastic.
În această opoziţie desăvârşită a celor două testamente, cel al lui Noica şi cel al lui Vulcănescu, stă întreaga tensiune dinamică a culturii, înţeleasă de data aceasta nu numai ca „teroare” competitivă a lecturilor, a producţiei culturale şi a obţinerii silogismului în „speculaţia ultimă”, ci şi ca demnitate ireductibilă a locuirii în lume, a aşezării în fiinţarea mundană, a accederii la fiinţa adâncă a propriei umanităţi, la logosul nescris al prezenţei noastre umane. Paradoxal, Vulcănescu ajunge la concept, în termenii lui Noica, preia conceptul în fiinţa sa şi trece către logosul întrupat. Noica rămâne în schimb la speculaţia conceptuală şi la înconjurul logosului destrupat al imperativului cultural. Dar creştinismul neavând demnitate speculativă, nimic din toate acestea nu ar fi putut trece în pedagogia noiciană, deci Vulcănescu nu poate împărtăşi, după acesta, decât soarta „omuleţului” din noi…
Pedagogia noiciană trece dincolo de închisoarea comunistă, ea stă sau cade cu puterea logosului speculativ care antrenează în devenirea sa filosofia; la rândul său, pedagogia lui Vulcănescu vine spre noi traversând pustiul unei lumi căzute. Ce vom şti să facem cu această ultimă moştenire, cum ne vom înscrie în succesiunea unuia sau a celuilalt, rămâne de decis pentru fiecare dintre noi. Important este să înţelegem că există această moştenire a lui Vulcănescu şi că, deşi jurnalul primirii succesiunii nu a fost scris niciodată, este foarte posibil ca roadele să se fi copt demult în durata veacului.
Mihai GHEORGHIU
Iti multumesc la randul meu, draga Razvan Codrescu, pentru publicarea acestui eseu inedit. Se constituie intr-o circumscriere geometrica dintre cele doua modele existentiale: Noica si Vulcanescu. Sau, asa cum a sugerat sintetic diferenta si Mihai Sora in conferinta de la MTR, intre Orizontala lui Noica si Verticala lui Vulcanescu.
RăspundețiȘtergerePentru acuratetea informatiei, o sa fac precizarea ca nu sunt principalul organizator, ci unul dintre cei trei initiatori si organizatori, un grup caruia i s-a adaugat deunazi si Maria Mateoniu, cercetatoare la acelasi muzeu. Asadar, conclavul nostru mai coltos, triunghiular, a capatat si o generatoare de suprafete mai line, pentru sporul acestei initiative pe care o dorim de anduranta.
Sa dea Dumnezeu sa fie!
Va multumesc Domnul Codrescu!
RăspundețiȘtergereA.
Foarte buna analiza, plina de luciditate, dar si de intelegere. Cred ca arunca o lumina si asupra discutiei despre Cioran si Vulcanescu, sugerand comentatorului "Corneliu" un alt fel de abordare pe aceiasi linie.
RăspundețiȘtergereEu nu am scris un studiu, ci un simplu comentariu. Rog a se ţine seama.
RăspundețiȘtergereCazul Vulcanescu demonstreaza ca dreapta romaneasca interbelica chiar daca nu ar fi fost legionara tot martirizata ar fi fost. Dar in timp ce nelegionarul Vulcanescu si-a asumat jertfa pana la capat, legionarul Noica s-a dovedit ca n-a avut stofa de martir. Nimeni nu are insa dreptul sa judece in afara de Dumnezeu.
RăspundețiȘtergerePentru Anonimul de la 8.29
RăspundețiȘtergere'legionarul Noica s-a dovedit ca n-a avut stofa de martir. Nimeni nu are insa dreptul sa judece in afara de Dumnezeu.'
Nu va suparati,se pare ca dumneavoastra ati emis o judecata in ce-l priveste pe Noica.
Felicitari autorului eseului pentru tonul echilibrat, coerent!
A.
Dacă o comparație este necesară, și probabil este pentru ca e edificatoare pentru două tipuri esențiale de alegere a drumului în veac și dincolo de el, ar trebui analizat, chiar și numai speculativ, roadele celor doua variante de intelectual, să le spun așa. Nu știu ce a rodit modelul Vulcănescu, probabil şi pentru că cei care l-au urmat sunt, firește, cvasianonimi, cum se cere. Însă modelul Noica e o nereușită clară.
RăspundețiȘtergereAcum, fie că e vorba de o nerespectare a lui, pentru că pare un model greu de întrupat, pentru că e gol pe dinăuntru, sau poate fi vorba de o deficiență a celor care şi-au propus, sau pe care Noica a încercat să-i facă să-și propună, acest model.
Discipolii lui par să fi prins numai jumate de învățătură, cea cu colaborarea necondiţionată şi completă. (care nu i se poate imputa şi lui Noica, cum bine sesizează autorul eseului, după cum nu se poate imputa - nu de către cei care nu au trecut prin experiența închisorilor comuniste, în orice caz - niciunuia dintre cei care au avut această experienţă.
"Pactul" lui Noica a însemnat doar "lăsarea în pace", inclusiv in ordinea publicării operei. Pactul "discipolilor" a însemnat TOT: bani, putere, promovare.
Ce ar fi bine de lămurit ar fi asta: cât e vina căii propuse de Noica, şi cât vina materialului uman pe care a încercat să-l ducă pe această cale?
Din ceea ce propune autorul eseului se poate înțelege că Noica prezintă un model coerent în el însuși, că, respectând premisele şi chiar exemplul furnizat de Noica, metoda trebuie să scape judecăţii. Cred că e o premisă falsă. Şi nebunii sunt coerenţi în judecata lor şi criminalii în serie şi, în fond, cam toată lumea, pentru că, aşa cum spunea cineva, nimeni nu face doreşte să facă răul, fiecare om are o justificare internă, de cele mai multe ori coerentă "dacă acceptăm premisele" pentru toate ticăloşiile pe care le face. Şi atunci...?
RăspundețiȘtergereO întrebare pentru "Hamlet":
RăspundețiȘtergereCe ar fi trebuit să facă discipolii lui Noica pentru a corespunde exigenţelor dvs.?
Nu era vorba de exigentele mele. După ale mele, acum, să se împingă unul pe altul în calea metroului. Era vorba de calea propusa de Noica... și atunci trebuia sa refuze implicarea în viata cetății și să creeze. Sau măcar să încerce. Sau ar fi putut, de exemplu, să nu-l evite pe Ţuţea ca pe un ciumat pe vremea Ceausescului şi să dea năvală ca la plăcinte să și-l pună pe piept după căderea regimului care făcea periculoasă - relativ - frecventarea lui. Ca să n-o lungim cu exemple și mai jenante, cu gruparea dialogului social păstorit de Brucan etc. S-au arătat două căi, una a ascetismului intelectual - dacă mi-e permisă sintagma, cam forţată - în care ignori cetatea prezentă pentru crearea uneia viitoare ideale - şi una a jertfei imediate, prin întruparea unui model de comportament - nu ca un scop, firește, ci ca un precipitat al unei acțiuni asumate personal.
RăspundețiȘtergereCe au ales discipolii lui Noica? Care cale? Colaborarea cu regimul - fie şi prin absenţa totală din spaţiul civic - în schimbul libertăţii creatoare? Greu de demonstrat, pentru mine, imposibil. Calea jertfei imediate, rezistenţa explicită în spaţiul public? Imposibil pentru oricine, daca nu considerăm, evident, meditaţia transcendentală ca o formă de rezistenţă - ceea ce ar fi caraghioz, zic eu. Deci n-au a face exigenţele mele, ci înscrierea în logica eseului de la care am plecat şi pe care l-am considerat valabil ca raportare la cestiunea abordată
Pentru Hamlet:
RăspundețiȘtergereN-am vrut să fiu insinuant, ci am întrebat doar. Iar acum am luat act, ca să zic aşa... În orice caz, am impresia că Noica a ştiut să se facă mai simpatic opiniei publice decît au ştiut - sau au catadicsit - să se facă cei mai mulţi dintre ucenicii săi. Dar n-aş vrea să anticipez eventuale alte comentarii (mai ales că pe mine mă stipendiază Andrei Pleşu, iar din cînd în cînd mă mai şi culc cu el)...