Mă uit în jur cum toate-mbătrîniră
cu mine-odată-n strîmta mea odaie:
fotoliile-abia de mai respiră,
sofaua de la şale se îndoaie,
dulapul geme greu din balamale,
cuierul ciung s-a cam lăsat pe-o rînă,
perdelele s-au zdrenţuit la poale,
covorul paşii pleşuvit mi-ngînă.
O rană poartă masa la picior,
iar scaunele junghiuri în spătare,
pe rafturi cărţi din scoarţă-n scoarţă dor
şi-un ornic spart din limbi vîsleşte-arare.
Pereţii-s afumaţi pe la unghere,
au cam pălit tablourile-n cuie,
iar lămpile, cînd noaptea-n geam se cere,
mai chioare-mi par – şi leac mă tem că nu e...
Oglinda-n ape chipul meu îl joacă,
cu gura ştirbă şi cu barba sură,
şi mi se-arată-n fundul ei, posacă,
năluca morţii, ce din ochi mă fură...
Mă uit în jur şi mă străvăd în toate,
de mine iau ca de o boală-aminte
şi simt ca-n vis că trupul nu mai poate
să ţină-n chingi nici gînduri, nici cuvinte…
Spre uşă cat, dar nu mai am putere,
ci stau pe loc, cu brîncile cruciş…
Ce suflet am, de poate să mai spere
să iasă viu şi teafăr din desiş?!
N-a fost să fie azi… Mai este-o vreme
să ne-aşteptăm sorocul împreună…
Ne-ar fi aşa uşor de nu ne-am teme
şi-am crede morţii cît e ea de bună!
Răzvan CODRESCU
Ca să previn un anumit gen de comentarii (cum am şi primit cîteva, cărora le-am făcut serviciul de a le respinge), menţionez că odaia modestă în care locuiesc e numai strîmtă şi atît: lucrurile sînt relativ noi, cărţile se înşiră impasibile pe rafturi, ceasornicele nu sînt sparte, lămpile (electrice) funcţionează la parametri, iar oglinda e pur şi simplu realistă (după obiceiul adeseori incomod al oglinzilor). Sigur că, la cît fumez (necreştineşte de mult), pereţii se afumă repede şi mă văd nevoit să zugrăvesc cam la trei ani o dată. În ce mă priveşte, mulţumesc lui Dumnezeu, mă simt aşa şi-aşa, ceea ce însă nu-i puţin lucru într-o lume în care omul se simte mai degrabă prost (chiar dacă nu-i dispus s-o recunoască întotdeauna).
RăspundețiȘtergere