ORTODOXIE ŞI ROMÂNISM: MĂRTURIA UNUI SFÎNT
SUMARUL BLOGULUI
Un sfînt al României Mari
Sfîntul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ, zis şi Hozevitul, ale cărui moaşte binemirositoare au fost aflate, la 20 de ani după moartea sa, chiar în peştera unde se nevoise, a văzut lumina zilei pe malurile Prutului, în părţile Botoşanilor, la 23 iulie 1913, primind la naştere numele de Ilie. Rămas orfan de timpuriu, a fost crescut în dreapta credinţă de bunica dinspre tată, apoi de un unchi, iar după ce şi-a luat bacalaureatul la Cernăuţi, s-a călugărit la Mănăstirea Neamţului, sub numele de Ioan. În 1936 a luat drumul Ţării Sfinte, unde a intrat la Mănăstirea Sf. Sava şi mai tîrziu a ajuns stareţ al schitului de la Iordan cu hramul Sf. Ioan Botezătorul. În 1952 s-a sihăstrit într-o peşteră din Hozeva, iar Domnul l-a chemat la El la numai 47 de ani (5 august 1960). A avut darul discret al scrisului (poezii şi însemnări duhovniceşti), iar sfintele sale moaşte, aşezate în paraclisul Mănăstirii Sf. Gheorghe Hozevitul, sînt făcătoare de minuni. Sf. Sinod al B.O.R. l-a trecut în rîndul sfinţilor în vara lui 1992, cu data de prăznuire pe 5 august.
Pentru că azi este Ziua Naţională a României (în paranteză fie spus, sărbătorită de ani buni – în plin post ortodox – cu ţuică, fasole şi cîrnaţi sau costiţă “la botul calului”, într-un desăvîrşit consens al mitocăniei descreştinate între clasa politică şi prostimea pauperizată), şi pentru că postările recente de pe acest blog au readus în discuţie raportul dintre naţional şi religios în România interbelică, reproduc mai jos, ca rememorare a unui alt fel de a cinsti românitatea, sub semnul Sfintei Cruci şi al lui Nihil sine Deo, compoziţia lirică intitulată Imn românesc a Sfîntului Cuvios Ioan Iacob. Nu-s, desigur, versuri care să trezească mari delicii estetice, dar merită citite ca pildă a osmozei fireşti între ortodoxie şi românism în conştiinţa mărturisitoare a unui sfînt contemporan, din generaţia lui Eliade, Noica şi Cioran. Poate că în felul acesta mireasma Duhului va concura, măcar preţ de 14 catrene, aburii de ţuică şi fasole grasă ai unui prezent patibular… (R. C.)
Sf. Cuv. Ioan Iacob de la Neamţ (Hozevitul)
IMNUL ROMÂNESC
(din pragul anului 1956)
Acum ori niciodată
Treziţi-vă, Români,
Având credinţă-n suflet
Şi arma sfântă-n mâini!
În rodul născocirii
Să nu nădăjduiţi,
Ci “arma mântuirii”
Mereu s-o mânuiţi!
Uniţi-vă în cuget
Prin simţuri creştineşti
La sânul “Maicii voastre”
Celei duhovniceşti!
În pavăza credinţei
Fiind adăpostiţi,
La vremuri de războaie
Veţi fi nebiruiţi.
Tot neamul de pe lume
Şi cel de sub pământ
De s-ar scula-mpotrivă,
Va fi de voi înfrânt.
Plecaţi-vă la Domnul
Grumazul umilit,
Să vă înalţe fruntea
În “plaiul” cel dorit.
De somnul nesimţirii
Să nu mai dormitaţi,
Că “zorii mântuirii”
S-arată la Carpaţi.
Cu dragoste curată,
Ca fraţii petrecând,
Să nu ştirbim onoarea
Şi graiul nostru sfânt!
Trezindu-ne simţirea
Din suflet creştinesc,
Să punem semnul Crucii
Pe steagul românesc!
Pe tronul cel din suflet
S-avem necontenit
Icoana preacinstită
A Regelui mărit!
De vom păzi unirea
Şi “Crezul din strămoşi”,
Vom fi şi jos, în lume,
Şi-n ceruri glorioşi!
În scumpa noastră ţară
Atunci vor creşte iar
Virtuţile străbune,
Cu nume secular.
Din groapa stricăciunii
Săpată de “tiran”
Se va scula cu slavă
“Răsadul lui Traian”.
Deci, azi, ca niciodată,
Să ne vădim Creştini,
Păstrând neprihănită
Credinţa, prin străini!
publicat de Răzvan Codrescu @ 22:23
2 comentarii
2 comentarii:
Salut gândul vostru de a cinsti ziua naţională a României prin evocarea Sfântului Ioan Iacob de la Neamţ, care a avut înţelepciunea de a căuta toată viaţa pe Hristos Mântuitorul, în vreme ce majoritatea contemporanilor săi şi ai noştri nu mai caută decât cele pământeşti şi stricăcioase. Deliciile estetice fac parte din categoria amintită, în timp ce bucuriile duhovniceşti – prea puţin gustate ! – la care ne cheamă Sfântul Ioan prin versurile sale de o duhovnicească simplitate, rămân în categoria celor rezistente la toate vitregiile vremurilor. Sfântul scria cu iubire – « cu durere şi cu dragoste », ca să-l parafrazez pe Cuviosul Paisie Aghioritul - , iar dragostea nu cunoaşte moartea. De aceea, legătura dintre ortodocşii români şi sfântul lor rămas la Hozeva este atât de trainică şi tainică(nu-i doar un joc de cuvinte !). Dacă sfinţii români au avut şi au curajul de a ne iubi, să avem şi noi curajul de a recunoaşte cât înseamnă ei pentru identitatea noastră naţională.
Dupa ce tot anul si-a batut joc de el, pe 1 Decembrie clasa politica convoaca electoratul calic la incalcarea festiva si oficiala a postului ortodox si face un fel de balet cu ursul, de fapt nici unora si nici altora nepasandu-le de tara, ci numai la fiecare de el insusi. Acesta e filmul sarbatorii nationale an de an, cu o constanta a nesimtirii greu de gasit la vre un alt meridian.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire