ELENA DULGHERU DESPRE “CRUCILE PUSTIEI”

SUMARUL BLOGULUI

Întrucît ciclul Poemelor neptice (24) s-a împlinit, în primăvara acestui an, chiar pe acest blog (unde încă mai pot fi citite unele dintre ele), găsesc de cuviinţă să postez aici, preluată de pe blogul autoarei (dar cu ortografia mea curentă), şi această primă recenzie a lor, semnată de d-na Elena Dulgheru (căreia îi mulţumesc pentru interesul generos pe care l-a manifestat faţă de poemele mele încă din faza de “gestaţie”) şi urmînd să apară în numărul pe noiembrie al revistei Tabor. Destinat iniţial unei alte publicaţii, textul are povestea lui (parte tristă, parte amuzantă – O, ţară tristă, plină de humor!), pe care poate că am s-o divulg cîndva (în memoriile mele?), cu îngăduinţa autoarei… (R. C.)

MISTERIILE MEDIEVALE

ALE POEMELOR NEPTICE

Poezia lui Răzvan Codrescu este nedrept de puţin cunoscută. Ignorată, din motive ideologice (inclusiv de “ideologie literară”), de mediile livreşti “seculare”, ea este trecută cu vederea, din păcate, şi de enclava “dizidentă” a “cititorilor creştini”, căreia îi este – mai ales începînd cu cel de-al doilea volum, Rug aprins. Sonete şi false sonete (Ed. Christiana, Bucureşti, 2008) – explicit adresată. Şi asta, pe fundalul unei penurii aproape absolute de lirică religioasă contemporană de calitate în tirajele editoriale.

Specificul “tradiţionalist” declarat al jurnalistului, eseistului şi gînditorului creştin şi politic Răzvan Codrescu se regăseşte şi în opera sa poetică, încă de la primul volum (Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, 2002), în cele două aspecte cardinale ale sale: recursul la arhaicitate şi problematica religioasă. Abordate atît în spirit, cît şi în literă (dar evidente mai ales în literă), cele două coordonate se definesc, deja, ca o constantă a liricii lui Răzvan Codrescu, de a cărei maturitate, vigoare şi personalitate bine definită se poate vorbi încă de la volumul de debut.

Şi probabil că tocmai apartenenţa la “tradiţionalism”, etichetă stigmatizată şi dezavuată y compris de grupurile literare oficiale (prin definiţie, “progresiste”) este cea care l-a privat deocamdată pe poet de o analiză riguroasă a operei sale, care merită toată atenţia.

Dacă o parte a poeziei creştine “tradiţionaliste”, chiar de dată recentă, tipărită în broşurele “de folos pentru suflet”, se defineşte prin forme obosite, mesaje didacticist-redundante şi expunerea declamativă a unui vocabular catehetic-ortodoxist, lirica lui Răzvan Codrescu se distanţează în mod fericit de aceasta, retezîndu-i doar “-ismul”, fără a o nega radical. Păstrează, adică, şi exersează duhul, miresmele şi reflexele Tradiţiei, cu plăcerea mereu trează a inventării de forme şi situaţii noi peste rosturi veşnic-aceleaşi.

Redutabil plastician al cuvîntului şi un erudit al formelor vechi de expresie ale limbii, pe care se pricepe ca nimeni altul a le supune penei sale artistice, Răzvan Codrescu şi-a desăvîrşit virtuozitatea stihuitoare în traducerile din lirica renascentistă (Sfîntul Ioan al Crucii şi mai ales Dante – probe de foc pentru orice poet traducător), apreciate de specialişti ca repere ale fondului clasicist al literaturii noastre şi, în acelaşi timp, nesperate prilejuri de intimă cunoaştere şi empatizare cu “omul medieval”, imposibil de obţinut pe cale strict academică.

Şi această aventură solitară a traducătorului printre secole, culturi şi modusuri ale evlaviei, rămasă îndeobşte neîmpărtăşită cititorilor, a rodit inspirat în recentul volum Crucile pustiei. Poeme neptice (Ed. Christiana, 2010).

Deşi deosebit de stabil, încît e cazul să vorbim mai degrabă de o gravitare pe aceeaşi orbită stilistică decît de un periplu stilistic mai mult sau mai puţin alambicat, ca la majoritatea poeţilor, traseul liric al lui Răzvan Codrescu e definit de o aproape insesizabilă deplasare dinspre modernism spre clasicism, în sensul estetic al termenilor. Şi anume, pe fundalul aceluiaşi spectru lingvistic, exersat cu aceleaşi reflexe lirice, şi sub auspiciile aceleiaşi perspective etico-religioase, centrul de greutate al poeziei se deplasează treptat, de la persoana I şi problematica vag biografistă a Eu-lui (din cîteva grupaje ale Răsăritelor iubiri), către problematici de mai largă generalitate, dezvoltate, înşelător, în aceeaşi cheie ludică a cuvîntului bine strunit, şi pînă la magistralele expuneri dramatizate din teatrul poetic medieval al Poemelor neptice. Această excludere treptată a ego-ului auctorial din straturile vizibile ale textului – specifică romanului clasic şi mai ales teatrului, însă străină poeziei moderne (prin excelenţă, confesive) – este una dintre notele definitorii ale poeziei codresciene.

Providenţial închinate “Răsăritului de jos/ întru bucuria/ şi spre asaltul/ Răsăritului de sus”, Poemele neptice trasează un arc ideatic între filo-bizantinismul (sau orientalismul) savant şi decadent al unor Ion Barbu şi Mateiu Caragiale şi perspectiva mult mai stenică, asumată şi verticalizantă a literaturii religioase a Evului Mediu asupra Veacului de Aur al civilizaţiei creştine: Bizanţul. “De-s mort sau viu, e totu-n ghicitură,/ dar vor crăpa oglinzile pe rînd / şi-o fi în mine-atîta nemăsură / că-n slava Ta mă voi topi arzând…”

Ciclul Poemelor neptice e un lanţ de misterii ascetice creştine, compuse cu tot arsenalul artistic al dramaturgiei şi liricii renascentiste, transpuse din pagina zgîrcită în detalii de Pateric, în concreteţea fabulei şi-n ritmul robust şi precis al versului. “Făţarnic el, uitîndu-se-n ţărînă,/ făţarnic eu, uitîndu-mă-n văzduh – / iar împrejur pustia-ntinsă pînă/ la crucea cărnii cînd se face duh”. Rugi, dialoguri, dispute dintre călugăr, diavol şi Dumnezeu, momente epice şi dramatice consumate în acelaşi triunghi de personaje construiesc, în cheie empatetică, o atmosferă de evlavie medievală, atipică poeziei moderne. “Pahomie poate şi Pahomie ştie –/ aşa zic toţi şi-s plini de pietate,/ şi li-i nădejdea, mulţămită ţie,/ ca fieru-ncins, cînd faurul îl bate”. Jocuri savante de cuvinte, ca şi patima, asumată cucernic ca vinovată, pentru savoarea materialităţii concrete, asezonate cu răsturnări de situaţii, demascări pe ultimă strofă şi finaluri neaşteptate, specifice dramaturgiei renascentiste şi baroce – sînt tributare unor Dante, Cervantes, Rabelais ori chiar dialogurilor shakespeariene (cine se mai încumetă azi să apeleze la asemenea referinţe?!), iar nu, ad litteram, poeziei lirice. “Smeririi tale cuvios mă plec,/ dar bine ştiu şi ce, şi cine eşti;/ iar cîte ştiu, pe toate le întrec/ chiar vorbele cu care te smereşti”.

De aceea, este o naivitate a le cataloga drept “tratate ascetice în versuri” şi a le aplica în consecinţă (aşa cum s-a făcut) arsenalul analitic al teologului ori al “judecăţii duhovniceşti”. Să nu uităm, “tratatele de dezlumire” codresciene, ne şoptise odinioară autorul, sînt “false” (la fel cum nu toţi psalmii arghezieni conduc spre evlavie)! Ceea ce nu înseamnă că sînt “mincinoase” ori “maligne”, ci că acceptă un multiplu strat de realităţi, modele şi referinţe (culturale, biografice, aparţinînd tradiţiei ascetice), între care poetul îşi exersează registrul creativ. Şi ceea ce nu înseamnă, de asemeni, că experienţa lirică a autorului nu este relaţionată cu cea duhovnicească, însă nu putem pune semnul echivalenţei între cele două: cititorul trebuie să-şi asume, cu luciditate, condiţia de lector ori spectator, iar nu pe aceea de… confesor al poetului!

Nu trebuie să trecem cu vederea filiaţiile directe, la nivelul limbii şi apoi al sensibilităţii religioase, cu lirica unor Arghezi şi mai ales Valeriu Anania. “La avva Nil stau diavolii ciopor,/ din fund de rîpă pînă-n vîrf de grui,/ şi ar crăpa în patru spiţa lor/ de-ar fi-n pustie toţi asemeni lui// […] Vor să-l muncească şi-s munciţi de el,/ şi fierbe ciuda-n ei cu boloboace,/ dar nu le scade-afurisitul zel/ şi nu i-ar da în ruptul cozii pace!”. Discreta cheie ludică şi predilecţia pentru şlefuirea formei pînă la fluenţele lingvistic-epicureene ale lui Coşbuc (la care autorul se raportează ca traducător), lăsînd astfel oarecum în urmă elevaţia şi căutarea spirituală (aşa cum sînt statuate de poezia religioasă a secolului XX), îi sînt tributare mai ales acestuia din urmă.

Generoasă în formă şi neaşteptată în mesaj, “anti-modernă”, deci cu atît mai necesară, poezia lui Răzvan Codrescu încă îşi aşteaptă cititorii şi exegeţii. Locul ei în lirica contemporană românească, chiar dacă nu e încă identificat, nu poate fi unul minor.

Elena DULGHERU

Al treisprezecelea poem neptic

AVVA ŞI ÎNGERII

Acelui avvă Getikós i-au spus,

căci se trăgea din Pontul unde-odată

Andrei, întîi-chematul lui Iisus,

a răsădit credinţa-adevărată.

Şi povestesc de dînsul cei bătrîni

că mulţi veneau să-l caute-n pustie,

dar l-aşteptau şi şase săptămîni

să ias-un ceas afară din chilie.

Cît n-aţipea, el se ruga întruna

şi gropi făcuse cu genunchii-n stei,

iar îngeri de-au venit să-i dea cununa,

a aruncat cu cîrja după ei.

“Să-mi daţi cununa Domnul v-a trimis

cînd copt voi fi de marele soroc,

dar voi trăind pe veci în paradis,

de-al vremii mers habar n-aveţi deloc!

Mai trebui timp şi zdroabă, căci păcatul

atîrnă greu cît anii mei pierduţi

şi nu voiesc să creadă Nefîrtatul

c-am tîlhărit cereştile virtuţi.

Tu, Doamne, ştii ce zic, deşi eşti gata

să pui înaltă mila Ta proptea

nevredniciei mele ce lăsat-a

mai mult pe Tine crucea ei cea grea.

Nu-s nesmerit, ci doar pornit pe mine

şi rîvnitor de dragul Tău să-mi fac

pînă la capăt lenea de ruşine,

spre-a nu părea de-atîta dar sărac.

Nu vreau vrăjmaşul mîndru să rămînă

că n-ai avut în mine cît ai pus,

ci crunt să ardă-n ciuda lui bătrînă,

pe jaru-ndreptăţirilor de sus!”.

Tîrziu, cînd fu măsura lui deplină,

sui şi avva Getikós la cer,

dar zic cei vechi că vreme nu puţină

s-a mai căit în hruba lui stingher.

Şi azi pe stîncă urma se mai vede

a cîrjei azvîrlite cu năduh...

Poveste-o fi, dar celui care-o crede –

ferice lui de-a fi sărac în duh!

UPDATE 01.03.2011 (ÎNCĂ O RECENZIE A ACELUIAŞI VOLUM):

Altfel despre bucuriile pustiei

Puţini sînt cei care deprind cu trezvie rugătoare rosturile povţelor, ale pildelor Patericului. De altfel, experienţa isihiei pare să impună un efort ascetic deosebit – în trup şi în gîndire. „Rostuirea” fiinţei capătă sens doar cît timp omul îşi aduce aminte de condiţia sa prea minunată, de realitatea că e chip a lui Dumnezeu; pe de altă parte, liberul arbitru îi conferă un statut unic, îi oferă parcă, în chip alegoric, fie şi în parte, răsplata ce-l va aştepta în lumea de sus. Se ştie, măsurile omului nu fac nici două parale în faţa înţelegerii dumnezeieşti, drept pentru care mîndria omului trebuie să dispară şi să facă loc discernămîntului purtat de Duhul Sfînt.

Pe de o parte, pustia a rămas în istorie drept spaţiul, topos-ul unde s-au nevoit mulţime de înţelepţi. Mai important, dincolo de pustia fizică, putem treptat vorbi de o stare a sufletului care se acordă cu trăirea duhovnicească înaltă. O atare trăire transcende timpul şi ajunge în fapt să dialogheze cu voia lui Dumnezeu. Patericul adună micro-istoriile minunate de la începuturi ale sfinţilor părinţi. În manieră epică, ne este de fapt prezentată relaţia plină de iubire între avva şi ucenic, în cadrul căreia cel de-al doilea este în permanenţă supus la încercări de tot felul, iar paşii îi sînt îndreptaţi către drumul cel drept. Patericul rămîne în timp poate manualul cel mai interesant pentru mentalităţile europene (şi nu numai!), o Hristoitie ce oferă modele demne de urmat pe calea lungă şi grea a izbăvirii de păcate.

Plină de înţelesuri profunde mi se pare a fi noua carte semnată de Răzvan Codrescu, ce se raportează în manieră inedită la întreaga experienţă a pustiei. De data aceasta în manieră lirică, volumul Crucile pustiei, subintitulat „poeme neptice”, reuşeşte să reconfigureze spaţiul de nevoinţă al marilor părinţi, adunînd în cuprinsul său douăzeci şi patru de „cînturi”. Sînt remarcabile artificiile de compoziţie, cît şi cele stilistice pe care le găseşte autorul pentru a surprinde condiţia cu totul specială a părinţilor pustiei. În bună măsură, volumul de faţă se instituie el însuşi într-un manual cu finalitate duhovnicească. La nivelul metaforei, autorul are acces la „maşina timpului” şi ne oferă nemijlocit, din chiar mijlocul pustiei, pilde închise-n figuri de stil. Înspre finalul lecturii, cititorul poate da mărturie că a suit încă o treaptă pe scara ce înalţă. Sîntem atenţionaţi, situaţiile prezentate nu sînt preluate din Patericul egiptean şi nici din vreo altă carte asemănătoare: acestea vor fi doar elemente de referinţă pentru spaţiul livresc.

După cum aflăm din nota autorului, primul poem neptic – „Plîngerea lui Agapie Sketul” – a apărut pentru prima dată în revista Puncte cardinale, fiind inclus şi în primul său volum de poezii. Bucurându-se de un interes justificat (vizavi de această formulă cu totul inedită a poemului), autorul continuă să publice alte cîteva poezii pe blogul domniei sale, în final luînd hotărîrea de a le aduna în cuprinsul acestui volum de-sine-stătător.

Rămînînd în spaţiul răsăritean ortodox, istoriile ce-l au drept mediator pe Răzvan Codrescu sînt construite simplu, verosimil. Pildele pot fi istorisite, cititorul putînd imediat „lua cuvînt de învăţătură”. Ceea ce se pierde la o re-istorisire este bogăţia stilistică, ce trădează studiile de filologie ale autorului. Deşi poezia pare simplă, aceasta îi poate oferi surprize neplăcute unui cititor neatent. Cu toate că prezintă măsură aproape egală, rimă construită după rigorile (neo)clasice ori strofe cu acelşi număr de versuri, versurile te pot surprinde printr-o bogăţie de imagini situate în zona diafanului, lăsând loc şi pentru inversiuni nu prea uzitate ori cuvinte mai rar accesibile publicului contemporan. Deşi ar fi subiectul unei analize mult mai elaborate, situată invariabil pe texte, mai semnalez şi un ceva ce se leagă de specificul limbii române, situînd în parte şi doar lingvistic pustia în spaţiul Levantului.

Gabriela Moldoveanu ne arată că „Plîngerea lui Agapie Sketul”, poemul iniţial, „este rodul experierii în duh a ispitirilor unuia dintre pustnicii sketici, pelerini angajaţi pe drumul cel mai abrupt al iubirii pentru Hristos. Cu o înţelegere duhovnicească demnă de Părinţii trăitori realmente ai acestor experienţe, poetul ne face părtaşi la o ispitire îndeobşte rezervată monahilor îmbunătăţiţi, cu vederea ca şi aievea a demonului de amiază, pricinuitorul temutei akedia – de data aceasta în ipostaza de duh măgulitor”. De altfel, sînt multe teme abordate; după cum afirmam, Experienţa autorului în mediul literaturii se face cunoscută o dată cu fiecare poem. S-ar impune aşadar o lectură intertextuală, poemele lui Răzvan Codrescu făcînd referire la multe texte reprezentative pentru ortodoxie. Încă de la prima lectură, am găsit linii de legătură între „poemele neptice” şi Patericul egiptean, Hristoitia, Paza celor cinci simţuri – Nicodim Aghioritul, diferite cuvinte ascetice ori chiar Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Tema centrală rămîne legată de isihie, de  întreaga experienţă isihastă. Despătimirea înseamnă nimic altceva decît înţelegerea celor sfinte, cultivate într-un simţ al frumosului de sorginte morală. Chipurile unor sfinţi (Agapie, Pahomie, Efrem etc.) apar tocmai pentru a se oferi drept model, cu dorinţa firească de a-i ajuta pe cei binecredincioși în efortul lor de a nu rata ţinta vieţii.

Gîndit sub forma unui volum unitar, Crucile pustiei rămîne o alternativă, o nouă explicaţie referitoare la sensul vieţii. Revolta, deznădejdea, ura aproapelui, sinuciderea, akedia sînt manifestări ale omului înrobit, ce nu şi-a cunoscut adevărata menire.

Pentru final: „Sfîrşeşte chiar cînd se cădea să-nceapă/ această viaţă răstignită-n trup:/ abia strunită carnea mea sireapă,/ din chinga ei stau gata să mă rup.// Aproape-un veac, necopt luptai cu mine,/ iar astăzi pîrga, ce-mi veni cu greu,/ nu-mi lasă timp să mai sporesc în bine/ spre izbăvirea sufletului meu.// În urmă, poate, fu o zdroabă mare,/ dar ce departe-s încă de-a-mplini/ măsura milei Tale răbdătoare / de-a crede-n noi, oricît Te-am răstigni!// Încât mă-ntreb: atîta nevoire/ ne-ar fi de vreun folos în sinea ei/ de n-ar fi pus nebuna Ta iubire,/ prin cruce, lumii, neclintit temei?// Pustia asta, Doamne, nu-i nimic,/ iar eu sînt nimeni, orişice aş face:/ doar pe spinarea Ta mă mai ridic,/ doar rostul Tău e bun şi nu mă tace” („Punct şi de la capăt”); „Dar Domnu-i Domn, şi cred că ştiu de ce…/ Ce n-are dracul? N-are răni de cruce!/ Nu, n-are răni, oricît de splendid e:/ de la-nceput, cu vorba doar ne duce! […] Pe stîrvul meu icoana slavei geme:/ mă doare Dumnezeu, şi-L dor şi eu,/ şi ne durem de-atît amar de vreme,/ mereu străini şi logodiţi mereu” („Plîngerea lui Agapie Sketul”).

Marius MANTA

(Posted on 4 January 2011 by mariusmanta)

Mai puteţi citi pe acest blog:  

Gabriela Moldoveanu, “Preoţia împărătească a poetului. O lectură în viziune liturgică a Răsăritenelor iubiri”.