ÎNTRE TEOLOGIE ŞI GNOZĂ

Annick de Souzenelle

BOTEZUL DE FOC

„A răspuns Ioan tuturor, zicând:
Eu vă botez cu apă, dar vine
Cel ce este mai tare decât mine,
Căruia nu sunt vrednic să-I leg
cureaua încălţămintelor.
El va boteza cu Duh Sfânt
şi cu foc...” (Luca 3, 16)

În persoana lui Hristos, numit „al doilea Adam”, creştinii contemplă două naturi. Pe de-o parte, El este Dumnezeu, cea de-a doua persoană a Sfintei Treimi. Pe de altă parte, prin întruparea Sa în lumea exilului nostru (a căderii), El este Om. Dar dacă, pentru a fi printre noi, ia trupul animal al omului aflat în exil, El este, de asemenea, Om din punct de vedere ontologic – creat după „chipul” lui Dumnezeu şi chemat să cucerească „asemănarea” în dinamica celor trei botezuri: botezul cu apă, botezul cu foc şi botezul corespunzător matricii craniului[1].
Ştim foarte puţin despre ultimele două botezuri şi mă tem că nici pe primul nu-l cunoaştem prea bine!
Pentru majoritatea creştinilor, deseori, botezul se reduce la un ritual exterior. Dar dacă acest ritual nu îl trimite pe creştin către o realitate interioară, el rămâne formal, orizontalizat în plan social, fără conştientizarea semnificaţiei sale ca act verticalizant. Iată de ce ignorăm celelalte două botezuri, care pun în lucrare verticalizarea fiinţei printr-o întoarcere la normele ontologice.

Cele trei etape de creştere a fiinţei

Cartea Facerii ne arată dinamica „lucrării” divino-umane care îl conduce pe Adam (umanitatea) pe calea de la chip la asemănare. Ea ne dezvăluie faptul că matricea unde se desăvârşesc cele trei etape de creştere a fiinţei este prezentă în Adam (în noi toţi). Această matrice se numeşte Adamah.
La început, spaţiul interior al lui Adamah se face matrice de apă, apoi matrice de foc, apoi, în sfârşit, se face matrice a craniului. Din ea, Adam se va naşte pe sine, din pământ nou în pământ nou, plecând de la aceste „ceruri” interioare. Cerurile – alt nume pentru Adamah – sunt numite astfel deoarece ele conţin imaginea divină fondatoare, nucleul fiinţei înconjurat de o „pepinieră” de energii potenţiale cu care Adam trebuie să se întâlnească, să le numească şi să le integreze pentru a creşte.
Corpul nostru biologic, animal, propriu omului în exil, poartă în partea lui subtilă acest corp ontologic construit pe temeiul celor trei matrice. „Cerurile sunt înlăuntrul vostru”, îi asigură Hristos pe apostoli.
Toate tradiţiile cunosc aceste matrice, pe care tradiţia chineză le numeşte „câmpuri de cinabru”. Cinabrul este materia în care Omul îşi trăieşte mutaţiile care îl readuc pe calea eternităţii. Amerindienii cunosc şi ei trei matrice: de apă, de foc şi de „măduvă” (o materie care face legătura între apă şi foc). „Viaţa înseamnă integrarea unui potenţial de energii”, afirmă fizica cuantică. De patru mii de ani, Biblia – pe care nu mai ştim să o citim – nu spune nimic altceva! În lumea exilului nostru „normalizat”, în care Satana a devenit prinţ, acest potenţial de energii se află în mâinile prinţului devorator şi maestru al uitării.

Botezul cu apă

Cu toate acestea, înainte de drama exilului – în cea de-a şaptea zi a Facerii, după ce Dumnezeu l-a diferenţiat pe Adam faţă de Adamah a sa, cealaltă „latură” a lui, numită acum Ishah şi având calitatea de „soţie” –, primul Adam „adoarme”, pătrunzând în noaptea matricii sale de apă, care ascultă încă de regulile ontologice. El experiază, astfel, un extaz, recunoscând că Ishah a lui este „os din oasele sale şi carne din carnea sa”. Ea reprezintă totalitatea cerurilor sale interioare, cu care trebuie să se cunune şi să le cucerească. Acest somn trezitor îi relevă nu doar calea pe care o are de parcurs, dar şi că o poate parcurge numai deoarece nu se mai confundă cu cea cu care trebuie să se cunune (Ishah a sa) şi să o cultive (Adamah a sa).
În această etapă a căii, putem auzi ce spun Evangheliile despre Hristos, Al Doilea Adam, după ce a primit botezul cu apă: „Atunci, Iisus a fost dus de Duhul în pustiu, pentru a fi ispitit de către diavolul” (Matei 4, 1). Căci primul Adam s-a întâlnit şi el cu Satan – sub forma şarpelui – înainte de a intra în matricea de foc. Ştim că nu va intra acolo. În schimb, el va părăsi calea asemănării, oferindu-se ca păşune celui care îi va devora energiile conţinute în ţărâna simbol a multiplicităţii, a căror menire ontologică este de a construi unitatea. Astfel sterilizat, Adam regresează în starea de confuzie animală proprie celei de-a şasea zile a Facerii, dinaintea procesului de diferenţiere. Stare în care ne aflăm încă, precum un foetus incapabil să se nască şi menit morţii. Nu întâmplator, îngerul o vizitează pe Sfânta Fecioară în cea de-a şasea lună a anului[2].
Hristos vine în exilul nostru – în miezul acestei lumi animale, încălzit de suflul măgarului şi al boului – pentru a învinge moartea şi a readuce[3] în nările noastre suflul de viaţă al Sfântului Duh. De asemenea, El redeschide calea asemănării, redinamizând-o şi asumându-şi, în acest scop, cele trei etape matriciale.

Botezul cu foc

După ce a fost botezat cu apă în Iordan, Iisus se întâlneşte cu Satana, care Îl supune aceloraşi probe ca pe primul Adam. Dar, în loc de a-i conferi puterea pe care primul Adam i-a dat-o, instituindu-l ca duşman al omenirii sau confirmându-i acest rol, Iisus Îşi respinge adversarul. Învingător asupra Satanei, Iisus este introdus în matricea de foc. Întreaga Sa viaţă publică este o mărturie în acest sens. Umanitatea Sa este reală, dar este vorba despre o umanitate în acord cu normele ontologice, nu de realitatea noastră de oameni exilaţi şi rupţi de propria interioritate. Ceea ce numim noi „real” nu este decât cochilia lucrurilor, aparenţa lor. Hristos trăieşte în miezul lor.
În matricea de foc – Gheena, Ghehinom în ebraică, numele fluviului de foc care simbolizează dragostea lui Dumnezeu pentru Om în cea de-a doua etapă a creşterii sale (Facerea 2, 13) – Hristos Îşi pune centura războinicului, întrând într-un război sfânt cu toţi demonii umanităţii, se măsoară cu ei şi le integrează energiile, care îşi eliberează astfel informaţiile şi formează un Om nou, făcând să urce seva în Arborele Cunoştinţei, al cărui fruct Omul este menit să devină.
Iisus se măsoară şi cu demonul ascuns în spatele fiecărei maladii (paralizia, orbirea, surzenia): cu demonul orgoliului care arde pielea leproşilor; cu demonul lenei, poate cu cel al crimei, ascuns în spatele mâinii uscate; cu cel al inconştienţei din spatele hemoragiei necontrolate; cu demonul adulterului şi cu cel al prostituţiei, păcatele unei umanităţi care, deşi menite cununiilor divine, se dăruieşte falşilor soţi şi tuturor obiectelor ce-i reperezintă dorinţele.
Aceşti demoni sunt legiune! Iisus îi integrează, vindecă bolnavii şi iartă. Nu suntem decât martorii gestului exterior – coaja marii opere –, dar Iisus acţionează în miezul Gheenei: „Cel ce are urechi de auzit, să audă!”, repetă doctorul sufletelor şi al trupurilor, invitându-i pe ai Săi – şi pe noi toţi – să intrăm înlăuntrul evenimentului.
Prin chiar aceste evenimente, Iisus Îşi afirmă misiunea mesianică. Când Ioan Botezătorul, aflat în închisoare, vrea să ştie dacă El este Cel Care trebuie să vină, Iisus răspunde: „Mergeţi şi spuneţi lui Ioan cele ce auziţi şi vedeţi: Orbii îşi capătă vederea şi şchiopii umblă, leproşii se curăţesc şi surzii aud, morţii învie şi săracilor li se binevesteşte!” (Matei 11, 5). Morţii învie!

În matricea craniului

Dacă Lazăr revine la viaţă, dacă el reintră în dinamismul căii către asemănare, este deoarece Iisus a intrat în mirosul fetid[4] al mormântului celei care este „ajutorul lui Dumnezeu”, Eli’ezer, Ishah a lui Dumnezeu – umanitatea întreagă. Creându-L pe Adam, Dumnezeu îi dăruieşte o altă „latură”, un „ajutor” pentru a comunica şi a se cununa cu ea. Umanitatea se cunună cu Dumnezeu în persoana lui Lazăr. Batjocorită de Satan, vampirizată, moartă, ea este readusă la viaţă, este redată adevăratului Soţ.
Înaintea acestui demon înfricoşător, Iisus se înfioară şi plânge. Confruntarea va fi cumplită. Acest demon este demonul dragostei. Căci dacă din punct de vedere ontologic dragostea este divină, ea este diabolică în perversiunile sale. Adesea grosolane, acestea din urmă pot fi câteodată de o asemenea subtilitate încât, orbiţi de viclenia şarpelui, ne par de-a dreptul sublime.
De fapt, „nimic din ceea ce nu este asumat nu este mântuit”. Şi totul este mântuit prin Hristos, Care a asumat tot în fiinţa Sa de Om ontologic. „Totul s-a săvârşit acum”, spune El. Întreaga Sa natură este acum dragoste arzătoare, Erosul pur este exprimat de natura animală prin calitatea dragostei care îi este proprie – în sexualitate. Însă Hristos îl întâlneşte pe demonul Erosului în aspectul său de dinaintea manifestării sexuale: îl întâlneşte în energia maximală din care provine.
Natura umană a lui Hristos este anterioară exilului şi aparţine ordinii care, în matricea de foc, corespunde cu scara pe care urcă şi coboară ierarhiile îngereşti. Iisus urcă fiecare treaptă, cea mai înaltă fiind cea a Erosului. La acest nivel de profunzime şi de înălţime Iisus întâlneşte demonul Erosului, luptă cu el şi se uneşte cu el[5] – cele dintâi fructe ale Învierii. Intrat aici, în matricea craniului, Iisus se măsoară cu însuşi Satan – apoi învie!

Traducere de
Marian STAN

[1] Botezul care simbolizează cele din urmă cununii interioare, corespunzătoare morţii şi Învierii Mântuitorului. Să ne amintim că în ebraică Golgotha înseamnă „Căpăţână”. (N. trad.)
[2] Este vorba despre anul bisericesc.
[3] În original: reinsouffler.
[4] În original: la puanteur.
[5] În sensul că îi integrează energiile.

DE VORBĂ CU DOAMNA
ANNICK DE SOUZENELLE

Discipolă directă a marelui teolog rus în exil Jean (Eugraph) Kovalevski, fină cunoscătoare a limbii ebraice şi a kabbalei, Annick de Souzenelle s-a convertit la Ortodoxie cu peste o jumătate de secol în urmă. Trei dintre cărţile sale au apărut şi în româneşte, la Editura Amarcord din Timişoara: Simbolismul corpului uman (1996), Oedip interior (1999) şi Egiptul interior sau cele zece plăgi ale sufletului (2001). Interviul tradus aici ne va ajuta s-o cunoaştem mai bine.

Reporter: Doamnă Annick de Souzenelle, până unde trebuie să urcăm în timp pentru a găsi originile vocaţiei d-voastră? Şi înţeleg prin origini nu doar momentul când aţi simţit Celui ce vă călăuzeşte astăzi paşii, dar şi punctul de ruptură dincolo de care, fie că aţi dorit-o sau nu, drumul d-voastră în viaţă a trebuit să se îndepărteze de cărările bătute. Adesea, acest punct de pornire se află în copilărie...
Annick de Souzenelle: Dacă trebuie, într-adevăr, să urcăm până la originea cea mai îndepărtată, voi spune că prima mea amintire precisă datează din leagăn. Văd încă în faţa ochilor alternanţa puternică de umbră şi lumină pe care am simţit-o atunci. În momentele când soarele nu se ascundea după nori, el strălucea în toată splendoarea. Azi, interpretez această amintire ca pe o permisiune de a uni Lumina şi Tenebrele în mine însămi. Aceasta este, de mulţi ani, esenţa eforturilor mele. Dincolo de amintirea despre care am vorbit, trebuie spus că absurditatea vieţii m-a marcat de timpuriu. Poate ar fi mai bine să reformulez: mă refer la existenţa de-a dreptul absurdă a „adulţilor” din jurul meu, existenţă ce-mi era destinată şi mie. Tatăl meu a fost grav rănit, atât fizic, cât şi psihic, de experienţa trăită în tranşeele Primului Război Mondial. Fiind avocat la Rennes, el primea deseori în vizită prieteni care trecuseră prin acelaşi infern. Copilă fiind, eram îngrozită să văd cum, în timpul acelor mese festive, adulţii nu izbuteau să „trăiască” decât reconstituind atmosfera anilor de război. Cu tot respectul pentru sacrificiile făcute de generaţia lor, acum pot spune că li se potrivea perfect cuvintele lui Jean Schlumberger: „Există persoane care se aseamănă cu frunzele moarte: trebuie să bată vântul pentru ca ele să aibă iluzia că trăiesc”. În sânul micii burghezii de provincie, viaţa lor era de o banalitate înfricoşătoare! Printre cei ce mă încojurau, doica era singura fiinţă capabilă a dărui căldură umană. Deşi „incultă” după standardele societăţii, ea avea din plin acea „cultură a inimii” care lipsea celorlalţi. Dacă nu-mi atingeam mama aproape deloc – căci aşa ceva „nu se cuvenea” – doica îmi oferea dimensiunea tactilă, proximitatea umană, căldura animală care a dat copilăriei mele un echilibru indispensabil. Din păcate, la vârsta de cinci ani – după ce familia mea s-a destrămat – m-am pomenit la Paris, dată în grija călugăriţelor. Lipsită de repere geografice şi afective, episodul a fost o veritabilă coborâre în Infern. Călugăriţele mă considerau taciturnă şi eram deseori pedepsită. A fost o perioadă teribilă! Dacă astăzi îndrăznesc să vorbesc despre „necesitatea coborârii în Infern”, o fac în cunoştinţă de cauză. Am văzut aceşti monştri!
R.: Ce anume v-a ajutat să reveniţi la suprafaţă?
A. d. S.: Ceea ce m-a salvat a fost numai prezenţa divină (le goût du divin) care mi s-a revelat încă de la început. Îmi amintesc foarte clar că mi-am zis – la vârsta de 5 ani! –: „Nu putem conta decât pe Tatăl din Ceruri”. De atunci încolo, întreaga mea viaţă s-a întemeiat pe această certitudine. [...]
R.: În acea vreme, pentru d-voastră, „Tatăl din Ceruri” era Cel al catehismului?
A. d. S.: Copilul percepe aceste lucruri foarte concret, dar tocmai asta e esenţial! Credinţa a fost întoteauna pentru mine o realitate mai concretă decât masa care se află între noi. Şi această credinţă nu m-a părăsit niciodată. Oamenii sunt singurii vinovaţi pentru absurdul din lumea în care trăim. Nu Dumnezeu ne face fericiţi sau nefericiţi. Oamenilor le place să facă rău, se joacă cu Răul, iar milostivenia divină nu e implicată în această tragedie umană. Adulţii din jurul meu preferau să joace câte un rol, în loc de a-şi lua destinul în mâini. Iată de ce erau singurii responsabili. E adevărat, credinţa m-a însoţit întotdeauna, dar mi-am dat repede seama că Biserica Romană ne inocula un sistem ce nu răspundea deloc elanului mistic pe care-l trăiam. Pe la 16-18 ani, m-am revoltat împotriva moralismului insuportabil al acelei epoci, care ne menţinea într-o stare de dependenţă, de parcă ar fi trebuit să rămânem mereu copii. Dacă, de pildă, întrebam de ce şarpele a muşcat-o pe Eva de călcâi, de ce îngerul l-a rănit pe Iacob la nivelul şoldului, de ce Hristos a spălat tocmai picioarele discipolilior pentru a purifica, simbolic, Omul, fie mi se dădeau răspunsuri inepte, fie mă considerau drept o mică orgolioasă. Dar dorinţa mea era să aflu! [...]
R.: Confruntată cu această mentalitate ce oprimă inteligenţa, bănuiesc că studiile dumneavoastră în domeniul matematicii v-au ajutat să răspundeţi acestei dorinţe aproape mistice de a cunoaşte. Aţi dorit, probabil, să descoperiţi Structura Internă a lumii, graţie căreia atât de multe enigme îşi găsesc dezlegarea...
A. d. S.: Să fiu sinceră, am abordat studiul matematicii pentru că vroiam să calc pe urmele mamei mele, care fusese una dintre puţinele absolvente de bacalaureat din vremea ei. Dar problemele de geometrie şi trigonometrie m-au pasionat de-ndată şi trebuie spus că asemenea exerciţii de ordin raţional au contribuit efectiv la structurarea mea interioară. Însă, la nivelul matematicilor superioare, apare foarte repede riscul de a te închide într-o lume abstractă şi sterilizantă. Iată de ce, după câţiva ani, brusc, am abandonat totul! A fost o veritabilă răsturnare de situaţii, ce mi-a permis să trec de la foarte abstract la foarte concret: mă pregăteam pentru a deveni infirmieră. După ce evoluasem într-o lume exclusiv mentală, aveam nevoie să intru în contact nemijlocit cu oamenii, să ating bolnavii, să-i iubesc...
R.: Cum bine spuneţi, înainte de a deveni psihoterapeutul care îi „trezeşte” pe oameni, i-aţi adormit, în calitate de anestezist.
A. d. S.: Să zicem că instinctul m-a călăuzit către această împrejurare, în care, prin contactul permanent cu suferinţa celorlalţi, omul e mereu confruntat cu problema Sensului. Aceşti 15 ani constituie o experinţă pe cât de minunată, pe atât de dureroasă. Căci este dureros a nu şti să răspunzi întrebărilor puse de bolnavi: „De ce am ulcer la stomac, doamnă? De ce, de ce...?”. La rândul meu, am jucat rolul celui care ştie, deşi n-aveam habar!
R.: O dată ruptă de Biserica Romano-Catolică, aţi renunţat complet la religie?
A. d. S.: Da, complet. Credinţa mea nu se putea exprima în cotidian. Pierdusem chiar practica rugăciunii. Pe acest plan, mă simţeam înşelată. Formele de expresie ale religiei nu mă mai interesau. Erau importante numai aspectele concrete ale vieţii. La vârsta aceea, zicem: „Vreau să trăiesc din plin! Cel puţin, e ceva concret”. A trebuit să resimt un şoc teribil pentru a reînvăţa să mă rog. Ei, bine, s-a întâmplat în Maroc, unde am lucrat timp de 5 ani. Într-o duminică după-amiază, fiind de gardă, mă aflam singură la căpătâiul unei tinere marocane. După ce fusese supusă unei operaţii relativ simple, a suferit o embolie subită, ce avea să-i aducă moartea. Orice act medical îmi era cu desăvârşire interzis şi, în absenţa medicului, nu puteam face altceva decât s-o privesc cum se stinge. Însă de cealaltă parte a patului era mama bolnavei, care, perfect calmă, se ruga. Atunci am înţeles singurul mod în care o mai puteam ajuta. [...] În acea zi, în doar câteva minute, am reînvăţat puterea rugăciunii.
R.: Dar cum se putea ea exprima, aşa departe de orice formă instituţionalizată?
A. d. S.: Tocmai asta nu ştiam! Aşadar, am părăsit Marocul, căci nu puteam să rămân prinsă la nesfărşit între lumea colonială, cu mentalitatea ei insuportabilă, şi, pe de altă parte, o lume arabă în care nu-şi găsea locul o femeie singură, mai ales că făcusem greşeala de a nu-i învăţa limba. Revenind în Franţa, am continuat să mă revolt împotriva normalizării absurdului, adică împotriva a ceea ce s-ar putea numi legitimarea mediocrităţii, ca şi cum ea ar fi normală. Nu puteam suporta anecdoticul şi atmosfera frivolă a micilor grupuri, demisia în faţa banalităţii. În jurul meu, majoritatea oamenilor cadea pradă non-sensului, ba, mai rău, nici nu conştientizau situaţia! Mă dedicam cu totul muncii mele, relaţiei mele cu pacienţii. Acum ştiu că de la ei am învăţat totul. Apoi, m-am hotărât să plec în India, pentru a mă alătura unui văr al mamei mele, care, absolvent de Politehnică fiind, ajunsese discipolul lui Sri Aurobindo, la Pondicherry. El a înfiinţat o universitate în cadrul ashramului de acolo. Desigur, era renegat de familie, care-l considera un fel de oaie neagră. Citindu-i scrisorile şi cărţile trimise din India, am exclamat: „Iată singurul om inteligent din familie!”.
R.: Vă pregăteaţi, deci, să vă alăturaţi unor oameni pe care nu-i cunoşteaţi şi să vă rupeţi de propriile origini. Oare creştinismul nu mai avea nici un viitor pentru d-voastră?
A. d. S.: Fără viitor, în ciuda comorilor pe care le-a reprezentat în trecut. Desigur, ruperea de Hristos era dureroasă. Dar, cel puţin, acolo oamenii aveau acces la o mistică veritabilă, o mistică despre care eram sigură că mi se potrivea. Dacă îmi amânam plecarea, era din pricina bătrânei mele doici, pe care o aveam în grijă şi nu puteam în nici un caz s-o abandonez. Dar decizia mea era cât se poate de fermă. Hotărâsem să plec imediat după ce doica va părăsi această lume. Aşteptând, repetam în sinea mea, fără încetare, ca o mantra: „Annick, răbdare absolută, răbdare absolută....” Era maniera mea proprie de a interoga viaţa, despre care eram sigură că, dacă avea vreun sens, mi-l va revela într-o bună zi. Iubeam prea mult acest sens şi era imposibil să nu mi se răspundă. Aşadar, „răbdare absolută”.... căci are să vină.
R.: Şi a venit, dar nu în maniera pe care v-aţi imaginat-o. N-a trebuit să plecaţi în Asia pentru a vă „întoarce la izvoare”. Aţi regăsit izvoarele creştine, fără a mai face un ocol prin Orient. Ce v-a determinat să renunţaţi la plecare? O conştientizare treptată a propriilor rădăcini spirituale, sau a fost încă una dintre acele rupturi bruşte care v-au marcat tinereţea?
A. d. S.: A fost un şoc, o experienţă extrem de tulburătoare, ce a determinat întâlnirea cu acela care avea să devină maestrul meu spiritual, părintele Eugraph Kovalevski. Dacă povestesc acum acel eveniment, n-o fac dintr-un apetit pentru senzaţional, ci pentru a vă face să înţelegeţi măsura în care el a fost cauza unei evoluţii majore. Era în 1958, cu doi ani înainte ca doica mea să părăsească această lume. Plecasem pentru a mă odihni câteva zile la Eze, un mic sat din Midi, despre numele căruia am aflat că înseamnă Viaţă, Zoe. Existau acolo multe galerii unde se expunea pictură, iar eu le vizitam cu mare plăcere, deoarece iubesc mult pictura. Într-o zi, am trecut prin faţa uneia dintre galerii, mânată de dorinţa de a intra în mica biserică a satului....
R.: Acolo aţi descoperit ceva, sau, mai precis, pe Cineva...
A. d. S.: Deloc! În drum spre biserică, am auzit o voce interioară care-mi spunea că, refuzând a intra în acea galerie, am trecut pe lângă viaţa mea. Întorcându-mă la galerie, am găsit acolo două femei vorbind între ele. Cum conversaţia nu se încheia, n-am vrut să mă bag în vorbă, preferând să plec, după ce am aruncat o privire asupra tablourilor. Chiar în acel moment, una dintre doamne, ce părea curatoarea expoziţiei, mi s-a adresat de departe: „Doamnă! Încă n-aţi văzut tot! Sigur nu aţi văzut esenţialul!”. M-am întors din drum pentru a doua oară şi am intrat în dialog cu acea doamnă, care m-a siderat spunându-mi: „Îl cunoaşteţi pe Fred Berance. Mi s-a spus că-l cunoaşteţi pe Fred Berance”. Eram, într-adevăr, bună prietenă cu Fred Berance, un scriitor uitat astăzi, care scrisese mult despre Quattrocento. Apoi, ea a adăugat: „Trebuie să vă duceţi pe B-dul Auguste Blanqui nr. 96. Sunteţi aşteptată!”.
R.: Aceasta este adresa sediului Bisericii Ortodoxe din Franţa. E posibil ca acea femeie să fi fost ortodoxă?
A. d. S.: Nici vorbă... Tocmai aici e paradoxul. Ea nu vorbea mânată de dorinţa de a face prozelitism, nici din pură intuiţie psihologică, deoarece nu cunoştea nimic despre mine. Mult mai târziu, mi-a mărturisit că avea darul „claraudiţiei” şi că, uneori, auzea din interior lucruri de genul acesta. O femeie admirabilă, de altfel, care a plecat în India pentru a îngriji leproşi.
R.: Niciodată vacanţa nu vi s-a părut atât de lungă!
A. d. S.: Niciodată! Întoarsă la Paris, primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă duc la sus-amintita adresă. La vremea respectivă, cel puţin, biserica ortodoxă de acolo nu avea nimic seducător. Neagră şi aproape pustie la ora aceea, nu părea a fi locul potrivit pentru experienţe fondatoare. [...] Dar s-a întâmplat ceva în mine şi situaţia s-a schimbat radical după câteva ore de linişte. În cele din urmă, un preot a venit să mă întrebe: „Căutaţi ceva, doamnă?”. Încă mă pot auzi răspunzându-i: „Eu? Nu, nu mai caut nimic...”
R.: Iată ceea ce s-ar putea numi o conversaţie exemplară.....
A. d. S.: Nu tocmai. Mai întâi, pentru că, aşa cum v-am spus, credinţa nu m-a părăsit niciodată. Să nu uităm că Ortodoxia şi Catolicismul au acelaşi izvor. Apoi, în ciuda răspunsului meu, era clar că nu simţeam că aş fi „ajuns” cu adevărat la destinaţie. Ba chiar, dimpotrivă, am început imediat să „caut”. Dar e adevărat că totul s-a schimbat, s-a limpezit pentru mine în acea biserică, unde l-am întâlnit pe părintele Kovalevski, „micul părinte”, cum i se spunea, cel care avea să devină mai târziu episcopul Jean de Saint-Denis.
R.: Nu v-aţi temut că, urmându-i pe aceşti preoţi de origine rusă, exilaţi după Revoluţia bolşevică, vă veţi rupe de rădăcinile d-voastră occidentale şi că, de dragul acestui exotism, veţi fi, oarecum, rusificată?
A. d. S.: În Ortodoxie, credinciosul se hrăneşte din Tradiţia Sfinţilor Părinţi, aceşti maeştri duhovniceşti pe care se întemeiază Biserica, atât în Occident, cât şi în Răsărit. Apoi, nu există o autoritate exterioară şi centralizată care să decidă de una singură ce este şi ce nu este adevărat. Diferenţa dintre laici, preoţi şi episcopi corespunde doar unei scări a funcţiunilor pe care aceştia le îndeplinesc în sânul Bisericii, fără a fi o ierarhie în sine. Ne putem alege un maestru spiritual, dar nici o siluire a propriei naturi, nici un moralism nu-ţi vor fi impuse din exterior. Este responsabilitatea fiecăruia ca, hrănit cu Cuvântul Divin, să sporească pentru a descoperi deplina asemănare cu Dumnezeu. [...]
R.: Dar, totuşi, oamenii pe care-i frecventaţi erau ruşi, aveau propria lor liturghie, propriile rituri, limba lor, nostalgia după patria-mamă...
A. d. S.: Aşa este, şi cred că mulţi dintre cei care s-au simţit atraşi de Ortodoxie au căzut pradă, într-o măsură mai mare sau mai mică, acestui pericol de „rusificare” despre care vorbiţi. Episcopul Jean conştientiza riscul. Pentru a-l evita, el a asumat dificila sarcină de a reconstitui şi de a readuce la viaţă vechea Liturghie a Galilor, pe care popoarele noastre au practicat-o până în vremea lui Carol cel Mare. Animat de un spirit cvasi-totalitar, acesta din urmă a rupt popoarele din Occident de propriile rădacini, impunând peste tot liturghia romană. O liturghie mult mai săracă, unde nu se regăseşte nici invocarea Duhului Sfânt, nici magia simbolurilor, o liturghie din care a dispărut treptat tot ceea ce mai amintea de „pneumatologie”. [...]
R.: Dar cine era, de fapt, acest preot rus capabil să înţeleagă că dimensiunea cultică a Ortodoxiei e dintotdeauna adaptată fiecărei naţiuni şi că, prin urmare, oamenii de aici aveau nevoie să-şi regăsească propriile rădăcini?
A. d. S.: O flacără! Acest om era o flacără! El „dansa” literalmente liturghia. În prezenţa lui, nu rămâneai niciodată la nivelul sentimentalismului, nivel la care mulţi credincioşi preferă să reducă întreaga religie. Se intra direct în ontologie, adică în taina firii umane capabile să se cunune cu divinul care o locuieşte. El a fost maestrul meu spiritual. Între noi s-a petrecut nu atât un transfer psihologic, cât ceea ce aş numi un transfer spiritual. De altfel, dacă efortul său de „întoarcere la izvoare” nu ar fi avut prioritate faţă de propria persoană, biserica pe care a întemeiat-o ar fi dispărut o dată cu el, în 1970. Alături de „micul părinte” am început să preţuiesc cum se cuvine cântecul. Inima este vibraţia esenţială a omului. Aici, el poate presimţi că e chemat să vorbească limba dumnezeirii, să devină el însuşi Cuvânt. Apoi, am pătruns în lumea icoanelor, ceea ce a fost o mare bucurie pentru mine, care iubeam atât de mult pictura. Numai că icoana nu ţine de estetica picturală: aici, nu omul îşi proiectează imaginea, ci lumea divină vine spre noi prin imagine şi pornind de la imagine. În sfârşit, printre oamenii din jurul episcopului Jean l-am întâlnit pe cel care avea să-mi devină soţ.
R.: Şi tot împreună cu soţul d-voastră aţi studiat sub îndrumarea acelui straniu kabbalist pe nume Emmanuel Levygne?
A. d. S.: Da, soţul meu a găsit „din întâmplare”, rătăcită într-un sertar, o carte a acestui om, despre care nu ştiam nimic. Or, de multă vreme nutream convingerea că iudaismul şi limba ebraică trebuie să fie foarte importante pentru înţelegerea creştinismului. Istoria Sfântă, aşa cum o învăţasem, dovedea lipsa oricărei cunoaşteri serioase, ba, mai mult, a oricărui contact cu lumea iudaică. În calitate de creştină, simţeam că eram privată de nişte surse esenţiale. Deci, ne-am dus să-l vizităm pe acest kabbalist în modestul său apartament din periferia de sud. [...] De atunci încolo, noi şi alte câteva persoane am studiat sub îndrumarea sa într-un bistrou mizer din cartierul République. Şi, în fiecare săptămână, aveam impresia că el şi „micul părinte” îşi dădeau unul altuia cuvântul: practic, vorbeau aceeaşi limbă, fiecare din perspectiva propriei căi. De atunci, în ochii mei, ebraica şi teologia sunt inseparabile (n’ont plus fait qu’un pour moi). Am senzaţia de a fi fost hrănită la două mamele ale aceleiaşi mame: iudeo-creştinismul.
R.: Dar cărţile d-voastră nu se întemeiază doar pe aceste două elemente, ci mai degrabă pe triada: antropologie, ebraică, teologie. Cum aţi început să vă interesaţi de ştiinţele socio-umane?
A. d. S.: Am continuat să lucrez în spitale până la mijlocul anilor ‘60, dar, încet-încet, am putut să numesc ceea ce înainte nu ştiam să numesc. Din acel moment, am realizat radicala mea incompatibilitate cu această lume spitalicească, unde bolnavul este transformat într-un obiect. [...] Am fost foarte sensibilă la semnalul de alarmă al lui C. G. Jung, care spunea: „Occidentul şi-a pierdut miturile, Occidentul este pe cale să moară”. Însă pentru mine miturile erau vii – singura noastră problemă era că nu le mai puteam descifra. Trebuia, deci, să reînvăţ a citi miturile, mai întâi în folos propriu, pentru ca, mai apoi, să le pot transmite. Acest efort de proporţii a început în ziua când am avut intuiţia analogiei profunde, ce denotă o corespondenţă de ordin ontologic, confirmată de toate miturile Tradiţiei noastre, între structura corpului uman şi Arborele Vieţii din kabbala.
R.: Pentru a înţelege această intuiţie, poate că trebuie să redefinim sensul cuvântului „corp”. Vom rămâne insensibili în faţa demersului d-voastră, câtă vreme vom continua să percepem corpul ca pe un obiect, ale cărui organe nu sunt decât materie, un corp fără semnificaţie în el însuşi, redus la funcţia sa imediată, în loc de a-l vedea ca simbolizând o funcţie esenţială omului, pe care îl cheamă să-şi regăsească propria verticalitate ontologică. Dar nu tocmai iudeo-creştinismul ne-a încătuşat în această dihotomie corp-suflet care îl devalorizează pe om?
A. d. S.: N-aş spune că e vina creştinismului – să recitim Evangheliile şi anumiţi Părinţi ai Deşertului pentru a ne convinge –, cât vina unor creştini. Moştenim, de la Fer. Augustin încoace, un anume maniheism, fiind supuşi unor accese de dualism ce au fost raţionalizate şi sistematizate o dată cu scolastica. Şi totuşi, la origine, în iudaism, corpul nu era acelaşi lucru cu carnea. El este BASAR, juvaer al omului, unde e conţinută întreaga sa forţă „erotică”, ce-l ajută să crească întru asemănare cu Dumnezeu, aşa precum urcuşul sevei în arbore îl face să se înalţe. Corpul este realitatea care ne aminteşte vocaţia noastră primordială de a deveni Oameni – ceea ce nu suntem încă – pentru ca, reconectaţi la Suflul divin, dar şi printr-un efort continuu, să devenim Dumnezeu. Termenul BASAR nu desemnează carnea corpului depravat, redus la simpla orizontalitate. În clipa când am început să intuiesc punctele nodale din textele sacre şi din mituri, fiecare organ mi s-a dezvăluit a fi purtătorul unui Sens.
R.: D-voastră afirmaţi că, prin sintaxa, etimologia şi chiar prin forma literelor, limba ebraică ne vorbeşte tocmai despre structura omului şi despre corpul său...
A. d. S.: Ea conţine tot ceea ce ştiinţele socio-umane ne-ar putea învăţa! Uneori, îmi spun că oamenii caută cu o biată lanternă de buzunar ceea ce – prin limba ebraică – stă în lumina unui far orbitor.
R.: Ce ne puteţi spune despre celelalte tradiţii?
A. d. S.: Desigur, orientalii au studiat cu multă fineţe circulaţia energiilor în om. Faţă de cunoştinţele lor în domeniu, suntem nişte ignoranţi. Dar există corespondenţe între anumite realităţi încifrate în profuzimile uitate ale tradiţiei noastre şi tradiţia lor. Am fost foarte surprinsă, când, într-o zi, Dr. Kespi, Preşedintele Asociaţiei Franceze de Acupunctură, mi-a telefonat pentru a-mi spune că am scris o carte despre... acupunctură. Fără a avea habar despre meridiane, am evidenţiat relaţiile foarte precise dintre, de pildă, picior, rinichi şi urechi, pe care chinezii le cunoşteau de foarte mult timp. Acum mi se spune acelaşi lucru despre tradiţia amerindienilor... Desigur, există adevăruri fundamentale, pe care oamenii le-au transmis de la o generaţie la alta, dar pe care noi le-am uitat cei dintâi. Eu nu trăiesc decât pentru a redescoperi şi împărtăşi aceste date ale Tradiţiei universale.
R.: Mulţi medici, kinetoterapeuţi, acupunctori folosesc azi în activitatea lor profesională aceste date pe care le-aţi readus la lumină. Să răspundeţi astfel, peste timp, bolnavilor care aşteptau, zadarnic, răspunsul d-voastră?
A. d. S.: Suferinţa lor fizică şi psihică m-a nedumerit atât de mult, încât eram sigură că, într-o bună zi, le voi putea răspunde. Mai exact, le sugerez să înceapă o introspecţie care, numai ea, ne dă posibilitatea să acţionăm cu adevărat responsabil. Să nu se ducă la medic ca la un magician. Toate acestea erau în mine şi trebuia să le aduc pe lume. N-am fost decât un receptacol, iar acum rolul meu este de a transmite.

Traducere de
Marian STAN