În ultimii ani, misterioasa Boală a Colapsului Coloniei (BCC) a pustiit milioane de stupi, afectînd grav acele culturi care depind de albina meliferă pentru polenizare. Specialiştii nu au putut stabili cu certitudine cauza fenomenului. Cercetări recente par a explica apariţia bolii printr-o mutaţie în ARN-ul albinelor, ceea ce împiedică producţia normală de proteine. Aceste concluzii primesc o confirmare indirectă prin faptul că stupii afectaţi de BCC pot fi repopulaţi doar după ce sînt expuşi unor radiaţii capabile să distrugă material genetic.
Straniul fenomen şi-a făcut simţită prezenţa nu doar în Statele Unite, dar şi în ţări ca Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Portugalia, Spania. Într-o mai mică măsură, a fost semnalat în Elveţia, Germania şi Grecia, iar pierderile pricinuite de BCC apicultorilor nord-irlandezi în 2007 s-au ridicat la peste 50%. Surse autorizate ne-au asigurat că în România nu s-au înregistrat cazuri de BCC.
Straniul fenomen şi-a făcut simţită prezenţa nu doar în Statele Unite, dar şi în ţări ca Belgia, Franţa, Olanda, Italia, Portugalia, Spania. Într-o mai mică măsură, a fost semnalat în Elveţia, Germania şi Grecia, iar pierderile pricinuite de BCC apicultorilor nord-irlandezi în 2007 s-au ridicat la peste 50%. Surse autorizate ne-au asigurat că în România nu s-au înregistrat cazuri de BCC.
Să analizăm mai atent acest flagel întru totul comparabil prin implicaţiile sale cu mult dezbătuta încălzire globală.
Simptome precursoare colapsului
Forţa de muncă din colonie este insuficientă pentru îngrijirea larvelor existente.
Forţa de muncă din colonie este compusă din albine adulte tinere.
Regina este prezentă (absenţa Reginei duce imediat la dispariţia stupului – caz în care nu am avea de-a face cu BCC).
Membrii coloniei refuză siropul de zahăr şi suplimentele de proteine cu care sînt hrăniţi.
Simptome ale colapsului
Albinele adulte sînt absente din colonie, fără ca în interiorul sau în imediata apropiere a acesteia să fie semnalat un număr semnificativ de albine moarte.
În colonie există larve care nu au ieşit din ou. De regulă, albinele nu-şi părăsesc niciodată ouăle înainte de eclozare.
În colonie există provizii de hrană (miere şi polen), pe care, în mod straniu, albinele din celelalte colonii întârzie să şi le însuşească.
Dăunătorii care atacă de regulă coloniile părăsite întîrzie să-şi facă apariţia într-un stup atins de BCC.
Posibile cauze
Potrivit revistei Science, cercetătorii americani au stabilit o legătură certă între Virusul Israelian al Paraliziei Acute [1] şi BCC. Transmis de căpuşele Varroa, VIPA deformează la început aripile albinelor, pentru a provoca ulterior paralizia şi moartea. Cu toate acestea, el nu este întotdeauna prezent în coloniile afectate de BCC, ceea ce i-a determinat pe specialişti să ia în calcul şi alte posibile cauze: malnutriţia, agenţii patogeni, imunodeficienţa (un echivalent al SIDA în lumea albinelor), căpuşele, ciupercile parazite, radiaţiile electromagnetice sau practicile neadecvate ale apicultorilor (precum uzul de antibiotice pentru a trata albinele, sau transportul acestora pe distanţe lungi).
Un loc de frunte pe lista principalilor suspecţi l-au ocupat pesticidele. Deşi nimeni nu le pune la îndoială nocivitatea, s-a observat că nivelul pesticidelor e mai ridicat la albinele „sănătoase” decît la cele atinse de BCC.
Plantele modificate genetic au figurat şi ele printre potenţialii declanşatori, dar ipoteza a trebuit să fie abandonată: cazuri de BCC s-au înregistrat în zone unde nu se cultivă plante modificate genetic.
Este posibil ca boala să fie o rezultantă a mai multor factori preexistenţi, însă pînă în prezent Grupul de Lucru pentru Studiul BCC de la Penn University nu a putut oferi o explicaţie satisfăcătoare misteriosului fenomen.
Plantele modificate genetic au figurat şi ele printre potenţialii declanşatori, dar ipoteza a trebuit să fie abandonată: cazuri de BCC s-au înregistrat în zone unde nu se cultivă plante modificate genetic.
Este posibil ca boala să fie o rezultantă a mai multor factori preexistenţi, însă pînă în prezent Grupul de Lucru pentru Studiul BCC de la Penn University nu a putut oferi o explicaţie satisfăcătoare misteriosului fenomen.
Previziuni economice
Potrivit estimărilor, numai în Statele Unite valoarea comercială a culturilor agricole care depind în totalitate de albinele melifere pentru polenizare e de peste 15 miliarde dolari (circa 70% dintre culturi). Există riscul real ca piersicile, cireşele, căpşunile, castraveţii, merele, perele, pepenii galbeni şi verzi – lista e, desigur, incompletă – să se transforme în rarităţi exotice cu preţ prohibitiv, fiind imposibilă polenizarea lor la scara actuală fără ajutorul albinelor melifere.
Polenizare... manuală?
În sudul provinciei Sichuan (China), fermierii cultivă o varietate de meri auto-sterilă, pentru a cărei perpetuare e necesară aşa-numita „polenizare încrucişată” cu o altă varietate, mult mai puţin productivă. Aşadar, pentru o polenizare cu ajutorul albinelor, localnicii ar trebui să „sacrifice” minimum 10% din fiecare livadă cultivînd acest soi neprofitabil.
Iată însă că fermierii au găsit – sau li s-a indicat – altă soluţie: polenizarea manuală.
Desigur, profitul obţinut prin cultivarea intensivă a livezii cu soiul cel spornic e nesemnificativ în comparaţie cu dezavantajele acestei metode laborioase, costisitoare şi cronofage.
Chiar dacă episodul chinezesc nu are legătură cu BCC, el poate să dea seama de omul modern care, în plină domnie a cantităţii, refuză calea firească şi sfîrşeşte prin a se „scumpi la tărîţe”... Dar el poate, mai ales, să avertizeze, înfăţişîndu-ne, de pe acum, trista perspectivă a unei lumi fără albine...
Planul simbolic
Dacă în ochii omului modern şi „civilizat” albina rămîne doar o simplă pildă de hărnicie şi esprit de corps, e pentru că el, omul modern şi „civilizat”, nu reuşeşte să vadă mai mult. Desigur, cei vechi preţuiau după cuviinţă munca şi buna rînduială, dar, fiind cu adevărat inteligenţi [2], ştiau să treacă dincolo de aparenţe.
Tradiţia Egiptului antic spune că albinele s-au născut din lacrimile zeului Re. Vasile Lovinescu vede, la rîndu-i, albina ca pe o „gîză solară” aptă să „distileze” chintesenţa [3].
Pentru cei vechi, toate activităţile omeneşti se legitimau printr-un mit fondator: astfel, fiinţe divine sau semi-divine transmiteau muritorilor în illo tempore anumite gesturi exemplare pentru a asigura practica adecvată şi a conferi eficacitate respectivei „meserii”. Tradiţia greacă spune că primul apicultor a fost Aristeu, fiul zeului Apollo şi al muritoarei Cyrene. Fermecat de Euridice, păstorul porneşte în urmărirea nimfei, care, încercând să scape de insistenţele sale, cade într-o groapă unde un şarpe o va muşca de călcîi, ucigînd-o. Mitul grec este confirmat şi continuat de Sf. Scriptură, prin cuvintele pe care Dumnezeu le adresează şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcîiul” (Facerea 3, 15).
Aristeu uită că „din punct de vedere ontologic, Omul nu poate cuceri lumea exterioară decît cucerindu-şi cosmosul interior. El nu poate fi stăpînul pămîntului exterior decît cununîndu-se cu întreaga creaţie în adîncul tainei ei şi nu violînd-o, provocînd zbîrlirea «mărăcinilor şi spinilor» săi” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p. 110).
Deloc surprinzător, aşadar, dacă Orfeu se răzbună distrugînd stupii celui care a provocat, indirect, moartea soţiei sale. Într-un anumit sens, se poate spune că albinele lui Aristeu nu-i aparţineau încă... Pentru a-i împăca pe zei, el sacrifică patru tauri şi patru juninci, din măruntaiele cărora vor ieşi roiuri de albine. „Gîza solară” poate fi dăruită muritorilor doar după ce Aristeu şi-a asumat, prin sacrificiu, propriile energii telurice. Astfel se explică de ce, în Antichitate, albinele erau uneori zugrăvite avînd corp de... taur.
Un episod similar, dar nu identic, căci se referă la un alt nivel al fiinţei, e amintit în Vechiul Testament, în Cartea Judecătorilor. După ce a răpus un leu cu mîinile goale, Samson „s-a abătut să vadă trupul leului şi iată un roi de albine şi miere în trupul leului” (Judecători 14, 8).
În cultul zeiţei Demeter, albinele erau asimilate sufletelor care coboară în lumea subpămînteană. De altfel, preotesele de la Eleusis şi Efes erau numite „albine”, deoarece îl călăuzeau pe neofit în călătoria iniţiatică a misteriilor.
Platon spune că sufletele celor neprihăniţi se reîncarnează sub formă de albine.
În limbajul mistic al confreriei şiite Bektashi, dervişul e comparat cu o albină, iar realitatea divină (Hak) e asemuită mierii.
Pentru Sf. Bernard de Clairvaux, albina e simbolul Sfîntului Duh. Altă sursă creştină face din albine vestitoare ale Învierii şi îndrăzneşte să compare lunile de iarnă, cînd ele nu îşi părăsesc stupul, cu cele 3 zile petrecute de Hristos în mormînt.
Substantivul ebraic dbure (albină) provine din rădăcina dbr (cuvânt). Îmbolnăvirea şi dispariţia albinelor nu sînt doar simptome ale degradării la nivel lingvistic – inflaţia de vorbe, limba de lemn (sau de plastic) impusă insidios de mass-media etc. Ele prefigurează deja consecinţe cît se poate de concrete. Refuzînd Cuvîntul ca hrană, vedem cum hrana trupească începe să ne fie refuzată. „Scris este că nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu orice cuvînt al lui Dumnezeu” [4].
Pentru cei vechi, toate activităţile omeneşti se legitimau printr-un mit fondator: astfel, fiinţe divine sau semi-divine transmiteau muritorilor în illo tempore anumite gesturi exemplare pentru a asigura practica adecvată şi a conferi eficacitate respectivei „meserii”. Tradiţia greacă spune că primul apicultor a fost Aristeu, fiul zeului Apollo şi al muritoarei Cyrene. Fermecat de Euridice, păstorul porneşte în urmărirea nimfei, care, încercând să scape de insistenţele sale, cade într-o groapă unde un şarpe o va muşca de călcîi, ucigînd-o. Mitul grec este confirmat şi continuat de Sf. Scriptură, prin cuvintele pe care Dumnezeu le adresează şarpelui: „Vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămînţa ta şi sămînţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei zdrobi călcîiul” (Facerea 3, 15).
Aristeu uită că „din punct de vedere ontologic, Omul nu poate cuceri lumea exterioară decît cucerindu-şi cosmosul interior. El nu poate fi stăpînul pămîntului exterior decît cununîndu-se cu întreaga creaţie în adîncul tainei ei şi nu violînd-o, provocînd zbîrlirea «mărăcinilor şi spinilor» săi” (Annick de Souzenelle, Simbolismul corpului uman, Editura Amarcord, Timişoara, 1996, p. 110).
Deloc surprinzător, aşadar, dacă Orfeu se răzbună distrugînd stupii celui care a provocat, indirect, moartea soţiei sale. Într-un anumit sens, se poate spune că albinele lui Aristeu nu-i aparţineau încă... Pentru a-i împăca pe zei, el sacrifică patru tauri şi patru juninci, din măruntaiele cărora vor ieşi roiuri de albine. „Gîza solară” poate fi dăruită muritorilor doar după ce Aristeu şi-a asumat, prin sacrificiu, propriile energii telurice. Astfel se explică de ce, în Antichitate, albinele erau uneori zugrăvite avînd corp de... taur.
Un episod similar, dar nu identic, căci se referă la un alt nivel al fiinţei, e amintit în Vechiul Testament, în Cartea Judecătorilor. După ce a răpus un leu cu mîinile goale, Samson „s-a abătut să vadă trupul leului şi iată un roi de albine şi miere în trupul leului” (Judecători 14, 8).
În cultul zeiţei Demeter, albinele erau asimilate sufletelor care coboară în lumea subpămînteană. De altfel, preotesele de la Eleusis şi Efes erau numite „albine”, deoarece îl călăuzeau pe neofit în călătoria iniţiatică a misteriilor.
Platon spune că sufletele celor neprihăniţi se reîncarnează sub formă de albine.
În limbajul mistic al confreriei şiite Bektashi, dervişul e comparat cu o albină, iar realitatea divină (Hak) e asemuită mierii.
Pentru Sf. Bernard de Clairvaux, albina e simbolul Sfîntului Duh. Altă sursă creştină face din albine vestitoare ale Învierii şi îndrăzneşte să compare lunile de iarnă, cînd ele nu îşi părăsesc stupul, cu cele 3 zile petrecute de Hristos în mormînt.
Substantivul ebraic dbure (albină) provine din rădăcina dbr (cuvânt). Îmbolnăvirea şi dispariţia albinelor nu sînt doar simptome ale degradării la nivel lingvistic – inflaţia de vorbe, limba de lemn (sau de plastic) impusă insidios de mass-media etc. Ele prefigurează deja consecinţe cît se poate de concrete. Refuzînd Cuvîntul ca hrană, vedem cum hrana trupească începe să ne fie refuzată. „Scris este că nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu orice cuvînt al lui Dumnezeu” [4].
Marian STAN
[1] Denumit astfel deoarece a fost descoperit de virusologul Ilan Sela de la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
[2] Etimologic, inteligenţa este capacitatea de a „citi înăuntru” (inte-legere).
[3] Al patrulea hagialîc, Editura Rosmarin, Bucureşti, 1996, p. 92.
[4] Matei 4, 4; Luca 4, 4.
Ciudat este că atât "molimele" în rândul păsărilor şi altor animale (vaci, porci etc), cât şi nimicirea albinelor erau prevestite de duhovnici încă de pe la 1990-1992. Eu însumi i-am auzit pe Părintele Sofian Boghiu şi Părintele Adrian Făgeţeanu vorbind despre aceste lucruri, ca parte a prigoanei ce va veni. Pe atunci însă, cei mai mulţi spuneau că aceşti duhovnici "exagerează" (sau chiar mai rău).
RăspundețiȘtergereAcum, când "exagerările" lor se împlinesc, oare câţi se trezesc, oare câţi îşi aduc aminte şi se întorc într-adevăr către Dumnezeu?
Albert Eistein a profetit ca, daca vor dispare albinele, viata pe pamint nu va dura mai mult de citiva ani...
RăspundețiȘtergereD-nei Elena Dulgheru:
RăspundețiȘtergereBine aţi revenit!
Să sperăm, totuşi, că albinele nu vor aduce apocalipsa...