O OBSESIE LEGISLATIVĂ: DEZINCRIMINAREA PROSTITUŢIEI

De la “Draculaland”

la “Thailanda Europei”

După ce am cedat mai demult cerinţei imunde de “a intra în Europa cu spatele” (sintagmă lansată, dacă nu mă înşel, chiar de d-l Andrei Pleşu), dezincriminînd legal homosexualitatea, clasa noastră politică pare a fi prins gustul irefutabil al evaziunilor sexuale. Noul proiect de legiferare şi dezincriminare a prostituţiei reia campania eşuată în Anul Caragiale (2002), dar şi unele încercări ulterioare mai timide (cum a fost cea a ministrului V. Blaga, în 2007), amintind, o dată în plus, de vechiul proverb românesc: “Ţara arde şi baba se piaptănă”. Iar aceasta nu doar pentru că în România post­­comunistă există numeroase alte urgenţe legislative cu caracter vital, ci şi pentru că prostituţia beneficiază deja de o reglementare oficială suficient de largă şi per­fect de­mo­­­cratică (art. 328 din actualul Cod Penal). Mai mult de­cît atît: spre deosebire de modificarea legislativă adoptată acum câţiva ani în privinţa homosexualităţii, mai degrabă ca o for­mă de curtoazie sui generis faţă de ambasadorul unei mari puteri (vorba bancului apărut pe acest fond: Be my Guest!), în cazul prostituţiei nu mai e vorba de nici o pre­siune externă, ci doar de ideea fixă a unor grupuri politice au­tohtone (în frunte cu familia prezidenţială, care şi-ar dori în plus şi dezincriminarea consumului de droguri!), susţinută cu o argumentaţie in­su­­ficientă şi falsă, pe fondul unui întreg concert demagogic cu tentă electorală.
Principalul argument al susţinătorilor acestei re­for­­me legislative se vrea unul de natură medicală: că prin instituţionalizare prostituţia va putea fi monitorizată, iar în acest fel rata îmbolnăvirilor venerice va scădea. Infai­libil la prima vedere, acest argument propagandistic este contrazis de numeroasele statistici efectuate recent atît în ţări unde prostituţia este incriminată, cît şi în ţări unde s-a procedat la dezincriminarea acesteia: între unele şi cele­lalte nu există diferenţe semnificative în ce priveşte rata bolilor cu transmisiune sexuală (BTS). Dovadă că adevă­rata problemă nu este incriminarea sau dezincri­minarea prostituţiei (existente pretutindeni şi dintot­dea­una), ci limi­tarea fenomenului prin măsuri responsabile şi con­crete de natură moral-educaţională, socio-economică şi medico-sanitară. Legalizarea juridic-abstractă este o mă­sură facilă şi ineficientă, riscînd să ducă chiar la o recru­descenţă a fenomenului (mai ales sub forma unor “reţele paralele”, neoficiale), cum o arată experienţa ma­jo­rităţii ţărilor care au pus-o în practică. Legalizarea permisivă nu constituie, în ultimă instanţă, decît o formă de încurajare şi protecţie oficială, în virtutea căreia Statul devine prin­cipalul proxenet.
Pe de altă parte, este ştiut de toată lumea (cu ex­cep­­ţia parlamentarilor noştri) că majoritatea bolilor cu transmisiune sexuală au o lungă perioadă de incubaţie, în decursul căreia nu pot fi depistate prin semne sigure, oricît de riguros ar fi controlul medical. Or, în acele cîte­va luni sau chiar numai săptămîni, o prostituată bolnavă (nota bene: de 80 de ori mai predispusă BTS-urilor decît o persoană normală!) poate îmbolnăvi sute şi mii de clienţi, care la rîndul lor devin transmiţători inconştienţi către cel puţin tot atîtea alte persoane (în speţă, soţii nevinovate, iar uneori şi progeniturile acestora).
Din punct de vedere sociologic, ne aflăm în faţa unui atentat la sănătatea vieţii familiale, dar şi în faţa unei noi forme de sclavie “civilizată”. Vînzîndu-şi trupul în mod mai mult sau mai puţin liber, prostituata îşi vinde o dată cu el şi libertatea, devenind, practic, proprietatea pro­xenetului şi fiind supusă în diferite grade capriciilor acestuia (ea nu-şi mai decide nici preţul, nici “modul de întrebuinţare”, nici clienţii, nici ritmul activităţii). Prosti­tuata nu-şi pierde numai demnitatea, dar şi umanitatea, devenind treptat o simplă “maşină de făcut sex”. În ace­laşi sens, din activitatea sa specifică fiind exclusă impli­carea afectivă şi moral-spirituală, ea pierde principalele mărci distinctive ale umanului în raport cu regnul animal. Prostituţia legalizată este cea mai cinică modalitate de înjosire oficială a femeii, implicînd o discriminare indi­rec­tă şi o gravă deteriorare a imaginii sale generale în con­­­­ştiinţa sexului opus.
În fine, este aproape de prisos să mai vorbim despre scandalul moral-religios al unei asemenea “legi a fărădelegii” (împotriva căreia, în mod firesc, Biserica s-a constituit în principalul bastion de rezistenţă*). Prostituţia pîngăreşte trupul omenesc, prefăcîndu-l din “templu al Duhului Sfînt” (I Corinteni 6, 19) în capişte a desfrînării. Vechiul Testament stătea sub semnul poruncii a şaptea din Decalog (“Să nu fii desfrînat!” – Ieşirea 20, 14) şi pe­depsea aspru orice formă de preacurvie (mergîndu-se pînă la lapidare). În Noul Testament, Hristos este mult mai în­găduitor (“Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintîi piatra asupra ei”), dar condiţia este clară: “Nu te osîn­desc”, dar “de-acum să nu mai păcătuieşti!” (cf. Ioan 8, 7-11). Or, noi, care ne pretindem creştini în virtutea unei lungi tradiţii, căutăm, iată, să promovăm un cadru legal de a pă­că­tui, fără a ne mai sinchisi de Dumnezeu, pe Care am reuşit să-L prefacem doar într-un soi de garant conven­ţional al parastaselor festive.
În faţa acestui proiect legislativ deopotrivă anti­creştin, antinaţional şi antiuman, tineretul responsabil al României nu se poate simţi decît ofensat şi profund îngrijorat, văzîndu-şi ameninţat viitorul în cele mai pure aspiraţii ale lui. Tinerii de astăzi (şi descendenţii lor) vor fi principalele victime ale disoluţiei sociale şi bioetice căreia părinţii lor se pregătesc astăzi să-i dea votul, în numele unui “eu­ro­penism” prost înţeles (de fapt, al descreierisirii fără frontiere).
Adevărata conştiinţă creştină şi europeană nu poate decît să deconspire această iniţiativă în acelaşi timp imundă şi aberantă, ghidată în subsidiar de oculte raţiuni neguţătoreşti, prin care o clasă politică patibulară, după ce a propus României să devină “Draculaland”, îi propu­ne mai nou, în repetate rînduri, să devină un fel de “Thailandă a Europei”.

Răzvan CODRESCU

* A se vedea, pe urmele protestului formulat de Sf. Sinod al B.O.R. şi în 2002, recentele declaraţii ale Biroului de Presă al Patriarhiei, amplu comentate în presă şi pe internet. Pentru o informare detaliată asupra diferitelor aspecte ale problemei, a se (re)vedea, între altele, şi broşurile din 2002 intitulate Faţa ascunsă a prostituţiei legalizate (realizată de “Grupul de Iniţiativă pentru Apărarea Familiei”, grup “alcătuit din profesori universitari, medici, avocaţi, teologi, studenţi, membri ai Comisiei de Bioetică a Patriarhiei Române, ai Centrului de Studii Teologice Aplicate, ai A.S.C.O.R. şi ai Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti”) şi Legiferarea prostituţiei – o lege a fără­delegii. Argumente moral-religioase, juridice, sociologice şi medi­cale împotriva dezincriminării prostituţiei (realizată din iniţiativa şi cu binecuvîntarea Î. P. S. Părinte Teofan, pe atunci Mitropolitul Olteniei, sub egida Centrului pentru Studii de Teologie Aplicată, întrunind semnă­turile teologului Ilie Moldovan, juristului Teodor Sâmbrian, sociologului Ilie Bădescu şi doctorului Pavel Chirilă).