CEALALTĂ FAŢĂ A EXILULUI

D-l Erast Călinescu, "debutantul" octogenar

În urmă cu mai bine de un an, la solicitarea Editurii Vremea, dar şi din simpatia pe care i-o port autorului (pe care am avut ocazia să-l cunosc mai îndeaproape în ultimii ani), scriam următorul „Cuvînt înainte” la micul volum de debut al d-lui Erast Călinescu, Viaţa ca o vizită. Instantanee, Editura Vremea, Bucureşti, 2008:
 
„Inginer agronom şi pasionat fotograf, autorul cărţii de faţă este predispus nu doar temperamental, ci şi profesional la un realism împins adesea pînă la detaliul cel mai crud, faţă de care are însă capacitatea de a păstra un fel de detaşare contemplativă, mai mult hîtră decît sfătoasă, exorcizînd prin umor şi complicitate nostalgică pitorescul, grotescul sau derizoriul «spectacolului» lumii.
«Instantaneele» grupate sub titlul Viaţa ca o vizită (care este şi titlul textului final – mic memorial anecdotic al anilor de exil) reprezintă «momentele şi schiţele» unui Caragiale mai discret şi mai vulnerabil la tentaţiile lirismului colocvial. Darul observaţiei şi cel al notaţiei se împletesc fericit într-o proză scurtă plină de toate sevele vieţii şi de toată diversitatea deconcertantă a umanului.
Autorul, octogenar, întruneşte o largă gamă de experienţe, oglindind în mersul unei vieţi ritmurile capricioase ale istoriei, dar şi dialogul cotidian al civilizaţiilor în curs de «globalizare». Copilăria în mediul românesc tradiţional (Bucovina vremurilor bune), adolescenţa în «frăţiile de cruce», experienţa păstoasă a comunismului (de la stalinism la ceauşism), apoi lungul şi accidentatul traseu «iniţiatic» al exilului (autorul s-a repatriat recent din Canada francofonă) se constituie într-o materie epică generoasă, din care nu sînt păstrate însă decît – ca în albumele de fotografii – instantanee surprinse şi prelucrate după o «logică» subiectivă, nu fără o intuiţie vie a esenţialului «camuflat» în cotidian.
D-l Erast Călinescu şi-a refuzat ordonarea cronologică a textelor, preferînd să le înşire în volum mai degrabă într-o dezordine care este a vieţii înseşi, sau poate a «fluxului» memoriei tutelare. După dimensiunea şi cuprinsul lor, aş zice că avem, păstrînd metafora fotografică (pe urmele «micii lămuriri» auctoriale*), instantanee la o rezoluţie mai mare («Cum a sfeclit-o Mitică», «Şarpele casei», «Viaţa ca o vizită» ş. a.) sau la o rezoluţie mai mică («Nea Petrică», grupajul «La Băi», «Capra cea bolnavă», «Dragoste cu năbădăi» etc.).
Paginile se citesc uşor, cu deliciu estetic, lăsînd loc mediaţiei asupra moravurilor unei lumi în care, cum se zice mai recent, «viaţa bate filmul», dar în care omul nu încetează să-şi caute consistenţa şi chipul mai bun, întrevăzînd, măcar la răstimpuri, prin vălurile amăgitoare ale realităţii curente (maya), străfulgerarea Paradisului pierdut”.

* „Când un fotograf îşi goleşte sacul cu amintiri, din sac scapă şi bune şi rele, şi triste şi vesele, instantanee, fapte şi situaţii, toate amestecate, dar numai aşa cum au fost înregistrate pe peliculă, simplu şi scurt, fără analize şi interpretări sofisticate. Impactul vizual apare aici înlocuit cu cel sentimental, luminile şi umbrele – cu gânduri vesele sau triste, luciul şi matul hârtiei fotografice – cu nostalgii sclipitoare sau plate. Doar culorile rămân aceleaşi, aşa cum sunt: color sau alb-negru... Speranţa mea este că reuşesc să-i ofer cititorului lectura unor situaţii – uşoară, dar dominată de impactul pe care l-am simţit eu atunci când le-am înregistrat şi le-am fotografiat”.

Mă bucur să-i postez acum pe blog d-lui Erast Călinescu paginile de mai jos (ilustrate cu două fotografii tot de domnia-sa realizate), care continuă savuroasele însemnări din exil incluse în finalul volumului de debut şi care sper să fie punctul de pornire al următoarei sale cărţi. (R. C.)

Între AICI şi ACASĂ

Cealaltă faţă a exilului este, de fapt, spovedania trăirilor unui desţărat care, atunci când şi-a părăsit ţara, era convins că a plecat pe un drum fără întoarcere. Fără întoarcere, căci şi regimul comunist de-acasă părea atunci că va fi fără de sfârşit...
Dar iată că Dumnezeu i-a arătat, încă o dată, că nu ne este dat să înţelegem căile Sale şi, după douăzeci de ani de exil voit, s-a întors Acasă, la ai săi, cu sentimentul celei mai mari împliniri din lunga sa viaţă!

*

Pe maşina mea din curte, luată la a nu ştiu câta mână, când am început s-o „cosmetizez”, mi-a atras atenţia o minusculă etichetă în trei culori - roşu, galben şi albastru: DORDETARA, autoservice, 3145 Wellington, Toronto, ON...
Am simţit o ameţeală, o strângere de inimă, poate aceeaşi cu a anonimului care îşi înscrisese dorul până şi pe firma sa...

*

Noi n-am fost cu voi în celule, cu voi cei chinuiţi în închisori. Dar am fost în închisoarea cea mare care ajunsese ţara. Şi am evadat când nu am mai putut răbda reeducarea... Eu însumi – după opt ani de încercări şi de umiliri...
Cealaltă faţă a exilului este exilul din sufletul desţăratului, simţământul faţă de ce-a lăsat acasă, de ce se petrece acolo de unde a plecat, după plecarea sa. De ceea ce ar fi vrut să le spună alor săi şi n-a putut, nu-i era permis... Şi de aici începea compromisul, falsul oportunism. Să nu-şi nenorocească copiii, să nu-şi strice o situaţie, cucerită în cel mai bun caz prin tăceri, dacă nu chiar prin silite aplauze. În orice caz, prin umilinţe care au umplut, la un moment dat, paharul...
Şi a plecat, cică tot pentru viitorul copiilor, care poate, dacă ar fi fost mai mici, ar fi venit pentru reîntregirea familiei. A familiei părăsite acolo, în închisoarea cea mare. Dar, dacă au crescut, poate că şi-au întemeiat o familie acolo de unde a plecat desţăratul. O familie şi o situaţie, desigur mai modestă decît a celor de dincolo, dar acasă...
Aici încep întrebările, rupturile de suflet. Oare n-a plecat degeaba ? Sau poate că mai mult pentru el însuşi, din egoism, şi nu pentru ai săi? Apoi alta: a divorţat. A fost nevoit să divorţeze. Soţia a fost nevoită să invoce părăsirea de domiciliu. Ca să nu fie dată, cică, la munca de jos, iar copilul să-şi poată continua studiile. Din cauza unui tată care „a fugit în jungla capitalistă ”!

*

O minunată după-amiază de toamnă canadiană. Păduricea de arţari s-a îmbrăcat în fel de fel de culori, iar pe albastrul cerului plutesc, înspre sud, cârduri de gâşte albe şi gălăgioase.
Gazonul proaspăt tuns, cu mirosul său reavăn, parcă îmi aduce în nări şi în suflet parfumul fânului de curând cosit de pe plaiurile de acasă. Însă vântul se porneşte şi începe să aducă, aşa, ca pe nişte fluturi leneşi, frunzele trimise de câte un arţar mai somnoros, mai grăbit să hiberneze...
Deci, cu grebla, gata la datorie! Mai ales pentru că vecinul de peste drum se teme că vântul va sufla frunzele din curtea mea în a sa şi va fi nevoit să le strângă el. Graba e mare, căci maşina primăriei abia aşteaptă să adune sacii portocalii umpluţi cu frunze şi să-i ducă acolo unde se face compostul, care va fi scos la vânzare la primăvară. Căci în Canada nu se aruncă nimic!
Din stradă îmi dă bineţe un vecin şi-mi povesteşte că familia aceea de tineri simpatici, de la a treia casă, e fericită nevoie mare, că şi-a adus un drăguţ de copilaş din ţara mea, din România! Şi să fiu atent: pe o vreme atât de frumoasă, nu se poate să nu iasă şi ei la plimbare... Căci în orăşelul de pe malul fluviului Saint-Laurent noutăţile erau rare: doar câte un vapor mare, un transatlantic, care trecea la ora programată şi semnalată, din timp, în ziarul local!
Dar iată-i şi pe vecinii mei cei fericiţi, cu un pui oacheş de vreo 4-5 anişori în braţe! Ne salutăm şi îmi spun că ştiau că sunt din România, că auziseră de Nadia ”Comanitci” şi de ”Şauşescu”, dar n-au îndrăznit, până acum, să mă deranjeze etc., etc. Lume amabilă şi cu bun simţ – însuşiri caracteristice provincialului canadian, neotrăvit de ispitele metropolelor...
Copilul mă privea cu nişte ochi mari şi curioşi. Nu-şi mai lua privirea de pe mine. Îi întreb pe vecini cum îl cheamă. „În România îl chema Elvis, dar noi l-am botezat Alex”, îmi răspund ei. ”Tu ştii româneşte?”, îl întreb eu. Pe faţa lui oacheşă se prelinge o lacrimă, cu care parcă se agăţa de mine ca de o speranţă, ca de un pai... ”Eu... nene... ei îmi dau tot, de toate, dar eu vreau acasă!”.
L-am luat în braţe şi i-am spus să fie cuminte şi ascultător, căci îi va fi bine... Şi am plecat apăsat de sentimentul neputinţei mele şi de propriul meu dor de-Acasă...

AICI este altfel decât ACASĂ

Plecat de sub un regim comunist, noul venit se trezeşte în altă lume, cu altă mentalitate, cu alte moravuri/năravuri, cu altfel de înţelegere a ”binelui şi răului”. Ca şi orice vietate care, dacă nu se adaptează la noul mediu, piere, omul n-are încotro şi, până la urmă, le adoptă, chiar dacă nu le asimilează. Nu de alta, dar ca să trăiască şi el ca oamenii de-acolo. Să se „integreze”, cum sună termenul oficial, societăţii pentru care a optat şi în care trăieşte. Şi nu e uşor...
Dar, întâi şi-ntâi, trebuie să înţeleagă noua mentalitate, alta decât în „orânduirea” din care vine şi în care predomină o permanentă prudenţă, vecină cu frica de autoritate.
Sublinierea aceasta este necesară, căci celor care pleacă astăzi, dintr-o Românie capitalistă, adaptarea li se pare mai facilă, întrucât şi „Acasă” ca şi „Aici”, pentru a trăi, tu şi familia ta, confortabil, trebuie să te îndatorezi la bancă şi să plăteşti ratele timp de mulţi ani, dar, pentru a o putea face, musai să ai un job stabil şi bănos. Dacă l-ai pierdut şi nu-ţi mai plăteşti ratele, toate bunurile îţi sunt luate şi abia atunci realizezi că, de fapt, nu erau ale tale, ci le aveai doar „date în folosinţă”. Sub regimul comunist, e drept că nimeni nu era nevoit să cerşească la colţul străzii, căci cine nu muncea risca să fie condamnat pentru vagabondaj, dar la un moment dat ţi se acrea să mai „stai pe banca ta”, paharul se umplea, nimic nu mai era uşor şi începeai să adulmeci după o posibilitate de a-ţi lua lumea-n cap...

*

Noua mentalitate... Abia ajuns, într-un sfârşit de octombrie, în „Lumea Nouă”, tare nouă şi pentru mine, că mi-a şi fost dat să cunosc o fărâmă din mentalitatea de pe-aici, atunci când am ajutat o bătrânică să se ridice de pe gheţuşul pe care căzuse şi am condus-o până la uşa ei.
Întors pe stradă, un domn s-a apropiat de mine şi mi-a spus cu blândeţe că se cunoaşte că sunt nou venit. Iar la nedumerirea mea, m-a sfătuit ca altădată, când vreau să ajut pe cineva care a căzut, să-l las acolo şi să chem ambulanţa. I-am replicat că bătrâna cu pricina era teafără şi am ajutat-o doar să se ridice, la care omul m-a lămurit că putea să spună că i-am furat portofelul...
M-am scărpinat în cap şi mi-am zis în sinea mea: ”Doamne, în ce lume am ajuns!”.

*

Ordinul Agronomilor îmi ceruse să fac un stagiu într-o fermă canadiană, pentru a mă familiariza cu specificul agriculturii lor. Deci, printre altele, îngrijeam şi de nişte cai, care trebuiau şi plimbaţi, în fiecare dimineaţă, pe diferite coclauri. Trecând pe la o margine de pădure, am văzut trei căţeluşi abandonaţi, care scheunau de ţi se rupea inima, de foame sau după mama lor.
M-am oprit şi, până să-l întreb pe colegul meu de călărie ce facem cu ei, dânsul a exclamat: ”Să-mi aduci aminte, când ne întoarcem, să-l rog pe vecinul meu să vină şi să-i împuşte!”. La nedumerirea mea, m-a lămurit că acesta va fi un gest „umanitar”, ca să nu moară de foame sau să-i sfâşie vreo fiară... Şi mă gândeam, atunci, dacă asta n-ar fi cumva o reminiscenţă a cruzimii vechilor coloni, care se luptau să-şi facă loc pe pământurile amerindienilor...
La fermă erau doi câini mari şi prost educaţi: Beethoven şi Diana. Zic prost educaţi pentru că manifestau tot timpul o stupidă gelozie. Când le dădeai tainul sau câte o „atenţie”, trebuia neapărat să-i serveşti pe amândoi deodată: altfel, cel neservit întâiul făcea o criză de isterie! Dar, într-o dimineaţă, am găsit într-un şanţ un căţel şi, cu gândul la cei din pădure, l-am luat şi l-am ascuns în pod. Peste câteva ore, o maşină a oprit în faţa fermei şi un tânăr m-a întrebat dacă n-am văzut un căţel rătăcit. Era cel din şanţ. L-a luat, s-a bucurat şi mi-a mulţumit. Oameni şi oameni!...

*

8 Martie. Pe culoarul şcolii de franceză, un afiş: o femeie cu părul blond, în vânt, şi în mâini cu un mare drapel roşu fâlfâind! Primul impuls mi-a fost să-l rup, dar m-am gândit că gestul meu ar putea fi interpretat ca un act de huliganism. Deci, am mers la directoare şi am întrebat-o dacă în şcoală se face propagandă comunistă. A zâmbit nedumerită şi m-a întrebat de ce. I-am răspuns că eu de-acolo vin, de unde drapelele sunt roşii. A râs şi mi-a pus mâna pe umăr: „E doar un afiş!”...

Şi tot „doar nişte afişe” am văzut mai târziu prin oraş, cu poza lui Stalin, de ziua naşterii lui; sau chemări la cluburi sataniste.. sau, sau, sau... – toate acestea nu-mi dădeau pace la început... Până ce am priceput că şi aceasta făcea, de fapt, parte din „integrare”.

*

Mi se rupsese rama ochelarilor şi n-aveam bani pentru una nouă. Un cunoscut m-a dus la un evreu, originar de pe la noi şi care lucra la o firmă de ochelari. Un fel de ”Optică medicală”, cum îi spunea el.
Omul m-a făcut să probez diferite rame şi mi-a vândut una cu 12 $, în loc de 150 cât costau în oraş. Şi, la o linguriţă de dulceaţă, s-a simţit dator să-mi dea sfaturi folositoare în „procesul de integrare”:
- Aici, fii atent cu cine bei, că nu e ca la noi! Acolo, doi beau, se îmbată, se ceartă, iarăşi beau, apoi se pupă. Aici e altfel: beau, se îmbată, se insultă, se bat, iar unul scoate scula şi te găureşte!
Nu l-am crezut până într-o zi când am întâlnit-o pe vecina mea plângând: îşi amintise de fiul ei care, venind într-o noapte spre casă, s-a întâlnit pe trotuar cu unul beat, care ţinea o sticlă în mână. La insistenţele omului să bea şi el, tânărul l-a refuzat, ceea ce l-a înfuriat pe beţiv, care a spart sticla şi i-a tăiat gâtul bietului băiat! O cruzime ancestrală, demnă de un western...
Şi încă un sfat preţios, care m-a făcut să mă umfle râsul: cică să am grijă să nu aduc o femeie în apartament, că poate să deschidă fereastra şi să strige că vreau s-o violez. Ca să mă stoarcă de bani. La care întrebarea mea fu scurtă : „Care bani?!”...

*

Invitat pe la nişte români, urmăream la televizor, cu câte o sticlă de bere la îndemână, filmul ”Ana Karenina”. Tensiunea dramatică era în creştere şi iată că sosi momentul fatal: trenul venea zgomotos, iar eroina era gata să se arunce în calea lui! Dar, pac! – „Coca Cola – elixirul vieţii!”.
Şoc pentru mine, care eram obişnuit cu emisiuni fără anunţuri, cum erau la vremea când am plecat de-acasă! Gazda, mai ”integrată”, zice:
- Lasă, mă, că ăştia au grijă de noi, să ne dea timp să ne facem nevoia mică!...
Românul, cu spiritul său practic şi pozitiv, vede mereu partea plină a sticlei... (Astăzi, în România, televiziunile îţi lasă rtimp şi pentru... nevoia mare...)

*

La şcoala de engleză, aveam două profesoare: una ne preda „British”, alta americăneşte. Prima era cam hippy. Venea şi se aşeza pe jos, cei doi ciorapi trei sferturi îi erau de culori şi cu desene diferite etc. Altminteri era foarte curată şi politicoasă cu noi, adulţii de la nivelul şase.
Americanca era mai rece, mai nervoasă, discuta mai puţin cu noi şi ”feminismul” parcă ţâşnea din toţi porii fiinţei sale.
Odată, când ne luam paltoanele de pe cuier, ca să plecăm, n-am avut ce face şi am vrut să-i ţin paltonul, gest la care a explodat, ca insultată, că adică „ea nu e în stare să se servească singură, fiind femeie?!”... Mi-am cerut scuze şi m-am gândit că „şi asta e altfel decât la noi”, dar face parte din „integrare”...

*

”Mustrarea tacită”, din privire, fără apostrofări sau afronturi, a fost pentru mine o adevărată lecţie de viaţă, pe care mi-a fost dat să o învăţ pe-acolo. Lecţie pe care am asimilat-o fără efort, de la început, ca pe o atitudine civilizată, ca pe un factor important al integrării mele în societatea canadiană.
Primisem, de un Crăciun, un cec de-o sută, cadou de la un bun prieten din SUA, care ştia că sunt pe „ajutor social” şi în căutare de lucru. Aterizasem acolo în octombrie şi, la „sfatul” securistului care se ocupase de paşaportul meu, nu-mi luasem paltonul, „din prudenţă”. În Montréal era o drăguţă de iarnă, cu ger şi zăpadă ca pe la noi, în Bucovina. Şi încă nu apucasem să mă echipez de pe la unul dintre bazarurile de Crăciun, organizate de diferite biserici catolice, pentru săraci.
Un cunoscut se informase telefonic, la rugămintea mea, care bancă schimbă mai avantajos dolarii americani în dolari canadieni. Era pentru prima oară că puneam piciorul într-o bancă adevărată. Atmosferă calmă, liniştită, cîteva ghişee ocupate, dar şi destule libere. Lume mai degrabă puţină. Am pornit spre unul liber. Atunci, cineva din dreapta mea, a tuşit. Am întors capul şi am văzut un rând de 5-6 persoane care mă fixau cu o privire mustrătoare... Şi atât. „Am înţeles aluzia”, cum zice românul la înghesuială, am scos din mine un I am sorry! stânjenit şi m-am aşezat, cuminte, la vârful cozii. Acum, ruşinea mă făcea să mă uit doar la bombeurile mele, dar când am prins curajul să ridic capul, am remarcat că fostele priviri mustrătoare se schimbaseră în zâmbete binevoitoare, primitoare în micul grup care aştepta cuminte rândul, la ghişee...
Alta, mai boacănă, nu mai ştiu dacă am trăit-o înainte sau după cea cu banca. Nu găsisem de lucru, peste tot din acelaşi motiv invocat: supra-calificat pentru postul disponibil! Iar ajutorul social era foarte bine calculat: chiria, telefonul, abonamentul la autobuz şi strictul necesar pentru hrană. Nici vorbă de o bere, de ţigări sau de vreun film ori alt spectacol plătit. De altfel, erau destule manifestări culturale cu intrare gratuită.
Suficienţa acesta materială o resimţeam însă ca pe o îngrădire – sentiment pe care nu-l trăisem acasă, cu toate cozile la brânză şi la carne, care făceau deja parte din viaţa zilnică.
Intrasem într-un mare magazin şi eram cu ochii pe maşinile de scris, doar-doar voi găsi una în ieftinire, pentru demersurile mele profesionale. Pe aleea principală zăcea, singuratică, o hârtie de doi dolari. În starea de zbatere în care mă aflam, între orgoliu şi neputinţă, m-am trezit că învinge tentaţia animalică: doi dolari însemnau, pe vremea aceea, doi hamburgeri la McDonald!
Totuşi ezitam. Lumea trecea pe alee, dus-întors, dar nimeni nu lua bancnota de jos, ca şi cum n-ar fi văzut-o, deşi era chiar în calea tuturor.
Logica mea de român îmi spunea că cei care trec şi văd hârtia înseamnă că n-au nevoie de ea, cum aveam eu. Dacă aş lua-o, în văzul tuturor, deci nu pe furiş, înseamnă că n-am furat-o. Ba mai mult, dacă mai şi întreb primprejur cine a pierdut-o... Şi apoi... anonimatul: cine mă cunoaştea acolo?!...
M-am mai plimbat puţin, m-am aplecat, am luat bancnota şi, cu ea în mână, m-am uitat întrebător în jur. Toţi mă priveau fix şi cam lung şi treceau pe lângă mine, în calea lor. M-am simţit groaznic, dar am băgat bancnota în buzunar...
Întâmplarea, culpabilitatea, ruşinea de mine însumi m-au obsedat ani de zile. Mai ales după ce am înţeles logica lor: 1. Nu pui mâna pe ce nu e al tău. 2. Dacă găseşti bani, îi duci la poliţie, iar în cazul unei sume derizorii, îi predai la casa magazinului, poate îi va reclama cineva. Şi îmi imaginam cum m-ar fi privit lumea dacă procedam aşa. Probabil, unii laudativ: „Uite şi un imigrant cinstit!”. Alţii: „Uite, fraierul!”... Altă lecţie învăţată... Şi, oare, Aici e altfel decât Acasă? Sau, numai pentru mine, în situaţia mea, aici şi acum? În orice caz, acasă, chiar dacă fondul moral ar fi fost asemănător, „mustrarea tăcută” jur că n-ar fi funcţionat! Aşa că, totuşi, aici e altfel.

*

Zâmbetul!... N-a fost uşor, dar haide s-o începem cu începutul!
Cu vreo trei generaţii în urmă, Pascal a plecat din România şi şi-a deschis în Canada o dugheană cu ciocane, cuie, cleşti, şuruburi şi şurubelniţe. A muncit cu tenacitatea caracteristică evreilor, dânsul şi urmaşii săi, aşa că firma Pascal a ajuns să aibă, în zilele noastre, peste 150 de filiale.
Dar, din generaţie în generaţie, Pascal a transmis neuitarea pământului de unde a venit şi unde şi-a lăsat mormintele părinţilor. (Fenomen care, în paranteză fiind spus, nu se observă la unii români canadieni, care afirmă public că a învăţa româneşte, aici, ar fi pentru copiii lor un handicap... Şi tot în paranteză, îmi vine în minte cazul unui tânăr evreu, născut şi crescut în Canada, dar care vorbea româneşte pentru că „tata şi mama au venit din România”.)
Într-o zi, o doamnă, care ştia că sunt în căutare de lucru, mi-a spus:
- Vezi că la Pascal se angajează români!
M-am prezentat la gestionarul unuia dintre magazine, un italian gras şi jovial, dar autoritar, care m-a primit imediat şi m-a repartizat la un raion. Nu însă înainte de a mă instrui şi de a-mi sublinia că din comportamentul meu cu clienţii nu trebuie să lipsească niciodată zâmbetul, chiar dacă mă frământă ceva, de exemplu gândul la acei de-acasă. Adică, mă gândeam eu în capul meu de român: să rânjesc aşa, ca americanii la fotograf, la comandă...
Un coleg şi bun, bun prieten, negru nigerian şi cu un doctorat în Drept în Franţa, care lucra în raionul de cuie şi şuruburi, mă vedea uneori trist, pierdut în gândurile mele, şi mă întreba:
- E ceva care nu merge, Erast? Mi-a spus nevastă-mea, când i-am vorbit de tine: „Vezi că tu nu eşti singurul doctor, acolo?”. Zâmbeşte! Zâmbeşte!...
Da, n-a fost deloc uşor cu zâmbetul...

*

Deci, Aici e altfel, nu e ca Acasă... Şi bine prevăzuse vecinul meu, care vroia să vadă şi el, cu ochii lui, cum e în Lumea Nouă - „unde timpul este bani, unde oamenii se tutuiesc, poartă şapca invers, poartă blugi veritabili, care stau singuri în picioare, şi unde se înjură cu degetul”!

Erast CĂLINESCU