EMANCIPARE ŞI PERVERSIUNE (I)

“Descătuşarea sexului” 

Dintr-o problemă între altele, sexualitatea a deve­nit marea obsesie a lumii contemporane. Politicieni, jurişti, filosofi, antropologi, sociologi, medici, psihologi, teologi – toţi se simt datori să-i facă un loc din ce în ce mai mare în preocupările lor. Ideea generală este aceea că menta­litatea tradiţională a îngrădit nelegitim libertatea sexuală şi a ocultat sub tabu-uri şi prejudecăţi funcţia individuală şi socială a sexualităţii. Altfel spus: trecutul ne-a lăsat moş­tenire o viziune eronată a problemei, pe care pre­zentul este chemat să o corecteze, pe fondul “eman­ci­pării” sau “dezinhibării” impuse de “progresul” general al civilizaţiei. Liberalismul sexual, atît în teorie cît şi în practică, devine criteriu al modernităţii, indiferent de formele lui de manifestare. S-a ajuns chiar la luarea în discuţie, sub egida O.N.U. (întrunirile relativ recente de la Cairo şi Beijing), a unei noi taxinomii a sexelor, cea tradiţională nemaicorespunzînd, chipurile, realităţilor şi exigenţelor actuale! Ne pasc vremurile în care omenirea va fi “legal” împărţită în 4 sau 5 categorii sexuale (deşi, cu puţină fan­tezie, s-ar putea scorni chiar mai multe!), simpla condiţie de “bărbat” sau “femeie”, ca şi matrimoniul clasic, bazat pe heterosexualitate, devenind irelevante...

Grija exagerată – ceea ce va să zică: prioritară, iar adesea chiar exclusivă – a omului faţă de propriul trup şi de funcţiile imediate ale acestuia este rezultatul consec­vent al unui lung proces de despiritualizare, inaugurat de antropocentrismul şi naturalismul renascentist, trecînd prin ateismul şi materialismul iluminist, pentru a ajunge la formele de perversiune şi degenerare ale lumii contemporane.

Se vorbeşte uneori, în sens negativ, despre o “ani­ma­lizare” (într-un limbaj mai crud: “îndobitocire”) a spe­ţei umane. Animalul are însă o ingenuitate instinctua­lă cu care omul nu se poate lăuda. Fiind singura fiinţă vie capa­bilă să-şi pervertească instinctele prin conştiinţă*, omul decăzut intră direct într-o condiţie de sub-animalitate (vor­ba lui Topîrceanu, dacă nu mă înşel: omului îi este necesară o mare doză de nesimţire ca să nu roşească în faţa por­cului...). Omul modern rămîne tot mai mult dator nu doar icoanei sale spirituale (“chipului” şi “asemănării” lui Dum­nezeu), dar şi propriei “animalităţi”. Îndepărtîndu-se de centrul spiritual al existenţei, el perverteşte şi dimen­siunea materială a fiinţei sale, “ieşindu-şi din fire” sub toate aspectele.
La fel de falsă e şi forţarea unui sens pozitiv al “animalităţii” noastre. Ca să ne întoarcem la problema de la care am pornit, e doar o iluzie că liberalizarea sexuală ar fi echivalentă cu o conformare la “natura umană”, cu o asumare “dezinhibată” a celor “fireşti” (în sensul şabloa­nelor clasice – exploatate pro domo – de genul Naturalia non sunt turpia sau Homo sum; nihil humani a me alien­um puto). Faptul de a poseda conştiinţă ne împiedică să fim “animale” – şi în sensul bun, şi în sensul rău al cuvîn­tului. Omul se poate armoniza cu natura înconjurătoare, dar nu se poate reduce la ea; el o depăşeşte întotdeauna, fie într-un sens, fie în celălalt.
“Natura” omului nu poate fi definită material, iar, creştineşte vorbind, ea nu-şi află sensul fără raportare la Dumnezeul Care S-a făcut om. Modelul umanităţii creş­tine e Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul – “piatră de po­tic­nire” a tuturor aventurilor noastre naturist-animali­zante. Viaţa creştină nu înseamnă doar secundum naturam vivere, ci, mai presus de toate, imitatio Christi.
Sînt cu atît mai curioase anumite încercări pretins “teologice” de fundamentare a liberalismului sexual al con­temporaneităţii. O astfel de încercare penibilă – ţi­nînd de aşa-numita “teologie feministă” ivită în sînul pro­testantismului, şi mai ales al anglicanismului – s-a tradus mai demult şi-n româneşte: Adrian Thatcher, Descătuşarea sexului. O teologie creştină a sexualităţii (Ed. Polimark, Bucureşti, 1995). Autorul încearcă mai cu seamă apologia feminismului şi legitimarea homosexualităţii/lesbianis­mu­­­lui, persiflînd Tradiţia şi răstălmăcind Sfintele Scrip­turi**. Fenomenul este caracteristic ariei occidentale, fă­cîn­du-se simţit chiar şi în mediile catolice (ca, de pildă, la o Maria Caterina Jacobelli – autoare ce face mare caz de catolicism – într-o recentă carte despre Risus paschalis şi “temeiul teologic al plăcerii sexuale”, unde încearcă să-şi legitimeze speculaţiile – psihanalizabile – cu extrase silu­i­­te din Toma de Aquino şi din conjuncturale declaraţii pa­pa­le!***). Uneori, astfel de discursuri pseudo-teologale se intersectează cu ceea ce se numeşte “antropologia sexe­lor”, sub pălăria încăpătoare a unei pretinse “antropologii creştine”. Alteori, totul se varsă în marele ghiveci “holis­tic” al “spiritualităţii” New Age (în care creştinismul este corcit cu elemente magico-naturiste, pe urmele teosofiei şi ale antroposofiei steineriene).
Este simptomatic acest pseudo-creştinism ce-şi re­vi­zu­ieşte propria tradiţie în numele... “descătuşării sexu­lui”! Foarte des este invocat faptul că omul este făcut “după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu”; dar cum pe Dumnezeu contemporaneitatea Îl ignoră, speculaţiile iau calea inversă: sînt înregistrate “obiectiv” datele imediate ale umanului şi apoi este reconstruită, cu o erudiţie dece­rebrată sau tendenţioasă, o imagine a divinului care să le suporte! Ca în vechiul păgînism, divinitatea este aproxi­mată, de fapt, după chipul şi asemănarea omului; nu teo-logia catalizează antropo-logia, ci cea din urmă o ajustea­ză procustian pe cea dintîi. Se face simţită ambiţia omului de a-şi înnobila teoretic degenerescenţa, fără să-şi pună problema “fundamentalistă” a profanărilor, pentru că, în fond, totul stă sub semnul desacralizării. Materialismul se deghizează în spiritualism, aşa cum Satana “se îmbracă în înger al luminii” (II Corinteni 11, 14). Sexualitatea “des­că­tuşată” ţine să cocheteze, cultural, cu Absolutul. Dar pentru această aberantă concomitenţă între “rai” şi sex există la români o vorbă pe cît de crudă, pe atît de lămu­ritoare...
De aceea nu pot decît să mă simt solidar, în această privinţă, cu “buna sălbăticie” a Ortodoxiei.

Răzvan CODRESCU

* “Dintre animale, singur omul are facultatea de a transforma in­stinc­tele în acte voluntare [...] De aici a rezultat că, în timp ce animalul încătuşat de instincte nu se abate niciodată de la legile naturii, omul, aproape liber, a ajuns să calce în picioare aceste admirabile legi, sta­bilite [de Dumnezeu] în vederea fericirii lui. Într-adevăr, nu orice om este în stare să cunoască şi să înţeleagă scopurile instinctelor; în aceste condiţii, prerogativa de a-şi alege mijloacele devine, în mîinile omului ignorant sau neînţelept, o armă periculoasă, cu care se poate chiar sinucide. Din admirabila desfăşurare a actelor instinctive, un asemenea om nu remarcă şi nu reţine decît senzaţiile plăcute care în­soţesc îndeplinirea actelor respective. Şi în loc de a se înălţa pînă la scopul instinctului, el nu mai urmăreşte decît plăcerea, devenită uni­că ţintă a activităţii sale. Or patima nu e altceva decît căutarea exclu­sivă a plăcerii ce rezultă din satisfacerea unei trebuinţe instinctive deviate (adică al cărei scop natural este ignorat, neînţeles sau chiar – nu de puţine ori – dinadins relativizat)” (Nicolae C. Paulescu, Fizio­logie filosofică – Vol. 1. Instincte sociale. Patimi şi conflicte. Reme­dii morale, Editura Anastasia, Bucureşti, 1995, p. 100). Aici ştiinţa se întîlneşte cu înţelepciunea sfinţilor; Filocalia aver­tizează mereu asu­pra acestor lucruri, începînd încă de la Sfîntul Antonie cel Mare (“Nu cele ce se fac după fire sînt păcate, ci cele rele după alegerea cu voia” – Filocalia rom., vol. 1, ed. 1947, p. 14); Maxim Mărturisitorul, mai ales în Cele patru sute de capete despre dragoste, vorbeşte despre patimi în termeni aproape “paulescieni”: “Patima este o mişcare a sufletului împotriva firii, fie spre o iubire neraţio­nală, fie spre o ură fără judecată a vreunui lucru, sau din pricina vre­unui lucru dintre cele supuse simţurilor [...] Sau iarăşi, păcătoşenia este o judecată greşită cu privire la înţelesurile lucrurilor, căreia şi urmează reaua întrebuin­ţare a lucrurilor [abuzul de lucruri]. De pildă, cînd e vorba de femeie, judecata dreaptă cu privire la împreunare trebuie să vadă scopul ei în naşterea de prunci. Deci cel ce urmăreşte plăcerea, greşeşte în jude­cată, socotind drept bine ceea ce nu e bine. Aşadar, unul ca acesta fa­ce rea întrebuinţare [abuzează] de femeie împreunîndu-se cu ea. Tot aşa este cu celelalte lucruri şi înţelesuri” (Fi­lo­calia rom., vol. 2, ed. cit., pp. 57-58).
** O pertinentă radiografie critică a cărţii – de pe poziţii ortodoxe – a apărut în Puncte cardinale (anul V, nr. 12/60, decembrie 1995, pp. 8-9): Dora Vrînceanu, “Patologiile feminismului. O pseudo-teologie a sexualităţii”. Fundamentală pentru circumscrierea şi judecata ortodo­xă a întregii problematici implicate aici rămîne cartea mai recentă a ieromonahului Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara, 2001.
*** Nu lipsesc nici divagaţiile strict personale. Aşa, de pildă, după ce caută să ne convingă că, înţeles cum trebuie, creştinismul e cît se poa­­te de deschis capriciilor sexuale ale omului (nici măcar Iisus, ca om, nefiind scutit de ele), ba chiar că relaţiile sexuale ar fi într-un fel icoa­nă a “vieţii trinitare” (!), autoarea are pretenţia de a răspunde la o întrebare delicată, pe care şi-o pune singură: “Ajunşi aici, se iveşte o întrebare: dacă viaţa de relaţie, inclusiv sexuală, e imagine şi împăr­tăşire a vieţii trinitare, de ce Fiul lui Dumnezeu – după cîte spune tra­diţia – a rămas celibatar?”. Iată răspunsul: “Poate că este o reflecţie născută din condiţia mea (dalla mia realtà) de femeie şi de mamă, dar pe care sigur o poate înţelege oricine a iubit profund o altă fiinţă umană: care dintre noi mamele, care dintre noi îndrăgostiţii (amanti), atingînd trupul propriei odrasle nou-născute sau al propriului parte­ner, nu a simţit nevoia irezistibilă de a-l devora (di farsene cibo)? Care dintre noi mamele nu şi-a dorit să poată absorbi la loc această carne ieşită din noi înşine? Care dintre noi îndrăgostiţii nu şi-a înfipt dinţii, în fervoarea iubirii, în trupul propriului bărbat sau al propriei femei? «Ti mangerei di baci»... [ceea ce, mai pe româneşte, iertată fie-mi paranteza, ar fi un fel de sinteză între «Pupa-te-aş!» şi «Mînca-te-aş!»]... Cine nu a spus sau nu a simţit fraza aceasta? A te uni cu per­soana iubită într-o uniune de absorbţie totală; a deveni aliment (cibo), a se transforma în viaţă; a ajunge hrană (nutrimento) reci­procă, pentru a trăi într-o uniune cît mai completă, mai completă chiar decît cea sexuală... Dacă Iisus s-ar fi căsătorit, s-ar fi dăruit unei singure femei, pentru un număr limitat de ani, într-un loc circumscris acestei lumi şi într-o epocă determinată; tot restul ar fi rămas «fuori» [pe dinafară]. Dar forţa copleşitoare a iubirii divine a omului Iisus n-ar fi fost astfel satisfăcută; trebuia să se dăruiască trupeşte tuturor, în orice epocă: «Luaţi, mîncaţi! Aceasta este trupul meu [...] pentru voi, pentru toţi»...” (Maria Caterina Jacobelli, Il risus paschalis e il fundamento teologico del piacere sessuale, terza edizione, Editrice Queri­niana [Brescia, 1991], pp. 138-140).