RĂZVAN IONESCU VERSUS TEODOR BACONSKY

Ca să nu mai fiu direct sau indirect acuzat de cenzorială părtinire, m-am decis să găzduiesc pe acest blog şi noul text al d-lui Răzvan Ionescu (care, oricum, în sîmbăta acestei săptămîni se va regăsi şi în Gazeta de Transilvania), dar cu precizarea că eu unul continui să cred, în pofida oricăror aparenţe, în buna credinţă a d-lui Teodor Baconsky, chiar dacă nu pot cădea de acord cu domnia-sa într-o privinţă sau alta. Cred că mai degrabă d-l Baconsky trăieşte – şi nu-i este uşor – o fatală discrepanţă (accentuată conjunctural) între vocaţia sa interioară de teolog şi ocupaţia sa exterioară de diplomat. Văd totul ca pe o afacere trecătoare, care nu poate anula prestanţa morală şi intelectuală a d-lui Baconsky, nici nu-i poate diminua realizările şi meritele acumulate în timp. Dacă viitorul mă va confirma, voi fi părtaş discret la o nouă bucurie. Dacă mă va infirma, voi fi părtaş smerit la o nouă durere. Nu a mea, ci a lumii noastre atît de incorigibil româneşti (chiar şi în straie europene)...
Avertizez din capul locului că orice comentarii necuviincioase la acest articol vor fi şterse de pe blog. De asemenea, de data aceasta mă voi abţine de la orice intervenţie în discuţii, rugîndu-vă să nu vă adresaţi gazdei, ci autorului (sau eventualilor preopinenţi). (R. C.)

EROUL CIVILIZATOR

În ultimul său text, intitulat „Civilizaţie”, publicat în Dilema veche (nr. 232, 24-30 iulie a. c.), d-l Teodor Baconsky surprinde nu atât prin consecvenţa clivajului personal dinspre teologie către ideologie (cu care, din păcate, am început să mă obişnuiesc), cât mai ales prin mentalitatea de colonizator, în ciuda bemolului strecurat pe portativul discursului său diplomatic. (Între noi fie vorba, dacă domnia sa şi-ar fi desfăşurat cariera diplomatică bunăoară sub stindard american, un text precum cel intitulat „Care laicat?”, apărut în Dilema veche, nr. 230, 10 iulie a. c., ar fi însemnat, probabil, şi ultimul scris atât în calitate de ambasador, cât mai cu seamă de funcţionar public al unei societăţi obişnuite mai degrabă să exprime acomodarea între etnii, religii şi culturi prin respectul dintre ele, şi nu comentariul axiologic discriminatoriu al diferenţelor, fie şi doar din perspectiva palierului „nefrecventabil” dintre elite şi laicat). Pe scurt, în ultima sa intervenţie, amestecând rău de tot teologia cu politica, d-l Baconsky se declară a fi un partizan al funcţiei civilizatoare a Bisericii, nu „doar” a dimensiunii ei mântuitoare şi tainic-liturgice, de parcă funcţia civilizatoare ar fi un „bonus”, un dar „supraadăugat” menit celor îndrăgostiţi nu „doar” de Iisus Hristos, ci mai cu seamă de Bruxelles.

I. Apologia creştinismului ca vehicul al „expansiunii civilizaţiei occidentale”, ce bântuie imaginarul d-lui Baconsky, se năruie însă, cât ai clipi, la întâlnirea cu stereotipiile comportamentale ale „civilizaţei” cu pricina, care nu numai că nu vrea să se recunoască creştinată (măcar) constituţional, dar nu scapă prilejul de a-şi manifesta public atât „deficitul de bun-simţ creştinesc”, cât şi laicitatea, ceea ce înseamnă, în mod evident, cu totul altceva decât laicatul! Câteva exemple: 1. Cu trei ani în urmă, chiar în ţara lui Voltaire, unde d-l Baconsky îşi desfăşoară astăzi misiunea diplomatică, vocile unor politicieni au găsit coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, prilejuite de mutarea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al II-lea, ca pe nişte fapte ce contravin republicii laice. Premierul de atunci, Jean-Pierre Raffarin, a dezamorsat prompt situaţia, grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid, unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membri ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif. 2. Fostul ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, profesor de Drept la Universitatea din Roma, într-un articol publicat în străinătate, comenta în felul următor circumstanţele respingerii sale: „Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european. Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene – nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă”. 3. În fine, nu mai departe decât în ianuarie 2008, mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Suveranului Pontif la inaugurarea anului academic la Univeristatea „La Sapienza” din Roma. Lor li s-au alăturat, printr-o scrisoare, 67 de profesori ai aceluiaşi leagăn de... civilizaţie. În textul pe care Papa ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Şi-atunci îmi vine să mă întreb, parafrazându-l pe fostul nostru ambasador la Vatican: care „civilizaţie”? Oare din această perspectivă să aibă în vedere d-l Baconsky „parcursul metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza” în sânul comunităţii europene din care facem parte? Ceea ce iarăşi mi se pare surprinzător este că, de unde până mai ieri vorbeam de „cei doi plămâni” ai creştinătăţii europene, astăzi sunt invitat, în numele restabilirii Adevărului de credinţă, să recapăt gustul genuin al creştinismului originar, adică să mă întorc cu cel puţin vreo 1700 de ani în urmă, respectiv înainte de formularea Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan!!! Ăsta da protocronism! Sau să înţeleg că e un mod politicos de a fi poftit înapoi în... catacombe? Două prestigioase personalităţi ale culturii europene, Denis de Rougemont (L’aventure occidentale de l’homme) şi Constantin Noica (Modelul cultural european) sunt de părere că data şi locul naşterii culturii europene este anul la 325 d. Hr. în Bithynia, la Niceea. Şi-atunci către care „civilizaţie” sunt expediat? Mi se va spune că spre civilizaţia primelor comunităţi creştine. Dar de ce această grabă disperată? De ce trebuie numaidecât să „ard etapele” după modelul „cincinalul în patru ani şi jumătate”? Este surprinzător cum, în ciuda îndelung clamatei până mai ieri „unităţi în diversitate”, astăzi nu mi se mai permite să rămân, nu neapărat ce-am fost şi ce sunt, ci măcar „divers”! De când „civilizaţie” înseamnă să mă împărtăşesc musai şi hodoronc-tronc la greco-catolici sau romano-catolici?! Sunt trimis înapoi la adevărul universal al Evangheliei sau la istoria dogmelor „tâlcuite” exclusiv pe greco-catolica org., de parcă timp de 1000 de ani, până la schismă, şi alţi 1000 după, latina şi greaca s-au vorbit numai de la vama Nădlac încolo? Mi se pomeneşte în treacăt de creativitatea „fugii de centru”, dar nu mi se spune cam pe unde sau care ar fi acest centru. Dacă ar fi vorba de Hristos, aş sta liniştit, dar teamă mi-e că, aşa cum transpare din ultimele sale luări de poziţii, d-l Baconsky se află mai degrabă în situaţia nefericitului candidat la bacalaureatul de anul acesta care a scris că vede Casa Albă drept capitală a S.U.A.! Istoricul René Rémond ne-a dezvăluit adevărata propunere a civilizaţiei europene a mileniului III: “o secularizare amiabilă”. Fie! La urma urmei, nu am nici un drept de a pretinde ca lumea să fie o mănăstire, după cum, tot astfel, nu am nici un drept de a cere „babei ortodoxe” să se amestece cu lumea, după principiul culinar al ghiveciului călugăresc practicat în vremea postului. Aici este problema sensibilă care irită „subţirimea” d-lui Baconsky şi a celorlalţi eroi civilizatori teologali europeni: „baba” sau, în alte variante, „TTTTradiţia clăpăugă”. Cu teologii, la o cafea, mai vorbim, ne mai împrietenim, ne-om înţelege cumva. Dar ce mă fac cu „baba”? Asta mă încurcă rău de tot. Ei uite, mie îmi place „baba” asta, chiar dacă uneori mă mai scoate din sărite cu ideile ei fixe, „baba” asta care tămâie singură de nebună sâmbăta dimineaţa prin cimitire, care mă binecuvintează din pragul casei când plec şi care face cruce cu cuţitul pe pâine înainte de a mi-o tăia felii la masă! Adevărul de credinţă nu are legătură cu civilizaţia, d-le Baconsky, decât în măsura în care civilizaţia se vrea legată de Adevărul de credinţă, sau în jurul acestuia. După cum mai cred că dialogul inter-creştin e blocat nu de aşa-numitele „cruciade pravoslavnice”, cât mai cu seamă de „cascadoriile ecumeniste” de tip Corneanu – Drincec. E drept că, silită atâta amar de vreme la practicarea cu precădere a discursului apologetic, ortodoxia răsăriteană s-a închis oarecum în sine şi a pierdut pe drum adevărata şi sincera dimensiune a iubirii şi a suferinţei pentru fratele care a plecat de acasă. Cu asta sunt de acord! Această sfâşiere o surprinde în chip excepţional un episcop, vai!, sârb: „Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare. Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să culeagă fructul. Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile de din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit valorile dinlăuntru, în vreme ce valorile dinafară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită, şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu e în stare să facă din ea o clădire. Apusul face să cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric; Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii din ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc ciulini. Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune nici un preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare. Dar pentru ce se-ntâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu şi-L poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-L poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe om. De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mîinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el. Iată, Răsăritul şi Apusul sunt sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării” (Episcopul Nicolae Velimirovici, Cugetări despre bine şi rău).
Ne-am întrebat oare vreodată ce-ar fi fost, pentru 10 veacuri, istoria europeană dacă rămâneam laolaltă? Dacă am fi rămas Biserică fără să nutrim ambiţii de Stat? De aici cred că se cuvine pornit cu delicateţe dialogul. De la redescoperirea lui „să ne iubim unul pe altul” ca acţiune, nu doar ca îndemn rostit la ecfonis. Doar această iubire în acţiune, şi nu în noţiune, va putea reface „unitatea de jos” după modelul „unităţii de sus”, cum bine spunea Alexander Schmemann. Numai că redescoperirea acestei iubiri sincere necesită timp, având în vedere în primul rând că partenerii, chiar dacă au la origine „unicul izvor”, nu mai sunt demult la vârsta unui coup-de-foudre! Cu atât mai puţin e eficientă expedierea intempestivă la realităţile istorice şi creştine de acum 17 veacuri şi mai bine. Or, tocmai aici se află, din păcate, punctul vulnerabil al celor mai mulţi „eroi civilizatori”, fie ei ideologi sau filologi, contimporani ori din trecut. Atât în cultură, cât şi în materie de credinţă, confundă de mult prea multe ori iubirea cu violul.

II. Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii, şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale – să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală, este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu o dată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?
Referinţele scripturistice care atestă legitimitatea existenţei popoarelor (a naţiunilor) sunt arhicunoscute şi nu cred că mai este cazul să le enumăr. Or, a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea, pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora tocmai sensurile Evangheliei. Ne putem întreba de când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni? D-l Baconsky îmi spune de la Paris că se distanţează de „ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor”, exact în acelaşi timp în care Preşedintele Traian Băsescu declară, cu prilejul înscăunării Mitropolitului Olteniei, că „Biserica Ortodoxă Română este Biserica noastră naţională, este parte din fibra acestui popor”. Nu sunt atât de naiv, desigur, încât să-i suspectez cumva de sinceritate nici pe Preşedintele României, nici pe Ambasadorul nostru trimis de acelaşi Preşedinte la Paris! Evident, amândoi se află în campanie electorală! Necunoscută ne rămâne nu data candidaturii d-lui Băsescu, ci doar data candidaturii d-lui Baconsky.
Şi aş mai adăuga ceva. Încercând o privire de ansamblu asupra hebdomadarului în care publică d-l Baconsky, şi a cărui ultimă temă este „existenţa unei identităţi europene”, observăm că în cuprinsul său, la pag. 10, inebranlabilul universitar braşovean Caius Dobrescu, dintr-o perspectivă globalizantă, ne recomandă prob o viitoare identitate euro-africană. Sigur, în acest caz am putea remarca graţia pasului sprinţar pe care îndeobşte îl face ideologia spre neurologie, ca şi nevoia de a înlocui sfatul pe care odinioară, ajuns la ananghie, Socrate îl cerea unui Zeu, cu sfatul urgent al medicului.

Răzvan IONESCU