Pagini

joi, iulie 31, 2008

RĂZVAN IONESCU VERSUS TEODOR BACONSKY

Ca să nu mai fiu direct sau indirect acuzat de cenzorială părtinire, m-am decis să găzduiesc pe acest blog şi noul text al d-lui Răzvan Ionescu (care, oricum, în sîmbăta acestei săptămîni se va regăsi şi în Gazeta de Transilvania), dar cu precizarea că eu unul continui să cred, în pofida oricăror aparenţe, în buna credinţă a d-lui Teodor Baconsky, chiar dacă nu pot cădea de acord cu domnia-sa într-o privinţă sau alta. Cred că mai degrabă d-l Baconsky trăieşte – şi nu-i este uşor – o fatală discrepanţă (accentuată conjunctural) între vocaţia sa interioară de teolog şi ocupaţia sa exterioară de diplomat. Văd totul ca pe o afacere trecătoare, care nu poate anula prestanţa morală şi intelectuală a d-lui Baconsky, nici nu-i poate diminua realizările şi meritele acumulate în timp. Dacă viitorul mă va confirma, voi fi părtaş discret la o nouă bucurie. Dacă mă va infirma, voi fi părtaş smerit la o nouă durere. Nu a mea, ci a lumii noastre atît de incorigibil româneşti (chiar şi în straie europene)...
Avertizez din capul locului că orice comentarii necuviincioase la acest articol vor fi şterse de pe blog. De asemenea, de data aceasta mă voi abţine de la orice intervenţie în discuţii, rugîndu-vă să nu vă adresaţi gazdei, ci autorului (sau eventualilor preopinenţi). (R. C.)






EROUL CIVILIZATOR


În ultimul său text, intitulat „Civilizaţie”, publicat în Dilema veche (nr. 232, 24-30 iulie a. c.), d-l Teodor Baconsky surprinde nu atât prin consecvenţa clivajului personal dinspre teologie către ideologie (cu care, din păcate, am început să mă obişnuiesc), cât mai ales prin mentalitatea de colonizator, în ciuda bemolului strecurat pe portativul discursului său diplomatic. (Între noi fie vorba, dacă domnia sa şi-ar fi desfăşurat cariera diplomatică bunăoară sub stindard american, un text precum cel intitulat „Care laicat?”, apărut în Dilema veche, nr. 230, 10 iulie a. c., ar fi însemnat, probabil, şi ultimul scris atât în calitate de ambasador, cât mai cu seamă de funcţionar public al unei societăţi obişnuite mai degrabă să exprime acomodarea între etnii, religii şi culturi prin respectul dintre ele, şi nu comentariul axiologic discriminatoriu al diferenţelor, fie şi doar din perspectiva palierului „nefrecventabil” dintre elite şi laicat). Pe scurt, în ultima sa intervenţie, amestecând rău de tot teologia cu politica, d-l Baconsky se declară a fi un partizan al funcţiei civilizatoare a Bisericii, nu „doar” a dimensiunii ei mântuitoare şi tainic-liturgice, de parcă funcţia civilizatoare ar fi un „bonus”, un dar „supraadăugat” menit celor îndrăgostiţi nu „doar” de Iisus Hristos, ci mai cu seamă de Bruxelles.

I. Apologia creştinismului ca vehicul al „expansiunii civilizaţiei occidentale”, ce bântuie imaginarul d-lui Baconsky, se năruie însă, cât ai clipi, la întâlnirea cu stereotipiile comportamentale ale „civilizaţei” cu pricina, care nu numai că nu vrea să se recunoască creştinată (măcar) constituţional, dar nu scapă prilejul de a-şi manifesta public atât „deficitul de bun-simţ creştinesc”, cât şi laicitatea, ceea ce înseamnă, în mod evident, cu totul altceva decât laicatul! Câteva exemple: 1. Cu trei ani în urmă, chiar în ţara lui Voltaire, unde d-l Baconsky îşi desfăşoară astăzi misiunea diplomatică, vocile unor politicieni au găsit coborârea drapelelor în bernă şi doliul de o zi, prilejuite de mutarea la cele veşnice a Papei Ioan Paul al II-lea, ca pe nişte fapte ce contravin republicii laice. Premierul de atunci, Jean-Pierre Raffarin, a dezamorsat prompt situaţia, grăbindu-se să explice că doliul a fost pus pentru un şef de stat (Vaticanul) şi nu pentru un lider religios (Biserica Romano-Catolică). Nu altfel au stat lucrurile la Madrid, unde, în parlamentul spaniol, mai mulţi membri ai Partidului Socialist au refuzat să se ridice la minutul de reculegere ţinut în memoria fostului Suveran Pontif. 2. Fostul ministru italian de Afaceri Europene şi candidat (respins) la funcţia de Comisar pentru Justiţie, Libertate şi Securitate în cadrul Comisiei Europene, Rocco Buttiglione, profesor de Drept la Universitatea din Roma, într-un articol publicat în străinătate, comenta în felul următor circumstanţele respingerii sale: „Într-adevăr, comisia amintită a Parlamentului European a pătruns în sfera conştiinţei morale afirmând că orice om care nu aderă la o evaluare morală pozitivă a homosexualităţii nu poate ocupa funcţia de comisar european. Asta înseamnă că oricine aderă la doctrinele morale ale majorităţii bisericilor creştine ar trebui considerat un cetăţean inferior al Uniunii Europene. Conform acestui principiu, Konrad Adenauer, Robert Schuman şi Alcide de Gasperi – trei dintre părinţii fondatori ai Uniunii Europene – nu s-ar ridica la standardele necesare [...] Astfel, Uniunea Europeană se află pe drumul creării unui fel de poliţie a moralităţii şi va lansa o inchiziţie modernă, una care constituie o violare a libertăţii religioase şi a libertăţii de conştiinţă”. 3. În fine, nu mai departe decât în ianuarie 2008, mai mulţi studenţi au protestat în legătură cu prezenţa Suveranului Pontif la inaugurarea anului academic la Univeristatea „La Sapienza” din Roma. Lor li s-au alăturat, printr-o scrisoare, 67 de profesori ai aceluiaşi leagăn de... civilizaţie. În textul pe care Papa ar fi trebuit să-l pronunţe la 17 ianuarie 2008, text publicat în L’Osservatore Romano, se spunea: „Nu vin pentru a impune credinţa, ci pentru a vă solicita curajul de a căuta adevărul”. Şi-atunci îmi vine să mă întreb, parafrazându-l pe fostul nostru ambasador la Vatican: care „civilizaţie”? Oare din această perspectivă să aibă în vedere d-l Baconsky „parcursul metafizic pe care şi BOR are vocaţia de a-l realiza” în sânul comunităţii europene din care facem parte? Ceea ce iarăşi mi se pare surprinzător este că, de unde până mai ieri vorbeam de „cei doi plămâni” ai creştinătăţii europene, astăzi sunt invitat, în numele restabilirii Adevărului de credinţă, să recapăt gustul genuin al creştinismului originar, adică să mă întorc cu cel puţin vreo 1700 de ani în urmă, respectiv înainte de formularea Simbolului de credinţă niceo-constantinopolitan!!! Ăsta da protocronism! Sau să înţeleg că e un mod politicos de a fi poftit înapoi în... catacombe? Două prestigioase personalităţi ale culturii europene, Denis de Rougemont (L’aventure occidentale de l’homme) şi Constantin Noica (Modelul cultural european) sunt de părere că data şi locul naşterii culturii europene este anul la 325 d. Hr. în Bithynia, la Niceea. Şi-atunci către care „civilizaţie” sunt expediat? Mi se va spune că spre civilizaţia primelor comunităţi creştine. Dar de ce această grabă disperată? De ce trebuie numaidecât să „ard etapele” după modelul „cincinalul în patru ani şi jumătate”? Este surprinzător cum, în ciuda îndelung clamatei până mai ieri „unităţi în diversitate”, astăzi nu mi se mai permite să rămân, nu neapărat ce-am fost şi ce sunt, ci măcar „divers”! De când „civilizaţie” înseamnă să mă împărtăşesc musai şi hodoronc-tronc la greco-catolici sau romano-catolici?! Sunt trimis înapoi la adevărul universal al Evangheliei sau la istoria dogmelor „tâlcuite” exclusiv pe greco-catolica org., de parcă timp de 1000 de ani, până la schismă, şi alţi 1000 după, latina şi greaca s-au vorbit numai de la vama Nădlac încolo? Mi se pomeneşte în treacăt de creativitatea „fugii de centru”, dar nu mi se spune cam pe unde sau care ar fi acest centru. Dacă ar fi vorba de Hristos, aş sta liniştit, dar teamă mi-e că, aşa cum transpare din ultimele sale luări de poziţii, d-l Baconsky se află mai degrabă în situaţia nefericitului candidat la bacalaureatul de anul acesta care a scris că vede Casa Albă drept capitală a S.U.A.! Istoricul René Rémond ne-a dezvăluit adevărata propunere a civilizaţiei europene a mileniului III: “o secularizare amiabilă”. Fie! La urma urmei, nu am nici un drept de a pretinde ca lumea să fie o mănăstire, după cum, tot astfel, nu am nici un drept de a cere „babei ortodoxe” să se amestece cu lumea, după principiul culinar al ghiveciului călugăresc practicat în vremea postului. Aici este problema sensibilă care irită „subţirimea” d-lui Baconsky şi a celorlalţi eroi civilizatori teologali europeni: „baba” sau, în alte variante, „TTTTradiţia clăpăugă”. Cu teologii, la o cafea, mai vorbim, ne mai împrietenim, ne-om înţelege cumva. Dar ce mă fac cu „baba”? Asta mă încurcă rău de tot. Ei uite, mie îmi place „baba” asta, chiar dacă uneori mă mai scoate din sărite cu ideile ei fixe, „baba” asta care tămâie singură de nebună sâmbăta dimineaţa prin cimitire, care mă binecuvintează din pragul casei când plec şi care face cruce cu cuţitul pe pâine înainte de a mi-o tăia felii la masă! Adevărul de credinţă nu are legătură cu civilizaţia, d-le Baconsky, decât în măsura în care civilizaţia se vrea legată de Adevărul de credinţă, sau în jurul acestuia. După cum mai cred că dialogul inter-creştin e blocat nu de aşa-numitele „cruciade pravoslavnice”, cât mai cu seamă de „cascadoriile ecumeniste” de tip Corneanu – Drincec. E drept că, silită atâta amar de vreme la practicarea cu precădere a discursului apologetic, ortodoxia răsăriteană s-a închis oarecum în sine şi a pierdut pe drum adevărata şi sincera dimensiune a iubirii şi a suferinţei pentru fratele care a plecat de acasă. Cu asta sunt de acord! Această sfâşiere o surprinde în chip excepţional un episcop, vai!, sârb: „Apusul trăieşte în zbuciumare, Răsăritul în resemnare. Apusul roade neîncetat din Pomul Cunoştinţei şi simte că este tot mai flămând după ştiinţă. Răsăritul stă sub Pomul Vieţii, însă nu se poate întinde să culeagă fructul. Apusul ţine la organizare, tocmeşte neîntrerupt lucrurile de din afară, în vreme ce valorile lăuntrice pier una după alta; Răsăritul cultivă neobosit valorile dinlăuntru, în vreme ce valorile dinafară cad şi se prăpădesc. Apusul clădeşte turnuri babilonice, însă pentru că sunt clădite din piatră necioplită, şi totdeauna înclinate într-o parte, turnurile se dărâmă repede; Răsăritul ciopleşte cu sudoare piatră după piatră, şi reuşeşte să cioplească piatra cea mai frumoasă, dar nu e în stare să facă din ea o clădire. Apusul face să cultive lucrurile şi ele strălucesc, iar omul se sălbăticeşte şi se acoperă de întuneric; Răsăritul face să se cultive oamenii şi unii din ei strălucesc, dar lucrurile stau în sălbăticiune şi cresc ciulini. Apusul crede în faptele omului în primul rând, în faptele lui Dumnezeu în rândul al doilea şi în Dumnezeu în rândul al treilea; Răsăritul crede în Dumnezeu, dar nu pune nici un preţ pe faptele lui Dumnezeu şi înlătură faptele omului. De aceea Apusul nu are unitate, nici nu poate ajunge la unitate, pentru că unitatea se află numai în Dumnezeu; şi de aceea activitatea Apusului trece aşa de des la război, iar pacea Răsăritului la resemnare. Dar pentru ce se-ntâmplă toate acestea, mă întrebi, copile? Pentru că Apusul nu şi-L poate însuşi pe Hristos, iar Răsăritul nu şi-L poate însuşi pe Iisus. Sau cu alte cuvinte, pentru că Apusul recunoaşte pe om, nu pe Dumnezeu, în vreme ce Răsăritul recunoaşte pe Dumnezeu, dar nu recunoaşte pe om. De aceea Apusul trăieşte în zbuciumare, iar Răsăritul în resemnare. Iar Iisus Hristos întinde amândouă mîinile ca să cuprindă într-o îmbrăţişare Răsăritul şi Apusul, dar nu poate; nu poate să strângă în aceeaşi îmbrăţişare Răsăritul din cauza nirvanei din el şi Apusul din cauza săbiilor din el. Iată, Răsăritul şi Apusul sunt sufletul tău. Zbuciumarea şi resemnarea sunt seminţe din aceeaşi arie. Pomul Cunoştinţei şi Pomul Vieţii cresc unul lângă altul. Răsăritul şi Apusul se izbesc în fiecare om; dar nu înfăţişează o vecinătate, ci un duel. Dacă Răsăritul şi Apusul ar înfăţişa vecinătatea şi nu duelul, atunci pacea ar domni şi în om, şi în lume; zbuciumarea şi resemnarea ar fi înlocuite atunci cu puterile pozitive şi bune. Cunoaşte Pomul Vieţii şi te vei vindeca de bolile Apusului şi bolile Răsăritului şi vei fi un om sănătos şi întreg. Iar un om sănătos şi întreg este optimist. Atunci activitatea şi credinţa vor lua locul bolilor amintite şi vor înflori pe gunoiul zbuciumării şi al resemnării” (Episcopul Nicolae Velimirovici, Cugetări despre bine şi rău).
Ne-am întrebat oare vreodată ce-ar fi fost, pentru 10 veacuri, istoria europeană dacă rămâneam laolaltă? Dacă am fi rămas Biserică fără să nutrim ambiţii de Stat? De aici cred că se cuvine pornit cu delicateţe dialogul. De la redescoperirea lui „să ne iubim unul pe altul” ca acţiune, nu doar ca îndemn rostit la ecfonis. Doar această iubire în acţiune, şi nu în noţiune, va putea reface „unitatea de jos” după modelul „unităţii de sus”, cum bine spunea Alexander Schmemann. Numai că redescoperirea acestei iubiri sincere necesită timp, având în vedere în primul rând că partenerii, chiar dacă au la origine „unicul izvor”, nu mai sunt demult la vârsta unui coup-de-foudre! Cu atât mai puţin e eficientă expedierea intempestivă la realităţile istorice şi creştine de acum 17 veacuri şi mai bine. Or, tocmai aici se află, din păcate, punctul vulnerabil al celor mai mulţi „eroi civilizatori”, fie ei ideologi sau filologi, contimporani ori din trecut. Atât în cultură, cât şi în materie de credinţă, confundă de mult prea multe ori iubirea cu violul.

II. Este de domeniul evidenţei că naţiune şi creştinism sunt două noţiuni diferite, una desemnând o anume grupare socială naturală, iar cealaltă desemnând o religie. Dar aceasta nu înseamnă nicidecum că două concepte diferite între ele sunt, în mod necesar, contrarii, şi cu atât mai puţin contradictorii. Mai mult decât atât, ar fi de neînţeles ca religia creştină – expresie majoră a revelaţiei supranaturale – să se afle în contradicţie cu naţiunea, care, ca realitate naturală, este expresia voinţei lui Dumnezeu. Cu toate acestea, nu o dată, s-au formulat obiecţiuni de incompatibilitate între creştinism şi naţiune. Prin esenţa lui, creştinismul este universal, pe când naţiunea este limitată. Evident, creştinismul se adresează lumii întregi. Dar prin aceasta nu se adresează el şi fiecărei naţiuni în parte? De când cel care recunoaşte totul nu recunoaşte partea? Dar poate oare exista totul fără parte?
Referinţele scripturistice care atestă legitimitatea existenţei popoarelor (a naţiunilor) sunt arhicunoscute şi nu cred că mai este cazul să le enumăr. Or, a denunţa incompatibilitatea creştinismului cu naţiunea, pe motiv de universalitate, înseamnă a ignora tocmai sensurile Evangheliei. Ne putem întreba de când universalitatea creştinismului presupune naţiunea ca anacronică, când această universalitate presupune tocmai capacitatea şi datoria creştinismului de a fi predicat la un număr indefinit de naţiuni? D-l Baconsky îmi spune de la Paris că se distanţează de „ecleziologia izolaţionistă a filetiştilor”, exact în acelaşi timp în care Preşedintele Traian Băsescu declară, cu prilejul înscăunării Mitropolitului Olteniei, că „Biserica Ortodoxă Română este Biserica noastră naţională, este parte din fibra acestui popor”. Nu sunt atât de naiv, desigur, încât să-i suspectez cumva de sinceritate nici pe Preşedintele României, nici pe Ambasadorul nostru trimis de acelaşi Preşedinte la Paris! Evident, amândoi se află în campanie electorală! Necunoscută ne rămâne nu data candidaturii d-lui Băsescu, ci doar data candidaturii d-lui Baconsky.
Şi aş mai adăuga ceva. Încercând o privire de ansamblu asupra hebdomadarului în care publică d-l Baconsky, şi a cărui ultimă temă este „existenţa unei identităţi europene”, observăm că în cuprinsul său, la pag. 10, inebranlabilul universitar braşovean Caius Dobrescu, dintr-o perspectivă globalizantă, ne recomandă prob o viitoare identitate euro-africană. Sigur, în acest caz am putea remarca graţia pasului sprinţar pe care îndeobşte îl face ideologia spre neurologie, ca şi nevoia de a înlocui sfatul pe care odinioară, ajuns la ananghie, Socrate îl cerea unui Zeu, cu sfatul urgent al medicului.

Răzvan IONESCU

26 de comentarii:

  1. Personal nu astept decat o singura interventie: cea a domnului Teodor Baconsky. Sper ca demnitatea de diplomat ii permite sa coboare in lumea mai putin dilematica a blog-ului. Ca teolog si ideolog sunt sigur ca se poate ridica la inaltimea articolului scris de domnul Razvan Ionescu.

    un mujic pravoslavnic

    RăspundețiȘtergere
  2. Nu e vorba aici de Razvan Ionescu vs Teodor Baconsky. E vorba de faptul ca, daca e constrans de postul pe care il ocupa, dl Baconsky putea sa taca... diplomatic. Faptul ca nu a facut-o, si ca a tras o salva de vreo cinci articole pline de siluiri teologice si de dispret la adresa romanilor pe care se presupune ca ii reprezinta la Paris, ne arata ca "nu foamea-i omora pe ei/ ci lipsa crunta de idei". Domnul Baconsky se pare ca mai are o misie, de care depinde direct postul sau de la Paris. El e mai putin ambasadorul Romaniei la Paris si mai mult ambasadorul EU in Romania, via Paris. Se pare ca ii e rusine cu noi, cei care ii platim salariul, in cercurile luminate pe unde se invarte. El nu zice sa nu fim ortodocsi, da' sa fim si noi acolo baieti finuti, cu calugari spalati, icoane dezinfectate sau proaspat scoase din amabalaj pentru fiecare liturghie, cu babe care joaca bingo, ca alea din Vest, nu din astea care se duc la biserica si inghesuie transpirat elita venita sa asculte cantari psaltice si sa adulmece miros de tamaie. mai multa civilizatie, tovarasi, mai rasfirati, mai rasfirati. Pancarta sus, ce dreacu!

    RăspundețiȘtergere
  3. Probabil ca dl Baconsky va spune fie ca ne-am vorbit, fie ca vrem sa ne facem popularitate pe seama domniei-sale. Felicitari, dle Ionescu! Un articol precis si elegant care ne arata ca romanii, care stiu doar sa sufere, sa planga si sa se adapteze (uneori plangand, alteori suferind, alteori gandind piezis), trebuie sa invete sa indrazneasca. Si atunci, poate, birui-va gandul.

    Nimeni nu ne-a vorbit in ultimele decenii de indrazneala. Nu ne-au spus decat de strans cureaua, de lumina de la capatul tunelului, de tranzitie, de sacrificii, de smerenie tampa si de golani cu sau fara staif care se "descurca". De libertatea si firescul Adevarului, ioc. Suntem indemnati sa tipam dand din coate sau sa ne furisam tinandu-ne respiratia. Nimic normal.

    RăspundețiȘtergere
  4. Domnule Codrescu,

    De o luna, de cand am intrat, din pura curiozitate, in blogosfera unei anumite parti a ganditorilor ortodocsi si iubitori de traditie (ma abtin sa zic ortodoxisti si traditionalisti, dupa indemnul domnului Capsali), sunt tot mai convins ca fenomenul ar merita un serios si aparte studiu sociologic. Nu sunt in masura sa il fac, dar cred cu toata convingerea ca ar oferi un material excelent macar pentru o teza de licenta. In cele ce urmeaza, ma voi limita la observatii de bun simt filologic,domeniu in care ma simt mai acasa.

    Marturisesc ca, inainte vreme, eram mai familiarizat cu blogosfera politica romaneasca si sunt sigur ca ceva mai toxic nu se poate. Si nu se poate. Totusi, ceva din intoleranta, radicalismul si amatorismul celei de-a doua gasim si in dinamica halucinatorie a celei dintai.

    Oricat de serios este autorul blogului (rarae aves, dar ma rog, unele cazuri confirma o regula dezamagitoare), tentatia solicitarii de pareri de la cititori de diverse facturi mi se pare, pur si simplu, vanare de vant, in conditiile in care sub acoperirea anonimatului, declarat sau nedeclarat, se intorc o serie de postari care nu fac decat sa exhibe rani, resentimente si frustrari, pe de o parte,si ploconeli rasaritene si moi, gudurari si aplauze, pe de alta parte. Ambele tipuri de raspunsuri au surse mai degraba subconstiente : sa te vezi 'publicat' cu atata usurinta este, sa recunoastem, o dorinta mult mai puternica decat sa exprimi un punct echilibrat de vedere. Stii de la inceput ca tot ce scrii, o sa apara undeva, o sa enerveze pe cineva sau o sa amuze pe altcineva, fara alte consecinte decat acelea ale inflamarii unei trecatoare stari emotionale. Asta in cazul comentatorilor.

    Autorii, din pacate, nu fac nota discordanta. Aceeasi dorinta majoritara de a impune cu orice pret o opinie, de cele mai multe ori urechista, transgreseaza, in mod vadit, principiile absolut salutare ale eticii profesionale. Pana la un punct e de inteles. La serviciu suntem ziaristi,regizori,istorici, predicatori ambulanti,preoti, filologi,profesori, politicieni. In particular insa, facem ce vrem, credem ce vrem, spunem ce vrem (foarte bine),ca doar nu suntem niste roboti. Acesta e un dat natural, o manifestare a atat de necesarei legi a compesantiei universale. In cazul aparte al autorilor romani de bloguri, insa, debuseurile din jurnalele electronice par mai importante decat profesia insasi. Intuim ca aici suntem mai valorosi decat in umilele noastre meserii care sunt fie pur accidentale, fie asumate cu scrasneli. Or, aceasta inversare a raportului competenta/opinie este periculoasa. Ce sunt eu, din nenorocire, in fiecare zi la lucru? Slefuitor de lentile. Ce sunt eu de fapt, prin opiniile mele , in ochii posibilei posteritati? Vreun filozof de geniu, mai stii?!. E drept, s-a intamplat si asta o data in istorie, dar statistica trista confirma ca respectivul caz a fost o exceptie absoluta. Increderea noastra in propriile potente este legitima pana la un punct, ea poate da la lumina o vocatie cu totul aparte, de sfant sau de geniu, in functie de preferinte, bineinteles. (Cu toata umilinta imi permit sa deduc din interventiile zilnice ale autorilor, ca in ciuda afisatei hierofilii, tot idealul geniului hipnotizeaza mai abitir).Poate ca nu ar trebui sa ii discriminam pe autorii de bloguri, unii dintre ei mai putin prezenti in viata publica si care vor cu atat mai mult sa fie cititi. Unii dintre ei reactioneaza mimetic la ce le ofera piata publica: daca crasmarul X scrie la gazeta Y si se cheama ganditor ce ma impiedica pe mine sa fac la fel? La limita, exista si aici exceptii, dar foarte putine...

    Cred ca, in loc sa sarim unii la gatul altora (recunosc si regret ca am facut-o si eu), nu ne-ar strica un examen critic de constiinta, urmat de o actiune energica. Un blog specializat pe recenzii, aparitii editoriale, si de la noi, dar si de afara, ar fi mult mai interesant si mai constructiv decat postarea unei sume de luari de pozitii inflama(n)te ale unor prieteni. Dintr-o cronica de film sau dintr-un comentariu avizat al unui regizor profesionist la turnarea scenei X din filmul y as invata mult mai mult decat din pledoaria, sincera nu ma indoiesc, a aceluiasi pentru un trai monahal. Observatiile decantate sau chiar in ebosa ale unui profesor de teologie asupra chestiunii Z din dogma trinitara mi-ar fi mai folositoare decat parerile unui filolog sau ale unui istoric imberb, dar apodictic, depsre aceeasi tema infinit complicata. Si, ca sa zic asa, si invers.Si asa mai departe.

    In felul acesta, s-ar evita si parazitismul cultural si solidarizarea cu scandalagiii, de un fel sau de altul.

    Volens-nolens, aici se va ajunge mai devreme sau mai tarziu. Dar daca putem sa ajungem mai devreme la o lume mai clara, de ce sa ajungem mai tarziu?

    Ii rog pe toti blogerii si pe toti comentatorii sa imi scuze excesele din postarile anterioare. Dar lumea aceasta, total noua pentru mine, de calai fantomatici in lupta sindicala pentru credinta predispune la reactii sumbru umorale si, apoi, la remuscari masive.

    Cu bine, la revedere,
    jb

    RăspundețiȘtergere
  5. Cred că aveţi în mare parte dreptate, genul acesta de exprimare publică are neajunsurile şi riscurile lui (iar în împrejurările recente faptul s-a dovedit cu prisosinţă).
    Trebuie însă spus că, în clipa în care deschizi un blog, indiferent de intenţiile tale, el intră, într-un fel, "în viul vieţii", adeseori surprinzător şi greu de controlat (dacă nu recurgi la restricţionări prudente, dar antipatice).
    Blogul de faţă nu şi-a propus astfel de dezbateri (ci a avut multă vreme o existenţă să-i zicem cuminte şi oarecum autarhică), dar cumva realitatea le-a generat şi le-a perpetuat de la sine, cu bunele şi cu relele lor.
    În fond, cineva poate face abstracţie, din nepăsare, dispreţ sau principial dezacord, de acest blog (ca şi de fenomenul blogurilor în general), aşa cum, pe de altă parte, cineva cu discernămînt poate lua numai partea bună, măcar cu titlul de "puls al vremii", lăsînd înţelept, în derizoriul lor, fatalele turpitudini (cel mai adesea "anonime"), care se descalifică prin ele însele (ca orice prostie ambiantă, de care te poţi lovi oriunde, nu numai pe bloguri, cum o ştiţi şi dvs. foarte bine).
    Fenomenul este complex şi, probabil, de nestăvilit, fie că ne place, fie că nu, profilîndu-se ca unul dintre modurile prevalente de comunicare "genuină" şi de digestie cultural-informaţională ale viitorului (cel puţin la nivelul publicului "neacademic").
    Probabil că nu vor întîrzia să apară şi studiile sociologice despre care vorbiţi, care vor lectura şi analiza cursul lucrurilor, fără a-l putea determina decisiv.
    Pînă una-alta, tot ce se poate face este un efort de "moderare" (ce poate fi mai reuşit sau mai puţin reuşit, în funcţie de abilitatea şi onestitatea fiecărui "moderator", fără a putea fi pînă la urmă fără cusur).
    Sigur că o cizelare şi o maturizare a spiritului public, care ar fi de dorit (atîta cît se poate), ar aduce un plus de echilibru şi în acest sector, dar, practic, e imposibil de anticipat cînd, cum şi dacă aşa ceva se va produce (mai ales într-o lume atît de "ulcerată", cum e lumea românească de azi).
    Am însă încredinţarea că bunele intenţii se pot face simţite chiar şi în contextul cel mai ingrat, şi că vor exista (cum şi există deja) bloguri şi bloguri, aşa cum există, la alt nivel, televiziuni şi televiziuni, gazete şi gazete, edituri şi edituri, iar, pînă la urmă, oameni şi oameni...

    RăspundețiȘtergere
  6. Sa intelegem deci ca dl jb este de profesie jb? Si ca ne ofera parerile sale nepretuite in calitate de jb?


    Susemnez,
    the belly of an architect

    RăspundețiȘtergere
  7. Draga j b

    Din pacate, a mai aparut un blog.
    Din fericire, aici nu vor fi dezbateri.
    Surprizele, totusi, nu vor intarzia sa apara...

    RăspundețiȘtergere
  8. Dacă ştergeţi un comentariu, ştergeţi-l definitiv!

    RăspundețiȘtergere
  9. Comentariul lui Iulian Capsali era foarte bun. Nu inteleg de ce a trebuit sa fie sters. Poate cineva se razgandeste si il posteaza din nou.

    RăspundețiȘtergere
  10. Draga j b

    Recunosc ca aceasta privire condescendenta cu care ne invredniciti dupa ce va exasperam, va trece si iar va revine cheful de aparitii mai mult sau mai putin relativizante si belicoase, in puseuri scurte si repezi ca o ploaie de vara imi sunt simpatice. De obicei iubesc labilitatea, dar imi sunt antipatici labilii. La dvs, dat fiind faptul ca ne-am intersectat pe blog (sunteti mai vechi decat mine in spatiul virtual si mai dedat la manipulari, cum bine observa R. Ionescu), va inteleg aceasta latura pur umana si indemnul la bloguri specializate, dar pana la un anumit nivel si cu masura. Sunteti un carturar, fara doar si poate inteligent, dar nevricos, teribil si repede vindicativ, sofist si viclean. Cred ca prietenii dvs sunt destul de greu incercati in aceasta alteritate dificila, baroca. Dar sa revin la subiect.
    Gheorghe Grigurcu spunea despre Al. Paleologu: „Nu s-a socotit un „critic literar“, ci un „diletant“, un „amator“, ca o fronda la adresa rigiditatii scientiste, a mornului pozitivism afisat de specialisti cu morga ce concurau mai curînd cu computerele decît cu fiinta umana care alcatuieste originea si finalitatea creatiei în spontaneitatea, eterogenitatea, libertatea manifestarii sale imprescriptibile.” N. Steinhardt, monahul originar din Pantelimon si stabilit la Rohia ce era: scriitor, publicist, critic literar, doctor in drept sau calugar? Dar ce este acest arhanghel al aggiornamento-ului romanesc, C. Badilita: poet, traducator, patrolog, biblist, jurnalist, istoric al crestinismului timpuriu, eseist, sau asa cum a declarat exasperat (inca) un (fost?) amic al sau intr-un comentariu din “Gazeta de Transilvania”:
    jos masca
    iacob - 22.7.2008 - 0:51
    " ... Dar tu tot un produs pur românesc esti (ma agaseaza sa tot aud: 'sorbonard'; a face un rahat de teza la Sorbona e cel mai la îndemîna lucru din lume): trei traduceri, doua eseuri, multa jurnalistica, promovare si autopromovare. Occidentul nu l-a calificat în nici un fel: la vîrsta lui, oamenii seriosi au nu zece carti de liru-liru, ci 2 serioase, sînt conferentiari, conduc o unitate de cercetare, etc. El e un simplu particular în Franta, si la fel în România. Ajutat de temperamentul pe care-l stim, asa va si ramîne. Un simplu jurnalist cu pretentii docte, care se autoafuriseste zilnic."

    Deci care ne este masura, catitatea de carti citite, doctoratele, traducerile sau Adevarul de Credinta. Sa nu ma intelegeti gresit, nu cred ca incultura o sa aiba vre-un merit in plus in Ziua Judecatii, dar nici nu cred ca o sa se poata sustine erezii in fata Domnului cu zambet pur de savant criogenat in propria iubire de „intelepciune”. Nu se poate asta. Cred ca fiecare trebuie sa-si faca bine treaba la lucrul care i-a fost dat, fie ca e doctor, avocat, profesor, jurnalist, filolog, actor etc. Dar nu cred ca ortodoxia este o afacere interna a teologilor si ca Biserica se pronunta doar prin vocea „expertilor”, care, fie vorba intre noi, cu cateva prezente notabile (Radu Preda, Mihail Neamtu si...cam atat), au cochetat mai degraba cu racoarea bibliotecilor decat cu luminarea maselor „troglodite”. Daca in cultura specializarea poate fi uneori benefica, alteori mortifianta (orice exces are, pana la urma, un rol nefast), in viata Bisericii statul pe margine este de condamnat, iar specializarea o piatra de poticnire, din pacate, pentru multi. Doar cei care vor sa „revizuiasca dogmele” au dreptul la cuvant, nu si atat de dispretuitul popor credincios pe care sta Acoperamantul Maicii Domnului, chiar prin vocea unor ong-uri mai mult sau mai putin faimoase sau a unor ganditori mai mult sau mai putin teologi, dar preocupati de soarta Bisericii? Am detectat la dvs. o propensiune catre un sincretism crestin (foarte la moda, de altfel), dar dati-ne voie si noua, traditionalistilor ortodocsi, sa avem un loc sub soare. De altminteri aveti o viziune extrem de livresca in ceea ce priveste Biserica. Va simt mai degreaba apropiat de nelinistile lui Wurmbrand decat de bucuria lui Steinhardt. A propos, pledoaria pentru un trai monahal trebuia sa o luati cum grano salis in ceea ce-i privea pe copiii mei si macar cu simpatie in ceea ce-l priveste pe Nicolae Steinhardt. Insa va fac o pledoarie pentru asceza azi, cand suntem intrati in Postul Sf. Marii. Poate vi se limpezesc gandurile si deveniti mai conciliant cu dvs insiva, in primul rand, si cu intelectualii mai putin simpatici in randul carora v-ati petrecut ultima vreme, in al doilea rand. Si postul are virtutile lui, nu-i asa? Va invit sa deveniti un „profesionist” al credintei ortodoxe si nu numai un intelectual tanar si angoasat, care isi impropiaza lumea la propria sa dimensiune axiologica. Prin acest exercitiu mistic, multi au scapat de sindromul „regelui gol”. Merita sa-l incercati. Doar nu credeti ca monahul Nicolae avea parte de un tratament preferential la Rohia? Va poftesc sa intrati in turma, dar fara sa cereti oilor sa va urmeze. Ele stiu unde vor sa ajunga.


    P.S. Este posibil sa aveti surprize in ceea ce priveste blogurile ce or sa apara...

    RăspundețiȘtergere
  11. Vă rog să mă iertaţi, ştersesem comentariul d-lui Capsali dintr-o greşeală, voind să înlătur urma unui alt comentariu şters.
    După cum vedeţi, l-am postat din nou.
    O zi bună!

    RăspundețiȘtergere
  12. Multumesc.
    Sa aveti o zi frumoasa!
    R M

    RăspundețiȘtergere
  13. Domnule Capsali,

    Va multumesc pentru cuvintele pe care mi le adresati cu atata caldura!

    As avea o mica rectificare: monahul Nicolae nu a avut parte de un tratament preferential la manastirea Rohia, ziceti Dumneavoastra.

    Din cate stiu si stiu din surse demne e toata increderea din imediata apropiere a monahului, acesta a avut parte de un tratament aparte: i se deschideau scrisorile, se incerca cu orice pret izolarea lui, i se raspundea cu cate o injuratura apasata, neaosa, la cate o pirueta intelectuala, i se lega la iesirea din chilie un caine, ca sa nu poata iesi, fiindca ,vezi bine,se stia ca omului ii era frica de caini. Deci, Nicolae Steinhardt a avut parte de un tratament aparte, de care insa a avut mereu grija sa nu se planga, ca un crestin adevarat si ca orice spirit inalt.

    Inutil sa va zic ca oamenii care aplicau tratamentul 'preferential' erau niste calugari umili, foarte dornici ca fostul detinut sa fie cumva tras in jos de sutana pe care i-o gaseau nepotrivita tocmai acestei ciudate fiinte de la celalalt capat al tarii, prozelit .

    Viclean, sofist, labil, manipulator,sincretist,teribil, vindicativ,pentru dvs

    jb

    PS Cu tot respectul pe care vi-l datorez, cred ca ar fi mai potrivit in Post,daca tot ma sfatuiti, pe buna dreptate, sa ma reculeg si eu un pic, sa lasati calificativele de felul celor de mai sus. Sa va invat o smecherie: cica nu e frumos sa aplici etichete. Adica sa ii zici unui antipatic sau despre un antipatic ca 'este' un antipatic, ci ca vorbeste asa sau ca se comporta asa sau, in fine, gasiti dvs. ceva. Ca asa pot sa zic si eu exact ce cred eu ca sunteti si, pe langa ca nu v-ar conveni si ca nu ar fi revelant, as trece si de mitocan

    RăspundețiȘtergere
  14. jb dragule... cred ca te-ai ratacit
    de tot...inclusiv aici pe blog :)

    Scrii cu "splendoare" :

    "Stii de la inceput ca tot ce scrii, o sa apara undeva, o sa enerveze pe cineva sau o sa amuze pe altcineva, fara alte consecinte decat acelea ale inflamarii unei trecatoare stari emotionale. Asta in cazul comentatorilor. "

    ... dar asta este o argumentatie circulara. Tot alergind in jurul cozii... vei ameti :).

    Dragule... ar fi cumplit de obositor sa-ti analizeze careva textul (textele).

    Eu bag sama c-ai fi de meserie psiholog... deh.. curaj.. se poate si mai rau (?).

    Relaxeaza-te amice.

    ...altfel cu "numaratul" stai destul de bine.

    RăspundețiȘtergere
  15. Nu „jb” este subiectul discuţiei, ci perspectiva din care dl Baconsky priveşte creştinismul în genere şi ortodoxia în special. „jb” însuşi nu este capabil să discute o temă decît în măsura în care o converteşte în neantul propriei prezenţe. O gaură neagră în universul electronic care se comportă după modelul cunoscut: aspiră orice formă de energie în vederea sporirii propriei mase. „jb” îşi este interior nu prin introspecţie, ci prin forţa gravităţii, el nu poate fi niciodată adîncit în sine de vreme ce este căzut în sine. Mişcătorul portret pe care i l-a făcut profesorului Sluşanschi nu a fost decît o oglindă menită să reflecte tot umbra autorului. Altfel l-ar fi lăsat semnat „un grup de studenţi”.

    Revenind la subiectul unei discuţii mai vechi, dar prelungite acum şi chiar radicalizate prin ultimele articole ale lui Răzvan Ionescu şi Mircea Platon: lucrurile au devenit mai limpezi nu doar prin intervenţiile acestor treji apologeţi, ci şi prin efortul de claritate întreprins de dl. Baconsky însuşi. Pentru dl. Baconsky, creştinismul aparţine civilizaţiei europene, nu civilizaţia creştinismului; Hristos aparţine lumii, nu lumea lui Hristos; idealul trebuie să se adapteze realului (redevenit „pluralist”), nu invers. În condiţiile unei confuzii de asemenea proporţii, este riscant, în primul rînd pentru dl. Baconsky, să credem că explicaţia s-ar afla într-un conflict între teolog şi diplomat. Dimpotrivă, se pare că acest conflict, dacă va fi existat vreodată, a fost decis deja, iar prestaţia publică a dlui Baconsky din ultimele luni o dovedeşte. Teologul şi diplomatul se află acum împăcate într-o singură persoană care trăieşte într-o singură cetate, cea a omului. Nu-i de mirare că teologia şi diplomaţia pe care le practică au ajuns să se suprapună. A ne exprima încrederea în capacitatea personajului de a-şi reveni înseamnă a-l lăsa în rătăcirea cumplită în care se află şi din care numai harul lui Dumnezeu şi rugăciunile „hoardelor barbare” îl mai pot trezi. Fiindcă „civilizaţii” vor continua să-i spună „Tout va très bien”…

    RăspundețiȘtergere
  16. Domnul Fedorovici are intotdeauna dreptate.

    Imi spunea cineva care in perioada interbelica frecventa Institutul italian de cultura de la Bucuresti ca intr-o buna zi s-a decis sa n-o mai faca, oricat de drage ii erau cartile din biblioteca institutului. Motivul, foarte simplu: la intrarea in institut trona poza Ducelui si inscriptia acum de un umor nebun (daca ii trecem cu vederea sensul lugubru), atunci de un prost gust total: 'Il Duce ha sempre ragione'. Domnul de care va zic aici a facut ulterior puscarie comunista. De, nu era usor nici pe atunci sa ai convingeri democratice.

    Domnul Fedorovici nu are nici o umbra de dubiu in privinta domnului Baconsky si da verdicte engastrimitice. Domnia sa stie dinainte cu ce masura vom fi cu totii judecati si pentru ce. Va multumim din inima, domnule Fedorovici. Fara dvs. ramaneam departe, in gaura noastra dulce...si nu va mai tulburam.

    pt.redivivus: Daca eram in locul dvs, mi-as fi spus resupinatus. Parca vorbiti de pe o canapea. Sau parca vorbeste canapeaua insasi. Aveti un ton excesiv familiar, mereu intrerupt de scurte accese de tuse a punctuatiei. Scoateti vorba rotunda daca vreti sa va pricepem.

    RăspundețiȘtergere
  17. Libertatea omului se întinde de la porţile Împărăţiei la porţile iadului. Sensibilitatea democratică pretinde că omul e liber să se ducă la dracu – un deznodămînt pe care creştinul nu-l poate împiedica (în rarele cazuri din istorie cînd a încercat-o, nu a reuşit decît să grăbească şi să sporească proporţiile îndrăcirii). Creştinul trebuie în schimb să-i avertizeze pe cei al căror simţ de orientare este atît de afectat de naivitate sau trufie încît au ajuns să confunde josul cu susul, căderea cu ascensiunea. Cît despre democraţie, este bine să ne amintim că cel dintîi personaj care a susţinut nişte opinii democratice a fost satana. Problema e că opiniile democratice nu s-au dovedit în stare să-l susţină. Aşa că a căzut.

    Orice creştin are dreptate atunci cînd rosteşte Crezul sau Rugăciunea Domnească. Însă dreptatea lui nu se reduce la momentele de rugăciune, ci este validă şi în toate împrejurările concrete ale vieţii sale. Omul democrat are parţial dreptate atunci cînd spune că lumea este un dar oferit tuturor oamenilor. Sarcina creştinului este de a arăta sensul darului, amintind că peste acest dar este aşezată o Cruce. O Cruce pe care unii, precum dl. Baconsky, pare că vor s-o dea la o parte.

    RăspundețiȘtergere
  18. Domnule Fedorovici,

    Va multumesc. Am ras copios in dimineata asta: 'primul democrat a fost satana'. Nu stiu, domnule Fedorovici, ce sa zic. Eu, mai dedat la treburi si exemple lumesti (oroare, nu?) credeam ca primii democrati au fost niste greci nastrusnici, curajosi si simpatici.

    Acum depinde, evident, de ce partea a baricadei va situati. Totusi, am o vaga senzatie ca dvs confundati democratia cu anarhia. Pacat. Noroc ca traiti intr-o democratie (asa tinerica cum e ea) si ca, in consecinta, puteti spune orice. Ca altminteri v-ar fi fost mai greu. Sau poate nu? Adevarul e ca nu stiu sa fi auzit de dvs inainte de 89, proferand ritos vreo critica la daramarea bisericilor. Poate ca erati prea tanar in epoca si atunci imi cer scuze.

    Dar fraza asta e penibiluta:'Primul personaj care a sustinut opinii democratice a fost satana.' Si dvs mai sperati sa ii convingeti pe unii 'rataciti' sa isi ia seama cand trantiti asa ceva?

    RăspundețiȘtergere
  19. Istoric, primii democraţi vor fi fost, într-adevăr, grecii (deşi, ca om citit şi inteligent, nu se poate să nu realizaţi că între democraţia grecească şi cea modernă asemănarea aproape că se reduce la etimologie; e, într-un fel, cam cum zicea Iorga, că între grecii vechi şi grecii actuali singura asemănare rămîne... nasul). Metafizic, însă, primul democrat a fost, într-adevăr, Lucifer, cu "demos"-ul lui îngeresc. În înţelesul ei curent, democraţia e negare a ierarhiei în numele libertăţii individuale şi a egalitarismului abstract, înscriindu-se perfect în paradigma luciferiană (sau - ca să vă fac o plăcere de clasicist - prometeică). D-l Fedorovici are perfectă dreptate, dar dvs. evitaţi în continuare să vă asumaţi pînă la capăt perspectiva religioasă, părînd oarecum stingherit în deşteptăciunea dvs., ca orice raţionalist sceptic (şi pretins "realist"), de a lua în serios "miturile" (mai ales dacă sînt biblice) şi reperele "neraţionale" ale credinţei. Nu ştiu dacă e vorba de pripă, de încăpăţînare sau de infirmitate spirituală, dar priviţi uneori lucrurile cu o suficienţă deconcertantă şi tindeţi să le răstălmăciţi sau să le persiflaţi abrupt, cu un aer de superioritate apriorică, lipsită de o adevărată bază argumentativă (căci insinuarea nu ţine loc de argumentaţie, oricît de savantă sau de caustică s-ar crede).
    Trecînd de la paradigma metafizică la sintagma istorică, sigur că, în teorie, democraţia nu se confundă cu anarhia, dar în practică e păscută de tendinţe anarhice (pe care nu se poate să nu le fi observat şi dvs. în mediul ambiant al democraţiei în care trăiţi şi de care vă arătaţi atît de principial ataşat).
    Le reproşaţi altora "dogmatismul" religios, dar dvs. păreţi să aveţi un şi mai accentuat "dogmatism" ideologic. Or, dacă pe tărîm religios dogmele sînt la ele acasă, pe tărîm ideologic au ceva cel puţin grobian, de care mai degrabă s-ar cădea să vă înfioraţi (ceea ce vă şi doresc sincer, din aceeaşi "neraţională" simpatie pe care v-am mărturisit-o şi în alte dăţi).

    RăspundețiȘtergere
  20. Obstinatia de caine legat care latra la poarta chiliei (apropos de Steinhardt) are ceva care poate fi, pana la urma, si folositoare. Este nevoie pe acest blog si de o astfel de perspectiva a celui care simte permanent mirosul pamantului in nari si sta cu patru picioare pe pamant. Totusi, macar din cand in cand incercati si o pozitie bipeda. Este posibil ca din aceste incercari sa radeti mai rar si mai cu pofta. Schimbarea de perspectiva devine necesara mai ales cand vrei sa discuti despre acelasi lucru ca si partenerul de dialog. Altfel rasul ramane la stadiu de ranjet, iar comentariul este un latrat ceva mai solfegiat.

    RăspundețiȘtergere
  21. Nu va suparati, dle Capsali,

    O sa iau mai degraba sfatul dlui Codrescu. Ii apreciez (pozitiv, vorba activului de partid) si cunosc toate argumentele, dar mai ales minutia cu care desface tensiuni.

    Spre deliciul tuturor, bunica mea a castigat spre sfarsitul liceului (Liceul Ortodox de Fete,pe vremea aceea) un concurs de eseuri, un fel de olimpiada, pe tema: Isus Hristos-primul democrat al lumii.
    (subiect propus de un BOR si un Minister al Instructiunii nepolemice).

    Asta impaca in cel mai fin stil balcanic cele doua cetati. Cred ca am fost crescut intr-o paradigma gresita, de o bunica naiva. Dar o iubesc mult, ce sa fac?!

    Stiu si la ce se refera dl. Capsali cand vorbeste despre ranjet. Prin Viata lui Apollonios din Tyana si prin cateva pseudoepigrafe biblice apare ranjetul nefiresc ca trasatura distinctiva a demonicului. 'Dar pe cuvantul meu ca nu am nici un amestec' vorba lui Toma Caragiu dintr-o sceneta arhicunoscuta.

    Uitati, de pilda, dl. Paleologu. Credeti ca era un autocrat? Asta inseamna ca nu era si un credincios adevarat?

    Va salut (din Novalis),
    jb

    Va asigur ca textul despre dl. Profesor este un text pentru dl. Profesor si atat.

    RăspundețiȘtergere
  22. Imi permit sa va semnalez un articol din Cotidianul de maine.

    http://www.cotidianul.ro/un_ierarh_ortodox_declarat_erou_al_evreilor-54235.html

    Stiam de mai multa vreme de activitatea laudabila a dreptului intru pomenire Mitropolit Simedrea. Dupa cum stiam si am fost intotdeauna miscat de umanitatea cuprinzatoare a IPS Nicolae Balan.

    Poate voi fi acuzat de partinire, si anume ca tind sa ii apreciez pe ierarhii nostri numai prin ochii si prin actele oficiale ale autoritatilor din Israel. Va asigur ca nu poate fi vorba de asa ceva.

    Cred insa ca un ierarh adevarat nu este numai acela care isi pastoreste, oricat de bine, propria turma. Ba mai mult, cel care face asemenea gesturi absolut gratuit fara sa ceara in schimb convertire si fara sa fie absolut convins ca cei salvati de el in lumea de aici vor fi oricum sortiti damnarii dincolo.

    Minunat!(Credeti-ma ca, si daca erau turci cei salvati, tot as fi scris randurile astea).

    RăspundețiȘtergere
  23. Oare de ce Mihai Neamtu il ataca in Idei in Dialog pe Mircea Platon si nu si pe Razvan Ionescu ? N-are nimenea nimic de comentat ?

    RăspundețiȘtergere
  24. E între "lupii tineri", probabil...
    Uitaţi-vă şi pe blogul lui Claudiu Târziu!

    RăspundețiȘtergere
  25. jb:

    De revazut capitolul "Grecia Antica". Ai carente.

    Sparta nu trebuie neglijata, si nici traditia prin care constitutia lui Solon a fost transmisa oral timp de citeva sute bune de ani.
    ...si apropo de Atena, chiar in conditiile unei "democratii de elita" (v. comentariul RC) se practica in mod anonim "swing votul".
    "Apologia" mentioneaza vreo cinci zeci si ceva de voturi "dupa pauza" prin care Socrate a fost gasit vinovat.

    ...trebuie sa-ti schimbi amarnica inclinare catre lozinci.

    Mult aer curat :) Ai nevoie.

    PS Dupa cum spui:
    "Dar lumea aceasta, total noua pentru mine, de calai fantomatici in lupta sindicala pentru credinta predispune la reactii sumbru umorale si, apoi, la remuscari masive. "

    Mare zbucium la suflet s'arata. Nu este bine.

    .."tusea de punctuatie" era pe post de vorba-rara-si-apasata, un stil recomandat in cazul
    comunicarii cu persoane cu mult zbucium la suflet, ca sa spun asa...

    "tonul familiar" era si este pe post de duhul blindetii.

    Nu te lua prea tare-n serios :)

    RăspundețiȘtergere
  26. Sunt recunoscator pentru informatiile pe care mi le-ati furnizat. Astept si alte pareri. Mersi mult :)

    RăspundețiȘtergere