RĂBDARE...
Am citit cu îngrijorare pleiada de comentarii legate de textele pur şi simplu civilizate ale lui Iulian Capsali şi Radu Preda, care ar fi meritat un alt tip de reacţii (fie şi împotrivă). Când colo, în marea lor majoritate nu sunt decât răfuieli, insinuări, ifose, replici - pe scurt, ţâfnă. Tu eşti laicat şi legionar, eu nu sunt laicat şi sunt european, eu sunt frust, tu de ce eşti ambiguu, tu eşti rutean (fie şi în cultură), ba tu eşti cu Patapievici, eu sunt la Sorbona, iar tu eşti la Tecuci, computer versus scriptorium, bursă occidentală = idilă confesională, versuri, epigrame, tămbălău, lucru nevoie mare Miţule, sau ca să zic aşa, „mănăstire, maici, chef”. Jalnic. M-am simţit părtaş involuntar la un fel de chibiţeală de peluză scuipând seminţe şi sentinţe. Ştiu că voi supăra pe mulţi, dar – îngăduiţi-mi să o spun – abia acest mod de comunicare aruncă totul în derizoriu şi nicidecum hotârârea, mai mult sau mai puţin fericit exprimată a Sinodului, în cazul Mitropolitului Corneanu şi al Episcopului Drincec. Din pricina asta parcă ne-am transformat cu toţii într-un fel de lumpen, care nu e în stare decât ori să huiduie, ori să se gudure. Alţii, mai evlavioşi, o ţin de-atunci tot într-un bocet că de-acuma gata, li s-a dus Biserica de râpă. Îmi îngădui să vă, şi deopotrivă, să îmi aduc aminte mereu şi mereu de modelul Iisus Hristos ce ne-a fost dat. Dumnezeu şi om. Modelul teandric, împreună lucrător. Haideţi să nu luăm chiar totul în cârca noastră. Mai lăsaţi-i câte ceva de făcut şi lui Dumnezeu drăguţul – cum se spune prin Ardeal. Pe urmă, iertaţi-mă, parcă ne-am pierdut răbdarea. („Nu până la prăşit, până la sfârşit!” – spunea Părintele Cleopa). Biserica are „viteza” ei, nu încercaţi să o asemuiţi cu ceea ce prin Europa şi prin alte părţi se numeşte „forţă de reacţie rapidă”. Parcă am fi pe picior de război. Şi ne pare rău că nu începe odată. Nu vă îndemn la resemnare, sau la nepăsare. Vă îndemn la încredere, la nădejde, la calm. E vară, e cald, sunt drumuri frumoase către atâtea mănăstiri cărora nu le-am trecut pragul. Poate că ar trebui să ne oferim şi nouă înşine un răgaz de meditaţie. Să ne gândim la ceea ce bine amintea d-l Fedorovici, virtutea cea dintâi: dreapta socotinţă. Cred că s-ar cuveni să ne oprim din tot acest zgomot. S-a luat o decizie. Ne-am spus punctele de vedere (şi vă asigur că ele au fost auzite!). Vrei să o respecţi, bine. Nu, atunci n-ai decât să îţi urmezi, aşa cum crezi, puritatea în altă parte. Altfel, am senzaţia că nu facem decât să alimentăm un soi de ierarhie întru anarhie. Iar celor care se precipită să vadă în, sau printre, aceste rânduri vreo nuanţă defensivă le spun că nu am de gând să retractez nici o cirtă din ce am scris.
Conului jb căruia încă de dinainte de a arbora acest „pseudonim beligerant” i-am admirat foamea bulimică pentru cărţi şi care într-un mod subtil v-a „orchestrat” în a vă hărţui între voi, am să-i răspund (spre disperarea sa) cu încă un citat din Valéry. Paul Valéry. I se potriveşte în mod cu totul şi cu totul special, dar, în acelaşi timp, cred că s-ar cuveni să medităm deopotrivă asupra lui: „Cărţile au aceiaşi duşmani ca şi oamenii: focul, umezeala, animalele, vremea şi... propriul lor conţinut”.
Am citit cu îngrijorare pleiada de comentarii legate de textele pur şi simplu civilizate ale lui Iulian Capsali şi Radu Preda, care ar fi meritat un alt tip de reacţii (fie şi împotrivă). Când colo, în marea lor majoritate nu sunt decât răfuieli, insinuări, ifose, replici - pe scurt, ţâfnă. Tu eşti laicat şi legionar, eu nu sunt laicat şi sunt european, eu sunt frust, tu de ce eşti ambiguu, tu eşti rutean (fie şi în cultură), ba tu eşti cu Patapievici, eu sunt la Sorbona, iar tu eşti la Tecuci, computer versus scriptorium, bursă occidentală = idilă confesională, versuri, epigrame, tămbălău, lucru nevoie mare Miţule, sau ca să zic aşa, „mănăstire, maici, chef”. Jalnic. M-am simţit părtaş involuntar la un fel de chibiţeală de peluză scuipând seminţe şi sentinţe. Ştiu că voi supăra pe mulţi, dar – îngăduiţi-mi să o spun – abia acest mod de comunicare aruncă totul în derizoriu şi nicidecum hotârârea, mai mult sau mai puţin fericit exprimată a Sinodului, în cazul Mitropolitului Corneanu şi al Episcopului Drincec. Din pricina asta parcă ne-am transformat cu toţii într-un fel de lumpen, care nu e în stare decât ori să huiduie, ori să se gudure. Alţii, mai evlavioşi, o ţin de-atunci tot într-un bocet că de-acuma gata, li s-a dus Biserica de râpă. Îmi îngădui să vă, şi deopotrivă, să îmi aduc aminte mereu şi mereu de modelul Iisus Hristos ce ne-a fost dat. Dumnezeu şi om. Modelul teandric, împreună lucrător. Haideţi să nu luăm chiar totul în cârca noastră. Mai lăsaţi-i câte ceva de făcut şi lui Dumnezeu drăguţul – cum se spune prin Ardeal. Pe urmă, iertaţi-mă, parcă ne-am pierdut răbdarea. („Nu până la prăşit, până la sfârşit!” – spunea Părintele Cleopa). Biserica are „viteza” ei, nu încercaţi să o asemuiţi cu ceea ce prin Europa şi prin alte părţi se numeşte „forţă de reacţie rapidă”. Parcă am fi pe picior de război. Şi ne pare rău că nu începe odată. Nu vă îndemn la resemnare, sau la nepăsare. Vă îndemn la încredere, la nădejde, la calm. E vară, e cald, sunt drumuri frumoase către atâtea mănăstiri cărora nu le-am trecut pragul. Poate că ar trebui să ne oferim şi nouă înşine un răgaz de meditaţie. Să ne gândim la ceea ce bine amintea d-l Fedorovici, virtutea cea dintâi: dreapta socotinţă. Cred că s-ar cuveni să ne oprim din tot acest zgomot. S-a luat o decizie. Ne-am spus punctele de vedere (şi vă asigur că ele au fost auzite!). Vrei să o respecţi, bine. Nu, atunci n-ai decât să îţi urmezi, aşa cum crezi, puritatea în altă parte. Altfel, am senzaţia că nu facem decât să alimentăm un soi de ierarhie întru anarhie. Iar celor care se precipită să vadă în, sau printre, aceste rânduri vreo nuanţă defensivă le spun că nu am de gând să retractez nici o cirtă din ce am scris.
Conului jb căruia încă de dinainte de a arbora acest „pseudonim beligerant” i-am admirat foamea bulimică pentru cărţi şi care într-un mod subtil v-a „orchestrat” în a vă hărţui între voi, am să-i răspund (spre disperarea sa) cu încă un citat din Valéry. Paul Valéry. I se potriveşte în mod cu totul şi cu totul special, dar, în acelaşi timp, cred că s-ar cuveni să medităm deopotrivă asupra lui: „Cărţile au aceiaşi duşmani ca şi oamenii: focul, umezeala, animalele, vremea şi... propriul lor conţinut”.
Răzvan IONESCU
P. S. În ceea ce mă priveşte, vă declar oficial că, în ciuda şcolilor, diplomelor etc., am rămas (cu toate eforturile) un teolog mediocru (la 90 de ani, atunci când a primit titlul de Doctor Honoris Causa, Părintele Stăniloae a mărturisit cu sinceritate – eram de faţă – că se află abia la începuturile teologiei, aşa că noi, ce să mai vorbim?! – vom fi teologi abia atunci când vom fi în stare să vorbim într-adevăr cu Dumnezeu; or, iată, nu suntem în stare deocamdată, cu câteva excepţii, să vorbim nici între noi) şi un actor care s-a oprit la statutul de „veşnică speranţă”. Prin urmare, aveţi dreptate să nu ştiţi exact cine şi ce sunt. Şi în general, dacă sunt. Nu mă pot supăra. Vă înţeleg, pentru că de multe ori eu însumi am probleme. O singură afirmaţie mi se pare cu totul mizerabilă şi de neacceptat: că nu ştiu să călăresc! Asta mi se pare chiar o porcărie! Pot veni oricând cu martori competenţi şi mai pot, la o adică, chiar şi la aceşti ani (şi kilograme), să susţin un test! Prin urmare, avem de-a face cu o mârşavă calomnie! Ba chiar aş putea zice, încercând să revin la cadrele iniţiale ale discuţiei (fie şi cu riscul de a irita persoane sus-puse), că în acest caz este vorba pur şi simplu de o EREZIE!!!
Domnule Codrescu,
RăspundețiȘtergereAcesta este dl. Razvan Ionescu pe care il cunosc, il respect si il iubesc!
Si caruia acum ii cer scuze pentru orice atingere ce ii voi fi adus.
Si pentru ca stiu ca avem o iubire comuna, va rog sa imi ingaduiti cinci versuri:
"Eram lunarul cavaler,
numai fir, numai fier,
cu Melc de aur incrustat pe arme.
Deviza mea:'Incet, incet'
si, mai jos, dictonul: 'Quod licet' "
Asta ca sa punem punct si ereziei ecvestre, pe care, de altminteri nu am inteles-o deloc cand a fost postata de un domn mai asa, mai pedestru.
Cu bine,
jb
Domnule Razvan Ionescu, sa va dea Dumnezeu sanatate, mare bucurie mi-ati facut! Intervin pe blog pentru un singur motiv: vreau sa le spun tuturor ca am fost martor, Razvan Ionescu calareste foarte bine. L-am vazut calarind cu multi ani in urma cand, intr-adevar, era mai usor iar pletele-i blonde straluceau in asfintit. Spre sfarsitul anilor '80 am fost asistentul scenograf al maestrului arh. Stefan Antonescu la Buftea. Imediat dupa Miss Litoral am lucrat la un film in care juca Razvan Ionescu. Nu-mi aduc aminte numele filmului, i l-au schimbat spre sfarsit, parca. Mi-aduc insa aminte de partenera sa... Razvan Ionescu calarea poate mai frumos decat marii cascadori ai cinematografiei noastre. Ei au spus-o, nu eu. Si sunt sigur ca la fel de bine calareste si acum. Nu va faceti griji, domnule Ionescu, erezia are picioare scurte. Sa auzim numai de bine!
RăspundețiȘtergerePS Veniti sa calarim in Arizona!
R M
Cu călăritul cred că ne-am lămurit: o erezie mai puţin. Să vedem cum rămîne cu ăştia mai pedeştri...
RăspundețiȘtergereCuvîntul dlui Răzvan Ionescu este plin şi greu, este cuvînt duhovnicesc. Nădăjduiesc că va aduce roadă peste tot unde va ajunge. Ne-a adunat pe toţi la un loc şi ne-a amintit că, înainte de a fi doamne şi domni, sîntem fraţi în Hristos. Şi dacă nu pot vorbi cu fratele meu este pentru că mă asemăn cu cei din iad despre care se spune că suferă mai ales datorită neputinţei de a-şi vedea chipurile. Cum să-i vorbesc fratelui cînd nu-i văd chipul de frate? De aceea, sîntem mai de plîns decît cei din iad fiindcă în vreme ce aceia nu pot să se privească (întrucît sînt legaţi spate-n spate), noi nu vrem să ne privim. Aleg oglinda în locul icoanei.
RăspundețiȘtergereÎţi mulţumesc, frate Răzvan. Cuvîntul tău m-a ajutat să fiu mai pregătit pentru Postul Sfintei Mării.
A sosit si interventia asteptata, nu de alta, dar o parte mai (ne)mahnita a publicului adastau "cu sufletu la gură si pe dnul Ionescu să schimbe macazul."(sic!) Evident ca l-a schimbat si ne-a dat o pagina de un umor spumos dar si de sfaturi duhovnicesti, care l-au facut pe Dl Fedorovici -in a carui vecinatate sobra ma simt minunat - sa intre mai pregatit in Postul ce se iteste joi. Marturisesc faptul ca eu l-am vazut si ca o concesiva lasata de sec ad-hoc. A bon entendeur, salut!
RăspundețiȘtergereAcum, ca PS Sofronie "si-a cerut iertare" printr-o scrisoare publica, totul e OK. Nu-i asa?
RăspundețiȘtergereNu cunosc încă "scrisoarea" la care vă referiţi, dar dacă e aşa, n-aş zice că "totul e O. K.", ci că e un prim pas - lăudabil - spre îndreptare.
RăspundețiȘtergereCititi "scrisoarea" si apoi vedem cat e de laudabil gestul...
RăspundețiȘtergereIar "OK"-ul meu se referea la Sinod, care il va trimite pe al sau purtator de nepotrivite cuvinte, sa dea poporului vestea cea buna a scuzelor arhieresti.... Acest "OK" apartine Parintelui nostru Patriarh, care va linisti "gloata", spunand: "- Stati linistiti, la locurile voastre... Acum totul este "OK", si-a cerut scuze, pace voua!"...
RăspundețiȘtergereUnde se poate citi scrisoarea asta?
RăspundețiȘtergereScrisoarea se poate citi pe blogul lui Laurentiu Dumitru .Dar practic este o formalitate ,nu reiese ca ierarhul respectiv recunoaste ca a incalcat canoanele, ci ca isi cere iertare de la cei care i-a suparat tulburat,prin anumite atitudini gesturi etc.............
RăspundețiȘtergerePrea Sfinţitul Sofronie, episcopul ortodox de Oradea, a săvârşit vineri un gest fără precendent în istoria Episcopiei, mulţumind public prin intermediul unei scrisor tuturor celor care i-au fost alături în încercările prin care a trecut în ultimele luni.
RăspundețiȘtergere„Dorim să aducem calde şi sincere mulţumiri tuturor preoţilor şi familiilor acestora, călugărilor şi călugăriţelor, iubiţilor noştri credincioşi şi credincioase, membrilor clerici şi mireni ai Adunării Eparhiale, distinşilor conducători ai cultelor locale, preaonoratelor autorităţi, reprezentanţilor culturii, învăţământului şi ştiinţei, tuturor persoanelor care şi-au manifestat simpatia, susţinerea şi preţuirea, fiindu-ne alături în momentele de încercare prin care am trecut”, se menţionează în scrisoarea semnată de episcopul ortodox de Oradea.
Mai mult, Sofronie şi-a cerut iertare pentru faptele sale. „Ne folosim de această ocazie pentru a cere încă o dată iertare tuturor celor pe care anumite atitudini, gesturi, fapte sau lucrări i-au deranjat, supărat sau chiar tulburat. Cerând iertare, Vă asigurăm, pe toţi şi pe toate, de smerita rugăciune şi recunoştinţa noastră”. Comunicatul se încheie cu urarea „Dumnezeu să ne binecuvânteze pe toţi, ferindu-ne de cel rău, de dezbinare şi de ispite”.
Cristian Rus, purtătorul de cuvânt al Episcopiei Ortodoxe, a declarat pentru Bihoreanul.ro că Prea Sfinţitul a transmis această scrisoare deoarece „a simţit nevoia să adreseze mulţumiri celor care i-au fost alături de el în cele ce s-au întâmplat în ultimele luni, cum ar fi discutarea sa în Sfântul Sinod, şi să îşi ceară iertare de la cei pe care poate atitudinea lui i-a deranjat”.
Gestul episcopului Drincec apare la circa două săptămâni după Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe l-a judecat pentru gestul său de a sfinţi agheazma mare de Bobotează împreună cu episcopul greco-catolic Virgil Bercea, în centrul Oradiei, pe malul Crişului Repede. Cu aceaşi ocazie a fost discutat şi cazul mitropolitului Banatului, Nicolae Corneanu, care s-a împărtăşit alături de greco-catolici la slujba de sfinţire a unei biserici unite cu Roma.
E mai puţin decît se cădea, dar mai mult decît nimic...
RăspundețiȘtergereRămîne limpede că, de fapt, cei doi ierarhi nu regretă cu adevărat ceea ce au făcut efectiv şi că, profitînd de clemenţa sinodală, continuă să sfideze, sub masca smereniei protocolare, conştiinţa şi sensibilitatea ortodoxă pe care le-au lezat cu gesturile lor. Putreziciunea rămîne şi lucrează, mulţumită de sine, iar dreptatea umblă mai departe cu capul spart, într-o Românie agonică şi confuză, care nu-şi mai merită demult nici tradiţia, nici viitorul. O ţară în care trădătorii şi apostaţii au fost şi sînt mai degrabă adulaţi public, păstrînd în mîinile lor "pîinea şi cuţitul", cu complicitatea vădită a unor "oficialităţi" sau "autorităţi" care sînt ele însele garantul mizeriei morale şi al disoluţiei galopante a tot ce a mai supravieţuit firesc şi sănătos după 60 de ani de comunism bestial şi de comunitarism larvar. O "ţară tristă", care între timp şi-a pierdut şi "humorul", de-acum incapabilă să-şi mai revină nici dacă o bate Dumnezeu (cum o şi bate întruna).
D-le Razvan Codrescu aveti dreptate in ceea ce spuneti mai sus .Eu am mai multe date despre cei doi ierarhi si de aceea confirm ceea ce spuneti.Dumnezeu sa ne dea putere sa ramanem in dreapta credinta .Doamne ajuta!
RăspundețiȘtergereAş fi preferat, sincer, să nu am dreptate. Şi vă mărturisesc că mă simt mai trădat moral de Sinodul Bisericii mele decît confesional de cei doi călcători de canoane.
RăspundețiȘtergereE un adevăr valabil în ansamblul lumii româneşti: marea noastră problemă nu sînt escrocii şi smintiţii, ci cei care-i fac posibili şi îi ajută să prolifereze prin complicitatea lor laşă sau interesată. Escroci şi smintiţi au fost şi vor fi cît lumea, dar nici o societate nu s-a mai arătat pînă acum atît de iresponsabilă şi de perversă încît să-i protejeze şi chiar să-i promoveze sistematic, pe toate planurile şi la toate nivelele. Mă bucur că sînt ortodox, dar începe să-mi fie din ce în ce mai ruşine că sînt român în acest tîrziu sinistru al istoriei. Înregistraţi aceasta ca pe spovedania publică a unui "naţionalist"!
Eu vad la tot pasul ca cei care ai lasa pe excroci si smintiti sa-si faca de cap au interese fel de fel de aceea participa si accepta toate mizeriile.La toate nivelele si in toate domeniile este asa ,am ceva experienta in mai multe domenii si am obervat ca toate acestea se petrec sub ochii nostrii si toata lumea tace din diferite motive.Triste vremuri.....
RăspundețiȘtergere