NICODIMIADA SAU DESPRE OI ŞI CAPRE

Pe blogul prietenului Claudiu Târziu – în rubrica de comentarii la articolul “Cum «care laicat»?” al d-lui Mircea Platon – s-a încins nu demult o mică şi simpatică Nicodimiadă: unui Nicodim îi răspunde un Alt Nicodim, apoi Încă un Nicodim, pentru ca în cele din urmă primul Nicodim să se tragă de urechi cu… Vechiul Nicodim. Cum proprietarul blogului a supratitrat: “Poate că a venit momentul despărţirii oilor de capre”, Nicodim spunea, printre altele: “Eu nu cred că «a venit momentul despărţirii oilor de capre», ci mai degrabă «momentul unirii oilor cu caprele devenite şi ele oi». E uşor să «desparţi», însă e mai greu «să uneşti». Să-L lăsăm pe Hristos la judecată să despartă. Ca să nu riscăm cumva, după preapuţina noastră înţelepciune, să confundăm oile cu caprele şi invers”. La care Vechiul Nicodim, în replică, spunea: “Dragă Nicodim, dacă-i lăsăm pe cei ca tine să-şi facă mendrele, nu vor mai şti oile că sînt oi şi caprele că sînt capre. Caprele pot deveni oi mai întîi dacă îşi dau seama că sînt capre. Şi oile pot rămîne oi dacă îşi dau seama că pot deveni capre”.
Fiecare “Nicodim” are dreptate în felul lui. Întrebarea, însă, rămîne: ce facem cu oile şi cu caprele? Le despărţim? Le unim? Le substituim/comutăm? Le confundăm? Le sacrificăm? Le vindem? Le clonăm şi le zicem Dolly (“Altă Dolly”, “Încă o Dolly”, “Vechea Dolly” etc.)? Le furăm vecinului (mai ales pe capre, dacă nu mor)? Le trimitem în pustiu, ca pe ţapii ispăşitori? Sau mai degrabă le mulgem pe întuneric şi facem brînză mixtă, eventual “ecologică”? Că nici să nu facem nici o brînză nu-i bine, iar dracului nu putem să le dăm...
Daraveră mare cu oile şi cu caprele astea! Socrate, cînd discuţia se-nfunda, o ţinea una şi bună: că “trebuie să întrebăm un zeu”. Noi aştia, nepăgînii, ortodocşii de 2000 de ani, poate că ar trebui să-L întrebăm pe Hristos, Cel unul şi bun. Nu de alta, dar nu cumva să-L lăsăm pe Dumnezeu şomer printre atîţia oameni deştepţi şi (pre)ocupaţi pînă peste cap de (cu?) caprele şi oile Lui...
Dacă apucăm să facem ceva, după aceea ne certăm între noi ca chiorii. Dacă nu facem nimic, ne mănîncă duşmanii (cu fulgi cu tot) – ăia de ne zic “neghiobimea ortodoxă”. Dacă însă întrebăm, n-o să se supere nimeni – şi nici nu ne costă nimic (decît, cel mult, o pauză de deşteptăciune).
O să-mi ziceţi, poate: “Dar cum o să ne răspundă Hristos?”. Ei, lăsaţi, mergeţi pe mîna Lui, găseşte El o modalitate, că d-aia e Dumnezeu! Ce Dumnezeu ar mai fi acela care n-ar da un răspuns, acolo, unor necăjiţi? Dar şi ce credincios ar fi (mai este) acela care n-ar strica o întrebare pe Dumnezeul lui?
Dacă punem de-o rugăciune (dar, ştiţi, una din acelea simţite, de să plîngă mioarele şi iezişorii cu lacrămi de sînge), poate că ciobăneii mioritici n-or să se mai vorbească cîteşdoi ca să-l omoare pe al treilea. Şi dacă dă pacea-n păstori (şi-n cîinii de pază, care miros primii la lup, ştiindu-l că-şi schimbă părul, dar năravul ba), poate pînă la urmă mai prinde ceva inimă şi turma, de te pomeneşti că trage capra a oaie şi oaia rîioasă a oaie năzdrăvană… Pînă atunci, însă, ce să facă şi bietele dobitoace, fie oi, fie capre? Fac şi ele ce le e dat şi le vine mai lesne din fire (nu mai spun aici ce anume, că sînt vorbe proaste şi ne rîd curcile albastre cu mărgele galbene).
Gură de rai avem de la Dumnezeu, numai că depinde cu ce-o umplem, pe barba noastră… Sau, cum zic unii (mai pe din dosul stînii), “ce (ne) facem cu ea?”. Că-s multe de făcut cu o gură, dar nu toate-s de folos…

Răzvan CODRESCU