RĂSPUNS UNEI INFAMII

STÎLPUL ŞI CARIUL

În România interbelică, apoi în rezistenţa armată anticomunistă din munţi şi în temniţele politice comuniste nu a existat acest radicalism confesional între români, care astăzi polarizează intelectualitatea ţării. Un Ion Gavrilă Ogoranu, de pildă, nu-i mai mică figură a rezistenţei eroice româneşti pentru că a fost – Dumnezeu să-l odihnească – greco-catolic şi nu ortodox. La Aiud au fost închişi şi au murit cu miile, apărînd Crucea şi Neamul, atît ortodocşi, cît şi greco-catolici. Mausoleul-biserică ridicat acolo îi pomeneşte pe toţi şi reprezintă o expresie unică şi nediscursivă a ecumenismului suferinţei şi a jertfelniciei generice pentru Hristos. Despre rămăşiţele adunate în osuarul de acolo nu se poate preciza dacă şi care aparţin unor ortodocşi sau unor greco-catolici. Se vede că moartea stă sub alte rînduieli, e mult mai “ecumenică” decît viaţa şi numai bestia nu se cutremură dinaintea ei (deşi un Rudolf Otto, în cartea sa despre Sacru, mărturiseşte a fi observat pînă şi la iapa lui, Diana, “cutremurul sacru” în faţa unui cadavru de aceeaşi specie).
Sub acest nivel bestial a înţeles să cadă, din păcate, episcopul greco-catolic Florentin Crihălmeanu, prin incomensurabila mojicie comisă recent pe seama mitropolitului ortodox de la Cluj. Neconsolaţi de deconspirarea publică a “calului troian” pe care şi-l dobîndiseră în cetatea ortodoxă, dar şi în lipsă acută de argumente teologice, greco-catolicii se pretează în ultima vreme la astfel de mojicii anecdotice cu caracter insinuant-vindicativ, utilizînd fără nici o urmă de scrupul decontextualizarea şi mistificarea calomnioasă, ba chiar afişînd – de la vlădică la opincă – un fel de beatitudine delirantă a turpitudinii demagogice.
Î. P. S. Bartolomeu a răspuns cu elegantă cumpănire (reproduc mai jos atît “precizarea” episcopului unit de Cluj-Gherla, cît şi “precizarea la precizare” a înaltului ierarh ortodox), evitînd să califice aşa cum ar fi meritat lipsa de discreţie şi de cinste sufletească a omologului său pastoral din minoritatea “fraţilor” uniţi cu Roma.
Nu-ţi trebuie acuitate intelectuală sau erudiţie teologică, ci doar cel mai elementar bun-simţ pentru a vedea că situaţiile nu se pot compara: Î. P. S. Nicolae s-a împărtăşit el însuşi cu catolicii ca ierarh (nu ca simplu preot sau credincios anonim), într-o împrejurare prin nimic deosebită, în vreme de Î. P. S. Bartolomeu a dat Sf. Împărtăşanie (mutatis mutandis, ca şi nunţiul apostolic prezent la Timişoara!) unor fraţi de suferinţă care i-au solicitat-o, într-o împrejurare cu totul specială şi legată de un trecut comun legitimant. Pe de altă parte, greco-catolicul venit să se împărtăşească la ortodocşi e ca şi cum s-ar reîntoarce acasă, în comunitatea liturgică din care s-a desprins cîndva şi a cărei conştiinţă continuă să supravieţuiască în însăşi denumirea noii sale confesiuni. Ca să nu mai spun că, din pricina împrejurărilor istorice cărora au trebuit să le facă faţă, mulţi greco-catolici, inclusiv preoţi, au trecut într-o viaţă de om de colo-colo chiar de mai multe ori, fiind alaltăieri greco-catolici, ieri ortodocşi, azi iar greco-catolici, iar mîine poate iar ortodocşi. Aceste cazuri au existat şi vor mai exista, făcînd parte din drama religioasă a Ardealului de după 1700, iar ele au fost mereu privite cu condescendentă înţelegere. Ortodocşii nu au însă nici un motiv istoric de a merge să se împărtăşească la catolici, de care nu-i leagă nici tradiţia, nici cine ştie ce presiuni ale momentului.
Prin urmare, Î. P. S. Bartolomeu rămîne în continuare un stîlp de rezistenţă al Ortodoxiei, în vreme ce Î. P. S. Nicolae nu este decît cariul care roade la baza acestui stîlp, la rînd cu toţi trădătorii de ieri şi de azi ai dreptei credinţe răsăritene şi ai fatalei noastre identităţi istorico-spirituale.

Răzvan CODRESCU

Mausoleul-biserică de la Aiud

Anexa 1

Săptămîna trecută, pr. Daniel Avram, purtător de cuvînt al P. S. Florentin Crihălmeanu, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, a dat publicităţii următoarea precizare:
“Referitor la interviul acordat de Prea Sfinţia Sa Florentin, Episcop al Eparhiei Române Unite cu Roma, Greco-Catolică, de Cluj-Gherla, ziarului Făclia din data de 21-22 iunie a. c., precizăm:
La una dintre întrebările formulate de jurnalista M. Tripon, Prea Sfinţia Sa Florentin face următoarea remarcă: Un astfel de exemplu a fost oferit şi în comisie chiar de către vicepreşedintele acesteia, unul dintre înalţii ierarhi ai BOR. Acesta ne-a relatat cum, în timp ce era la Sfânta Liturghie, la cuminecare, a venit un preot unit care i-a spus: «Eu sunt preot greco-catolic şi doresc să mă împărtăşesc». «Ce era să fac?» ne-a întrebat, în comisie, pe noi. «Trebuia să-l dau afară? Sigur că nu. L-am cuminecat şi am continuat celebrarea liturgică».
Înaltul ierarh la care face aici referire Prea Sfinţia Sa Florentin este Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu, Arhiepiscop al Arhiepiscopiei Ortodoxe a Vadului, Feleacului şi Clujului şi Mitropolit al Mitropoliei Ortodoxe a Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului, Vicepreşedinte în cadrul Comisiei mixte de dialog dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Greco-Catolică din România”.

Anexa 2

Săptămîna aceasta, Î. P. S. Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania precizează la rîndul său:
“La 14 septembrie 2000 (Ziua Crucii), invitat de Asociaţia din Sibiu a Foştilor Deţinuţi Politici şi cu binecuvântarea Arhiepiscopului Andrei de Alba Iulia, am oficiat sfinţirea monumen-talului mausoleu din cimitirul oraşului Aiud şi o Liturghie cu parastas în memoria celor decedaţi în odioasa închisoare din aceeaşi localitate, slujbă la care au asistat aproximativ 400 de foşti deţinuţi politici, supravieţuitori «aiudeni», veniţi din toată ţara. Înainte de începerea slujbei, chiar în capelă, pe lângă slujitorii deja înveşmântaţi, au apărut doi preoţi bătrâni, îmbrăcaţi în veşminte, unul din ei gârbov, împovărat de ani şi suferinţe. Mi-au spus că sunt greco-catolici, foşti şi ei deţinuţi politici, şi m-au rugat să-i primesc să slujească laolaltă cu noi, pentru ca tot împreună să ne rugăm pentru morţii noştri. Am fost de acord, au slujit, s’au împărtăşit, şi tot împreună am făcut pomenirile. Şi a fost pace.
La proxima întâlnire de dialog cu ierarhii greco-catolici am relatat acest fapt emoţionant şi cu totul special din viaţa mea.
Acum, după aproape opt ani, Prea Sfinţitul Florentin Crihălmeanu (cu care, de altfel, am o relaţie personală bună) scoate acest episod din naftalina unei memorii aproximative, spre a denunţa, chipurile, inconsecvenţa mea în contexul «cazului Corneanu», dar şi spre a pune sub semnul întrebării autoritatea mea morală de a mă pronunţa într-un anume fel. Mult mai tânăr şi fără experienţa celor din generaţia mea, colegului meu din strana stângă îi e greu să realizeze că atunci, în cimitir, se crease o situaţie cu totul excepţională, că eu şi preoţii greco-catolici aveam o platformă comună: anii de temniţă şi numele celor exterminaţi acolo. Cred că, oricum, între gestul meu de la Aiud şi acela al mitropolitului timişoarean este, totuşi, o diferenţă”.