NOŢIUNILE POLITICE DE "DREAPTA" ŞI "STÎNGA"

O ÎNCERCARE DE REDEFINIRE CRITICĂ
DIN PERSPECTIVĂ CREŞTINĂ

Stînga face, dreapta trage!

Se afirmă adeseori, încercîndu-se clasarea aprio­rică a problemei, că noţiunile politice de “dreapta” şi “stînga” şi-ar fi pierdut iremediabil pertinenţa şi valoarea funcţio­nală, mai ales în contextul “totalitar” al secolului XX. Ce­ea ce rămîne îndeobşte adevărat e că fie uzul tenden­ţios, fie complexitatea unor realităţi au produs o anume obscu­ri­­zare – şi o subsecventă relativizare – a înţelesului clasic al celor două noţiuni[1].
Apariţia sub Stalin a struţo-cămilei numite de regulă “na­ţional-comunism” (orientare preluată şi la noi, mai cu seamă sub Cea­uşescu, dar cu prelungiri viguroase şi-n pe­rioada postcomunistă) a alimentat şi a sporit confuzia; în parte întreţinută deliberat, aceasta a devenit atît de mare încît puciul comuniştilor conservatori sau fanfaronada ji­ri­­novskiană din Rusia postsovietică au putut fi catalogate drept manifestări... “de extremă dreaptă”, ca şi la noi popu­lismul naţional al unor grupări de învederată origine co­mu­­nisto-securistă, culminînd în discursul radical al lui C. V. Tudor. Altfel spus: stînga face, dreapta tra­ge!
Mai mult sau mai puţin agonic, acest na­­ţionalism gre­gar al a­vor­tonilor comunis­mului reprezintă astăzi cel mai perfid handicap pentru renaşterea unei drepte adevărate în ţările fostului lagăr comunist.
La sporirea confuziei au contribuit, probabil nu întîm­plător, şi anumite forme de dreaptă caricaturală ivite mai tîrziu în sînul democraţiilor occidentale (cazul Chirac, în Franţa; cazul Berlusconi, în Italia; cazul Aznar, în Spania etc.). Adeseori, prin eludarea originilor de stînga (“roşii”) ale liberalismului şi prin supralicitarea criteriului econo­mic (moştenire astăzi generalizată a mentalităţii mar­xis­te), anumite grupări liberale, pragmatice şi individualiste în sens capitalist, ajung să fie calificate (şi chiar să se de­­clare ele însele) “de dreapta”, în opoziţie cu tendinţele pro­­tecţio­nist-populiste ale social-democraţiei (ca să nu mai vorbim de cele radical colectiviste ale comunismului de toate nuanţele). În realitate, avem de-a face, în astfel de cazuri, mai degrabă cu un fel de “dreaptă a stîngii” de­cît cu o dreaptă propriu-zisă (astăzi aproape inexistentă în viaţa politică de prim-plan a lumii euro-americane).
De altfel, dreapta autentică, de tip tradiţional, este în mod egal dezavuată de toate aceste cercuri politicianiste, fie că ele se definesc de extremă stîngă, de stînga, de cen­tru-stînga sau de centru-dreapta. Prin mass-media, dar şi prin puternica ideologizare a sistemului educaţional, s-a im­­pus pretutindeni o imagine diabolizată a dreptei, re­dusă abuziv la extrema dreaptă (de unde cunoscutele eti­che­te stigmatizante, aplicate adesea destul de abrupt: “na­zism”, “fascism”, la noi – “legionarism” etc.).
În genere, pe cînd stînga este judecată cît se poate de nu­anţat (găsindu-se scuze chiar pentru crimele şi ororile fără precedent ale comunismului!), dreapta este judecată aproape exclusiv prin excesele ei şi considerată, în con­se­cinţă, un fel de “sumă a tuturor răutăţilor”. Nu se explică niciodată de ce, în pofida extremismelor ei istorice, stînga are drept necontestat în cetate, pe cînd dreapta – ale cărei extremisme, deşi la fel de reprobabile, au avut consecinţe mult mai limitate în spaţiu şi timp – nu beneficiază de ace­laşi drept principial. Sau de ce, dacă poate exista, fide­lă principiilor ei, o stîngă neextremistă (astăzi dominantă pe mapamond), n-ar putea exista şi o dreaptă neextremis­tă şi la fel de fidelă principiilor proprii. Cu atît mai mult cu cît, la o cercetare istorică atentă şi onestă, se poate les­ne ob­ser­va că, încă de la originile ei, dreapta a dus o poli­tică defensiv-conservatoare, în timp ce stînga a fost cea care s-a manifestat ofensiv-revoluţionar, încetăţenind în prac­tica politică radicalismul şi violenţa (împinsă pînă la terorismul organizat). Dacă privim lucrurile prin prisma dialecticii provocare-răspuns, dreapta n-a făcut, în cele mai multe cazuri, decît să re-acţioneze la acţiunile provo­catoare ale stîngii (în acest sens precis, nu-i greşit şi nici infamant să definim dreapta ca fiind “reacţionară”). Să luăm ca exemplu secolul XX: lăsînd la o parte cazul con­tro­versat al hitlerismului (deşi aşa-numita "istorie revizionistă", mergînd pînă la o autoritate ştiinţifică de talia lui David Irving, a adus în ultimele decenii numeroase probe că războiul mondial a fost mai dorit de viitorii aliaţi şi de cer­curile sioniste decît de Hitler însuşi, care într-un fel a fost forţat să-l declanşeze), s-ar fi născut oare în România “reacţiunea” legionară în absenţa ameninţării bolşevice (cu privire la care isto­ria a dovedit că legionarii n-au exa­gerat deloc), sau în Spania “reacţiunea” franchistă în ab­sen­ţa complo­tului cominternist (ce urmărea să asigure So­vietelor un cap de pod la cealaltă extremitate a Euro­pei)?
Folosindu-ne de o noţiune supralicitată astăzi[2], “tota­li­­­ta­ris­mul” de stînga (real sau doar potenţial) a generat prin retorsiune “totalitarismul” de dreapta. Putem cădea de acord că “totalitarismul” e reprobabil oricare i-ar fi cu­loarea, dar tocmai de aceea nu se înţelege de ce sînt jude­cate stînga cu o măsură, iar dreaptă cu altă măsură; de ce, păcătoase amîndouă, una are dreptul la clemenţă şi reabi­litare, iar alta nu?!
În fine, dincolo de aceste paradoxuri, mai trebuie ob­ser­vat că noţiunea însăşi de “totalitarism”, utilizată par­şiv, a contribuit hotărîtor la confuzia extremă între dreap­ta şi stînga, mutîndu-se accentul de pe deosebirile esen­ţi­ale pe asemănările fenomenale (accidentale). Or, parafra­zînd vechiul dicton Non idem est si duo dicunt idem, am putea spune, la fel de legitim: “Nu-i acelaşi lucru cînd doi întrebuinţează aceleaşi mijloace”, diferenţa făcînd-o cau­zele şi finalităţile, iar nu recuzita conjuncturală.
Chiar dacă supuse, mai mult sau mai puţin deliberat, atîtor confuzii şi relativizări, cred că noţiunile politice de “dreap­ta” şi “stînga” rămîn necesare şi perfect operante, cu condiţia de a fi corect redefinite (cum se întîmplă, periodic, cu multe noţiuni politice, filosofice sau culturale, mai ales într-o cultură de uzură mediatică, precum cea contemporană).
Rîndurile care urmează încearcă – fără pretenţii de ex­haustivitate analitică – să pună temei unei po­­si­bile şi ne­cesare redefiniri în paralel a celor două noţi­uni, pe baza cîtorva note esen­ţiale, desprinse atît din ma­terialul doc­tri­nar, cît şi din cel factologic, şi raportate la reperele mora­le şi intelectuale ale tradiţiei creştine (în sî­nul căreia au şi căpătat contur).

Două perspective ireductibile

“Dreapta” şi “stînga” nu sînt doar două orientări strict po­litice, cum se crede îndeobşte, ci ele acoperă două mo­duri divergente de raportare a umanului la existenţă, două weltan­schauungen în sensul cel mai larg al cuvîntului.
Astfel, dreapta este principial spiritualistă, raportînd ordi­nea imanentă la o ordine transcendentă; ea nu dispre­ţuieşte valorile materiale, dar nici nu le absolutizează, re­cu­noscînd primatul valorilor spirituale şi, în consecinţă, primatul culturii asupra civilizaţiei. Stînga, dimpotrivă, este principial materialistă, în mod adeseori nedisimulat şi chiar ostentativ, ignorînd sau chiar dispreţuind spiritua­litatea, promovînd o cultură laică şi chiar atee, în subsidiarul unei civilizaţii utilitariste. Omul de stînga, pretins “emancipat” şi “liber-cugetător”, există concurenţial faţă de Dumnezeu, idolatrizînd umanul, de unde suspiciunea, dacă nu chiar repulsia lui faţă de manifestările “mistico-religioase”, identificate abrupt cu “obscurantismul” şi “to­­lerate” pe alocuri numai din considerente democratice sau populiste. Omul de dreapta, fără a fi neapărat religios în toată puterea cuvîntului, are măcar o minimă deschi­dere metafizică, păstrează respectul faţă de Dumnezeu şi de ordinea religioasă, înţelege măcar funcţia socială şi eti­că a religiei (chiar şi cînd face greşeala de a o subsuma sferei generale a cul­turii[3]). De aceea, s-ar putea spu­ne că este în firea dreptei să se altoiască pe o tradiţie moral-reli­gioasă, la fel cum este în firea stîngii să sub­stituie religiei imperativul ideologic sau chiar economic (“sacralizarea pie­ţei”, cum s-a spus) şi să facă din spirit o simplă “func­ţie a materiei”. Nu întîmplător, în variantele lor extreme (ceea ce nu înseamnă neapărat: “extre­mis­te”!), dreapta a putut ajunge pînă la misticismul istoric (cazul legionaris­mului), iar stînga pînă la “ateismul ştiin­­ţific” (cazul bolşevismului); la un pol – exacerbarea spiri­tua­­lului, la celă­lalt – materialismul cel mai cras[4].
În strînsă legătură cu spiritualismul stă sensibi­li­tatea morală sau eticismul călăuzitor al dreptei autentice, moş­tenitoare, aşa cum am văzut, a unei întregi “fenome­no­lo­gii a rectitudinii” (art. cit.). Desigur, nu este vorba aici atît de per­for­manţa etică a fiecărui ins în parte, cît de recunoaş­terea şi asumarea unei instanţe ideale, superioare tuturor cazu­rilor particulare şi din care derivă organic orice nor­mă de comportament politic sau civic/social. Asemenea “cavale­rului” de odinioară, omul de dreapta acceptă să se confor­meze unui “cod al onoarei”, pe care se poate întîm­pla să-l calce conjunctural, dar nu să-l conteste principial. Omul de stînga, vulgar machiavelic, cînd nu-i de-a drep­tul imo­ral, cultivă mai degrabă o poziţie amorală, con­vins că morala nu are de-a face cu politica şi că interesul este mai presus de onoare (sub scuza formală a “pragma­tismului”, împins nu o dată pînă la cinism). Mentalitatea stîngistă e cea care a legitimat în lumea modernă indiferen­tis­mul mo­ral al actului politic (ce-a contaminat pe alocuri şi unele facţiuni degenerate ale dreptei). E adevă­rat că poli­tica obligă uneori la compromis, dar în timp ce stînga e adepta maximului de compromis, dreapta se stră­duieşte în direcţia minimului de compromis. În fine, toc­mai dintr-o superioară şi asumată responsabilitate morală, omul de dreapta dă în­tîietate “îndatoririlor” (fiind mai dispus la sa­cri­ficiul de si­­ne, care-i o formă de “eroism” existen­ţial astăzi pe cale de dispariţie), pe cînd omul de stînga este preocupat mai ales de “drepturi” (propter imbecilitatem generis)[5].
Dreapta e tradiţionalistă sau conservatoare, în vre­me ce stînga se vrea progresistă şi revoluţionară. Tradiţi­o­na­lismul dreptei nu înseamnă, desigur, conservarea unor realităţi “primitive”, nici vreo formă de regresivism ro­man­tic ori de protocronism delirant; altfel spus, el nu în­seamnă nici nostalgie, nici stagnare, ci o dinamică vie şi constructivă pe linia unei tradiţii istorice şi spirituale co­rect evaluate. Dreapta refuză scenariul unei societăţi am­ne­zice: sîntem – fie inşi, fie neamuri – moştenitorii unui trecut de valori şi de experienţe care ne legitimează şi ne obligă; şi sîntem noi înşine numai cu acest trecut cu tot. Ni se cere înţelepciunea şi vrednicia de a valorifica în mod creator această tradiţie pe fondul actualităţii, conti­nuînd fără complexe ceea ce este esenţial şi viabil, dar era­dicînd cu toată fermitatea ceea ce este accidental şi perimat. Operaţiunea, desigur, nu-i nici uşoară, nici lip­sită de riscuri, dar în funcţie de ea se definesc, la nivel etno-identitar, curajul şi demnitatea noastră existenţială, în ecu­menicitatea unui europenism dezideologizat (“Eu­ro­pa naţiunilor”). Pentru a nu cădea – cum se întîmplă a­de­sea – în cursa “tradiţionalismului” prost (a “apucătu­ri­lor” de tot felul), avem nevoie de “deosebirea duhurilor”, adică de un discernămînt de o maximă luciditate şi onesti­ta­te, bazat pe “căldura” iubirii, dar şi pe “răceala” cunoaş­terii. Stînga ar voi să nu ne iu­bim şi să nu ne cunoaştem de­cît în sincronia unor interese conjuncturale şi în per­spec­tiva unui viitor abstract; ea stă sub dogma ideologică a unui progresism mecanic şi uni­for­m(izator), fără memo­rie şi fără transcendenţă, derivat speculativ din iluzia evo­lu­ţionistă şi din reformismul de tip masonic. Or, la răs­tim­puri, acest progres antecalculat se cere forţat pe cale re­vo­luţionară, cu orice preţ şi cu orice mij­loace. Dacă de­mersul eşuează sau “progresul” întîrzie să se producă, atunci de vină nu sînt niciodată viciile interne ale stîngii, ci forţele “reacţionare” ale societăţii, care trebuie re-mo­şi­tă, într-un nou context de interese, de o altă formă de stîn­gism dizolvant! (Uneori limba e mai realistă decît noi: celor gata să exalte “revoluţia” şi să dez­avueze “reacţiu­nea” li s-ar putea reaminti, în treacăt, că revolutio înseam­nă “întoarcere înapoi”, în timp ce reactio este “fa­cere din nou”, “schimbare”, “prime­ni­re”…) Omul de dreapta refu­ză “să-şi spele creierii”, să absolutizeze “momentul isto­ric” şi să adopte calea exclu­sivă a profi­tului politicianist: el se simte verigă într-un lanţ al generaţiilor, cu răspun­dere morală atît pentru tre­cut cît şi pentru viitor. Omul de stînga, dimpotrivă, pare să creadă – vorba lui Eminescu – că “ţara este jucăria şi proprietatea exclusivă generaţiei actuale”[6]. Stînga stă sub semnul scopului imediat (cel ca­re, prin definiţie încetăţenită, “scuză mijloacele”…) şi mizează pe for­ţa­rea unui progres arti­fi­cial, în vreme ce dreapta se vrea lucrătoare sub semnul da­toriei eterne şi mizează pe sti­mu­larea unui progres or­ganic – singurul cu adevărat real şi durabil, deşi poate mai puţin spectaculos.
Izvorîtă întotdeauna dintr-o tradiţie naţională şi eri­jîn­du-se în apărătoare a ei, dreapta s-a definit, încă de la ori­gini, dar cu deosebire în a doua jumătate a secolului al XIX-lea (“secolul naţionalităţilor”) şi prima jumătate a secolului XX (epoca marilor autoritarisme etnocentriste, înghe­suite uneori abuziv sub eticheta de “fascism”), ca o direcţie politică naţionalistă, opusă programatic (nu doar politic, ci şi cultural) stîngii internaţionaliste sau cosmo­polite. Naţionalismul dreptei autentice (D. Gusti îl nu­mea, prudent, “patriotism naţional”) nu reprezintă altceva decît o formă firească de păstrare şi afirmare creatoare a fiinţei şi “geniului” naţional (recunoscîndu-se, în acest în­ţeles, dreptul la naţionalism tuturor neamurilor pămîn­tului); orice naţionalism rămîne legitim atîta vreme cît nu devine exclusivist şi narcisist. Naţionalismul adevărat (cu o contribuţie atît de însemnată şi în cîteva momente-cheie ale istoriei moderne româneşti: paradoxalul paşoptism, ma­rea unire, rezistenţa anticomunistă) n-are nimic de-a face cu ceea ce se numeşte în mod curent “rasism”, “şovi­nism”, “xenofobie”, “provincialism”, “tribalism” sau alte­le asemenea. Astfel de devieri nefireşti ale firescului na­ţio­nal nu ţin, politiceşte vorbind, nici de dreapta, nici de stînga, ci doar de alunecările extremiste ale acestora; ele se ivesc, de obicei, atunci cînd naţionalismul îşi pierde farurile moral-spirituale sau este folosit doar ca simplă unealtă demagogic-populistă (de regulă, în absenţa unor te­meiuri transcendente, naţionalismele riscă să o ia razna, prefăcîndu-se în reprobabile forme de rasism, ca în cazul nazismului, adică biologizîndu-se în măsura în care se despiritualizează). Altminteri, îndreptăţirea naţionalismului e mai simplă decît pare. Dacă individului, spre a fi să­nă­tos şi destoinic, se obişnuieşte să i se spună: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, “Ai încredere în tine însuţi!” şi, mai ales, “Fii tu însuţi!”, de ce ar fi neindicat ca neamurilor să li se facă aceleaşi recomandări? Dacă “personalitatea”, “încre­derea în sine” şi “conştiinţa de sine” sînt valori generale şi netăgăduit pozitive la nivelul umanităţii individuale (deşi în democraţiile occidentale există, de la o vreme, o anume tendinţă antipersonalistă de origine pur ideologică, manifestată mecanic şi-n amendarea consti­pa­tă a oricărui discurs identitar, cu excepţia asumată a celui evreiesc), cum ar putea fi ele ceva negativ la nivelul umanităţii co­mu­nitare?! Aceasta ar da o imagine schizofrenică a uma­nului! Naţionalismul, în fond, atunci cînd se ridică de la starea de afect la starea de conştiinţă (devenind idee fără a înceta să fie sentiment), nu-i nimic altceva decît limpe­zirea şi stimularea personalităţii creatoare, a încrederii în propriile puteri şi a conştiinţei de sine a fiecărui neam. Pe de altă parte, naţiile sau neamurile (evit termenul de “na­ţiune”, puternic pervertit de ideologiile şi sociologiile de inspiraţie marxis­tă, precum şi termenul de “popor”, pe ca­re-l resimt ca mai potrivit în sincronie decît în diacronie) nu sînt doar realităţi istorice, ci şi metafizice, făcînd parte din ordinea ontologică a lumii lui Dumnezeu (Care le-a creat – sau măcar le-a îngăduit, după “cădere”, conform unor teorii mai circumspecte – ca determinări fiinţiale ale umanului, inerente istoriei pînă la eshaton)[7]. Umanitatea abstractă este o marotă fictiv-idealistă a demagogiei cos­mo­polite; în realitate, umanul nu există nicăieri în afara unei determinări naţionale. Stînga, în ge­nere, refuză să ţi­nă seama de toate aceste aspecte, lu­crînd sistematic, de două veacuri încoace, la dizolvarea conşti­inţei naţionale, în numele unui uniformism interesat şi ma­ni­pulatoriu (nu­mit pînă mai ieri “cosmopolitism” sau “internaţionalism”, iar azi “glo­­balizare” sau “mondializare”). Pu­se­urile naţiona­lis­te ale stîngii, la care m-am referit în treacăt mai sus, nu re­prezintă decît nişte caricaturi narodniciste ale patosului naţional, fără organicitate şi fără transcen­denţă (cum a fost, într-o privinţă, şi “naţionalismul ma­sonic” al seco­lu­lui al XIX-lea – armă conjuncturală a u­nor scopuri ocul­te, vizînd prăbuşirea succesivă a impe­ri­ilor tradiţio­nale[8]).

Între realism şi idealism

Se poate vorbi de realismul spiritual al dreptei, în opo­ziţie cu idealismul materialist al stîngii. Dreapta este realistă întrucît îşi propune, în general, să respecte ordi­nea firească a lumii lui Dumnezeu (“datul” Firii), iar nu s-o re-formeze după măsuri şi cu mijloace omeneşti. Ea năzuieşte, în particular, o adaptare lucidă a doctrinelor şi stra­­tegiilor politice la ansamblul realităţilor obiective ale unei naţiuni (“Realităţile dictează”). Stînga este idealistă prin excesul ei teoretizant, prin transformarea abuzivă a unei idei, a unui model mental, în grilă a realităţii. Omul de dreapta trăieşte în lumea lui este, recunoscîndu-L pe Dumnezeu ca garant absolut al Realităţii şi al Adevărului, în vreme ce omul de stînga trăieşte în lumea lui trebuie să fie, confundînd realul cu empiricul şi adevărul cu arbi­tra­rul raţiunii omeneşti. Omul de dreapta nu va sfida reali­tăţile de dragul ideilor, ci va căuta să modeleze realităţile date ţinînd seama de notele lor specifice; el nu va căuta “modéle” gata făcute, pe care să le aplice vieţii naţionale în mod mecanic şi imitativ (ce altceva sînt “formele fără fond”?), ci se va strădui să închege forme adecvate fon­du­lui concret de care dispune. În virtutea premiselor lor, stînga e procustiană şi imitativă, pe cînd dreapta încearcă să fie flexibilă şi creatoare. Stînga – posedată de universalismul abstract – poartă spre o lume globalizată şi uni­for­mizată artificial (“noua ordine mondială”?), pe cînd dreapta se pune în slujba diversităţii naturale şi a simfo­niei notelor specifice. Din păcate, mai toată istoria noas­tră modernă este victima idealismului de stînga: de la idealismul unui Stat liberal transplantat iresponsabil într-o lume abia ieşită din Evul Mediu, trecînd prin idealismul aşa-ziselor “alianţe istorice” (pe care istoria însăşi le-a ri­di­culizat la Yalta), apoi prin idealismul unei industria­li­zări forţate (dublate de distrugerea potenţialului agrar), pî­­nă la idealismul actual al unei “integrări europene” mi­me­tice şi umilitoare, de un conformism aproape dece­re­brat. Rămînînd în cercul vicios al stîngii, noi riscăm să ducem la capăt linia sinuciderii naţionale (chiar dacă dic­ta­tura civilizată a “comunitarismului albastru”, de tip european, pe care sîntem gata s-o primim necondiţionat, e mult mai digerabilă în imediat decît dictatura sălbatică a “comunismului roşu”, de tip asiatic).
În virtutea realismului ei, dreapta apără ordinea ierar­hică, în vreme ce stînga, în virtutea idealismului ei, este zgo­motos egalitaristă. Creaţia lui Dumnezeu este struc­tu­rată ierarhic pe toate nivelurile, de la lumea îngerilor pînă la regnul mineral. Inegalitatea naturală a oamenilor nu-i o chestiune de speculaţie filosofică, ci una de obser­vaţie curentă. Democraţia nu poate face din neghiob ge­niu, dar îl sacrifică pe geniu neghiobului, înlocuind, în viaţa socială, criteriul calitativ cu cel cantitativ (“Proşti, dar mulţi!”), în numele unui “umanitarism” acefal. Stînga democratică tinde spre o uniformizare socială la nivelul de jos; în realitate, neputînd anula “vîrfurile” politice sau plutocratice, se mulţumeşte să le anuleze pe cele morale sau intelectuale, lăsînd deschisă calea imposturii socio-profesionale şi a lichelismului “orientat”. Confuzia valo­ri­lor şi a competenţelor este o afacere “sinistră” (în dublul sens etimologic al cuvîntului), cu consecinţe destructu­ran­te pe toate planurile vieţii publice. Chiar cel care “ajunge sus” într-o astfel de lume poartă aproape fără ex­cepţie marca mediocrităţii; sfertodoctul şmecher devine lider conjunctural al unei societăţi decapitate, făcînd cel mult figura “chiorului în ţara orbilor”. Pe de altă parte, în plan concret, egalitatea – trîmbiţată cu atîta instrumentar demagogic – rămîne îndeobşte pentru “cîini”, nu pentru “căţei”. Pînă la urmă, performanţa oricărei propagande egalitariste nu este instaurarea “egalităţii” (care este pură utopie), ci mai degrabă subminarea ierarhiilor reale, margi­na­lizarea elitelor adevărate, massificarea manipulatorie. Dreapta încearcă, atît cît mai este cu putinţă, promovarea unei ierarhii calitative, conjugarea armonică a inegali­tă­ţilor obiective într-un organism social funcţional şi viabil, în care fiecare element ocupă un loc precis şi îndeplineşte un rol potrivit statutului său real, precum şi transformarea democraţiei retorice într-o demofilie practică, într-o co­mu­­nitate de tip ecumenic, omogenizată prin iubire şi prin drep­­tate, după modelul istoric al Bisericii (Ecclesia).
Se înţelege că dreapta nu poate fi altfel decît elitistă, nu din lipsă de consideraţie faţă de popor, ci tocmai din răspundere faţă de acesta. Unui popor îi va merge cu atît mai bine cu cît va fi condus/călăuzit de oameni luminaţi, morali şi competenţi, stimulaţi şi respectaţi ca atare. O elită naţională[9] este un dar pe care Dumnezeu îl face u­nui popor, iar poporul se înnobilează şi respiră prin ea ca Biserica prin sfinţi. În condiţiile sociale actuale, elita este chemată să îndeplinească – mutatis mutandis – funcţia vechii aristocraţii (etimologic: casta “celor mai buni”). Minoritatea calitativă, în sînul unui corp naţional, răs­cum­pără şi transfigurează majoritatea “purtătoare de spe­cie”, dă sens vieţii naţionale, punctează istoria. “Elită” şi “popor” îşi sînt reciproc necesare, asemenea capului şi membrelor într-un trup viu. Fără popor, elita nu are “o­biect”; fără elită, poporul nu are “subiect”. Stînga, dimpo­trivă, este ostentativ populistă, dar discursul ei demagogic şi lozincard trădează mai degrabă iresponsabilitatea civică decît consideraţia faţă de demos. Pentru stînga, po­porul se preface în massă electorală sau în massă de manevră. Pe politicianul de stînga, observa Mircea Eliade într-un articol de tinereţe, nu-l interesează “nevoile mas­selor, ci opiniile acestor masse, […] nu ce se întîmplă cu massele, ci ce spun massele. Aceste cîteva reforme care s-au făcut, bune sau rele cum ar fi, nu s-au făcut pentru în­tă­rirea socială şi promovarea politică a masselor, ci pen­tru cucerirea opiniei lor, adică a voturilor” (Demagogie pre­revoluţionară)[10]. Adevăratul om politic de dreapta îşi propune să se identifice moral cu poporul, ca slujitor lo­ial, iar nu ca simplu beneficiar (profitor) de pe urma aces­tuia. Pentru el poporul este “sinea lărgită”, iar pentru po­por el este “conştiinţa mai bună”. Din păcate, stînga (şi mai ales comunismul marxist) a încetăţenit în societăţile moderne divorţul orgolios dintre elite şi popor: pe de o parte fronda sau chiar ura “masselor populare” faţă de “domni” (“Noi muncim, nu gîndim!”), iar pe de altă parte înstrăinarea şi dispreţul acestora faţă de “turmă”. S-ar pu­tea zice că stînga urmăreşte mai ales să în-cînte poporul, adică să-l amăgească în mod interesat, pe cînd dreapta îşi propune mai ales să-l des-cînte, adică să-l “exorcizeze” de reziduurile lui “malefice”. Că adeseori poporul se lasă mai degrabă amăgit decît exorcizat, aceasta e o altă dis­cuţie.
Un ultim aspect pe care aş ţine să-l semnalez aici, strîns legat de cele anterioare, este faptul – atins deja în treacăt – că dreapta aduce o viziune personalistă, în con­­tra­ponderea viziunii instigator individualiste a stîngii (men­­talitatea stîngistă, mai mult decît teoriile filosofice sau curentele literar-artistice, a încetăţenit în lumea mo­dernă postiluministă individualismul cel mai deşănţat, îm­pins adeseori pînă la manifestări anarhice). Distincţia din­tre persoană şi individ e bine precizată în teologie, filo­so­fie şi psihologie, dar insuficient valorificată – iar ade­sea deliberat ocolită – de politologi şi sociologi. Într-o cir­cum­­scriere foarte sumară, persoana este o realitate ca­li­ta­tivă, liberă, creatoare şi “deschisă” (capabilă de trans­­­­­cen­derea de sine, de “cuminecarea” cu celălalt), pe cînd indi­vidul rămîne o realitate cantitativă, aservită, imi­tativă şi “închisă” (în sinea sa egoistă, în “limita ca­re li­mi­tează” a pro­priului eu). În termeni noicişti, individul stă sub sem­nul “devenirii întru devenire”, pe cînd persoana sub acela al “de­venirii întru fiinţă”. Personalismul întru­chipează o u­ma­nitate dinamică şi complexă, capabilă de spor lăuntric şi de integrare comunitară, adică de partici­pare originală şi responsabilă la o realitate care o depă­­şeş­te şi îi dă sens. Individualismul reflectă o umanitate sta­ti­că şi elementară, paralizată sufleteşte şi non-parti­ci­pativă, înregimentabilă numai cantitativ, din mimetism sau din sim­plă instinctua­litate gregară. Omul politic de dreapta pre­­­feră să aibă de-a face cu persoane, cel de stînga – cu indivizi (pioni acefali şi interşanjabili). Primul construieşte omul, celălalt îl ma­ni­pulează. Primul se vrea înţeles, celălalt doar urmat. Primul simte naţiunea ca pe o forţă creatoare într-o unitate de destin, celălalt o tratează ca pe o turmă de consum în­tr-o convergenţă conjuncturală. De­sigur, pot exista şi un individualism superior (traducînd o formă de dezabuzare şi abandon civic sau chiar existen­ţial), şi un personalism patologic (un fel de exacerbare a propriei persoane, de ostentaţie posesivă, de grandomanie paranoidă), dar nu ele fac regula. În orice caz, individualismul – pe care stînga îl cultivă fără scrupule – are con­secinţe profund negative, atît la nivel individual (egoism ci­nic, alienare, indife­ren­tism, perversiune etc.), cît şi la nivel social (societăţi democratice “atomizate” sau societăţi nedemocratice de tip colectivist), ducînd, în genere, la diso­luţia umanului şi la agonia naţiunilor.

Marele pariu al în-dreptării

Sper că de aici rezultă suficient de limpede că noţiu­ni­le de “dreapta” şi “stînga” pot avea – şi chiar au – un conţinut precis şi o per­ti­nenţă mereu actuală, dincolo de orice confuzii sau contaminări conjuncturale. La o analiză atentă şi onestă, bazată pe în­suma­rea tuturor trăsăturilor relevante de mai sus (ca­re limpezesc problema fără s-o acopere complet), ni­meni nu va risca, de pildă, să confunde cu dreapta naţio­na­lismul populist al stîngii de extracţie comunistă (marea “cioară vopsită” a istoriei contemporane) sau neolibera­lis­mul castrat şi făcut cadou avortonilor cosmetizaţi ai social-democraţiei, nici să vadă vreo deviere spre stînga în sensibilitatea socială sau în patosul comunitar al dreptei (cum i s-a întîmplat d-lui Alexandru George, autor cu mărturisită sensibilitate liberală şi masonică, care s-a şi stră­­duit în ultimii ani, cu un zel demn de o cauză mai bună, să acrediteze enormitatea că legio­narii – cărora alt­min­teri li se pot aduce atîtea alte critici întemeiate – ar fi fost… “bol­­­­şevicii noştri”!). Pe de altă parte, se va putea mai les­ne con­stata că pe scena politică românească a momen­tului de faţă dreap­ta e ca şi inexistentă (toate înjghebările politi­ce de dreapta din perioada postcomunistă – nici mul­te, dar nici puţine – eşuînd în mod lamentabil, mai devreme sau mai tîrziu, din pricini pe care le-am ana­lizat într-un alt context[11]), iar re­construcţia ei nu va fi de­loc uşoară, implicînd o întreagă “schimbare de para­dig­mă”, cu eventualul sacrificiu con­­textual al unei elite mobilizatoare, capabile să re-cre­eze o efectivă sen­sibilitate de dreapta într-o societate suprasaturată de un stîngism aproape cronicizat. Dreapta de mîi­ne, în măsura în ca­re va izbuti să se con­stituie în forme credibile şi viabile, nu va fi nici­decum o simplă rei­terare a dreptei de ieri, chiar dacă va creşte din vechile ră­dăcini. Ea se va altoi pe noua problematică a lu­mii noas­tre, în care, din­colo de competenţele manage­ri­ale, dinamismul critic al “socie­tă­ţii deschise” şi apropie­rea ecumenică a Bisericilor creş­tine vor avea probabil un rol însemnat, iar sensibi­litatea apocaliptică va produce noi polarizări religioase, sub sem­nul tuturor celor trei mo­no­teisme. În orice caz, dacă se pune problema unei opţi­uni politice consecvent creş­tine, ea nu poate merge de­­cît spre dreapta, stînga fiind, în toate formele ei posi­bi­le, în­săşi negaţia tradiţiei şi ordinii creştine.
Dincolo de precarul context românesc, renaşterea unei drep­te responsabile, ca alternativă primenitoare la actua­lul haos moral-spiritual, rămîne şi marele pariu (cu adevă­rat) european al începutului de mileniu: dacă el va fi pier­dut, Europa se va preface, în doar cîteva zeci de ani, sub presiunea concu­renţială a “modelului american” (care cu o mînă mîngîie şi cu alta sugrumă), într-un conglomerat uman fără iden­titate şi fără Dumnezeu, iar ruinei moral-spirituale îi va urma probabil colapsul unei economii artificial centra­li­zate (comuni­­tarismul bruxellez avînd toate şansele să re­pe­te cu timpul, în forme mai complexe, fali­mentul comu­nis­mului moscovit). Stînga (chiar şi neextre­mis­tă), prin su­fi­­ci­enţa şi viciile ei structurale, este “limba pe care piere” inevitabil orice civilizaţie creatoare, mai devreme sau mai tîrziu. Mocirla călduţă a democraţiei – cum e aceas­ta înţe­leasă azi (confundîndu-se politicul cu socialul, li­ber­tatea cu egalitatea, funcţia cu valoarea) – nu constituie decît un e­chilibru trecător şi mă tem că chiar în ea zac germenii metastazei viitoare.

Răzvan CODRESCU

[1] “Istoria plasează naşterea acestei stranii şi arbitrare diviziuni în sep­tembrie 1789, cînd diferenţele de doctrină în Adunarea Naţională au fost pentru prima dată traduse în termeni topografici. O dată ce-şi ocupaseră locul la dreapta scaunului prezidenţial, conducătorii cleru­lui şi marea nobilime au început să obstrucţioneze şi să conteste iniţi­a­­ti­vele reformiste ale patrioţilor majoritari de la stînga podiumului” – Hans Rogger, Eugen Weber (eds.), The European Right. A historical Pro­file, University of California Press, Berkeley and Los Angeles, 1965; trad. rom.: Dreapta europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 1995 (pentru citatul reprodus aici, vezi p. 55). Acest sens “topografic” este avut în vedere şi de definiţiile mai noi: “Din Ency­clopedia of World Politics a lui Walter Theimer aflăm că partidele de dreapta sînt partidele conservatoare şi naţionaliste, ai căror reprezen­tanţi parlamentari stau de obicei pe partea dreaptă, cum priveşti din fo­to­liul preşedintelui” (ibidem, p. 1). În al său Dicţionar de simboluri (trad. rom. cit., p. 136), H. Biedermann observă: “E neclară prove­ni­enţa denumirii partidelor politice (de dreapta: conservatoare; de stîn­ga: progresiste) care a determinat aşezarea acestora în Parlament. Pro­babil că iniţial influentele partide ale nobililor, Tory, au reven­di­cat partea «mai bună» (dreapta) pentru ei, lăsînd-o opoziţiei pe cea mai puţin respectată” (în toată tradiţia europeană, locul de onoare es­te cel din dreapta superiorului). În orice caz, e cel puţin o naivitate să crezi că această dispunere „topografică” ar fi fost întîmplătoare, sau că membrii Adunării Naţionale s-ar fi aşezat de fiecare dată cum se nimerea! Am arătat însă, în eseul meu “Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii” (inclus şi pe blogul de faţă), că, dincolo de acest aspect exterior şi conjunctural, exis­tă rădăcini mult mai vechi ale binomului respectiv, convergente, în linii mari, cu semantica politică modernă. Între simbolismul tradi­ţional şi simbolismul politic de dată mai recentă s-a produs din capul lo­­cului (sau, în orice caz, de foarte devreme) o osmoză greu de con­tes­tat, va­lo­rificată constant de filosofia politică, dincolo de ideolo­gi­ile strict o­pe­rative sau de cecitatea propagandei cotidiene. 
[2] Cea de “totalitarism”, ce pare să fi fost utilizată în sensul actual pen­tru prima dată în 1923, de către Giovanni Amendola, politician liberal-democrat, adversar al lui Mussolini, în sintagma “spiritul tota­litar al fascismului”, dar care s-a generalizat în limbajul politologic mai ales după ce Hannah Arendt şi-a publicat, în 1951, lucrarea inti­tulată Elemente und Ursprünge totalitärer Herrschaft (Elementele şi originile guvernărilor totalitare). Fapt este că experienţele totalitare ale secolului XX anulează în mare măsură pertinenţa dualismului libertate-autoritate (accentuat, de pildă, de un Norberto Bobbio: Dreapta şi stînga. Raţiuni şi semnificaţii ale unei diferenţieri politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1999) în definirea politică a dreptei şi stîngii.
[3] Care ţine de geniul natural al omului, avînd drept scop luminarea intelectuală şi creaţia, pe cînd religia ţine de o revelaţie supranatu­ra­lă şi are drept scop iluminarea mistică şi mîntuirea (faţă de care “cul­tura” rămîne aleatorie). Cu privire la raportul religie-cultură, cu criti­ca implicită a blagianismului, a se vedea, între altele, Nichifor Crai­nic, Nostalgia Paradisului, Editura “Cugetarea” – P. Georgescu-De­la­fras, Bucureşti, 1940 (ed. a II-a: 1942; reed. Editura Moldova, Iaşi, 1994), Partea întîi (mai ales cap. “Raportul genetic dintre religie şi cultură”). 
[4] Este de reţinut, în acest sens, şi observaţia foarte pertinentă a unui Jean Jaélic (La Droite, cette innconue, Les Sept Couleurs, Paris, 1963, p. 13): Les mots “gau­che” et “droite” prennent alors chacun, sur le plan social, un sens qui vient trancher sur leur confuse ac­ception courante: la gau­che, c’est comme une pente vers l’égalité matérielle, vers la quan­tité prise pour fin (c’est-à-dire, vers une pure possibilité d’é­change, de substitution); la droite, c’est comme une pente vers l’a­ristocratie spi­ri­tuelle, vers la qualité reine (c’est-à-dire, vers l’être intime des cho­ses) [“Cuvintele «stînga» şi «dreapta» capătă fiecare, transpuse pe planul social, un sens care le scoate din indistincţia accepţiunii curen­te: stînga înclină spre egalitatea ma­ter­ială, spre cantitatea luată drept finalitate (adică spre o pură posibi­litate de schimb sau de substituţie); dreapta înclină spre aristocraţia spirituală, spre domnia calităţii (adică spre starea intimă/esenţială a lucrurilor)”].
[5] Cînd, pe la jumătatea anilor ’80, în holul de la Athénée Palace, iscodit de un ziarist occidental cu privire la respectarea drepturilor omu­lui în România, Petre Ţuţea răspunsese în stilul său incon­­­funda­bil: “Pentru noi, românii, drepturile omului nu există. Noi, românii, nu avem drepturi, avem numai îndatoriri! Şi ne sînt de ajuns!”, răs­punsul nu era doar o ironie subţire şi prudentă în context, ci re­flecta convingerea omului de dreapta că, aşa cum glosa cineva, “mo­dul în care poţi onora propriu-zis condiţia ta de om este să-ţi trăieşti viaţa ştiindu-te dator: dator faţă de Dumnezeu, faţă de Neamul tău, faţă de familia ta, faţă de aproapele tău”. 
[6] “Un remediu radical ar fi numai o mînă de fier, dreaptă şi conştie [conştientă] de ţelurile ei bine hotărîte, care să inspire tuturor parti­delor convingerea că statul român moştenit de la zeci de generaţii, care-au luptat şi suferit pentru existenţa lui, formează moştenirea al­tor zeci de generaţii viitoare şi nu e jucăria şi proprietatea exclusivă a generaţiei actuale” (M. Eminescu, Opere, ed. I. Creţu, Editura “Car­tea românească”, Bucureşti, 1939, vol. II, p. 353). 
[7] Conform învăţăturii creştine, există o tainică solidaritate eschato­lo­gică între ins şi neamul căruia îi aparţine. Sf. Apostol Pavel, încredin­ţîndu-ne că toţi vom învia, ţine să precizeze: “Dar fiecare în rîndul cetei sale…” (I Corinteni 15, 23). Iar Sf. Ioan Teologul ne comunică a­ceastă viziune a Ierusalimului ceresc: “Şi neamurile vor umbla în lumina ei [a cetăţii sfinte], iar împăraţii pămîntului vor aduce la ea mărirea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apo­ca­lipsa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mis­tică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce mu­rea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent, pentru cei răposaţi, să fie pomeniţi de Dumnezeu “cu tot neamul lor cel adormit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecă­ruia din­tre noi, avînd nu doar subzistenţă istorică, ci şi permanenţă trans­istorică. În textul intitulat “Neamul în Bise­rică”, din volumul meu Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, este reluată şi adîncită această temă majoră pentru fun­da­­­mentarea teologică a naţionalului.
[8] Am tratat mai pe larg acest aspect în textul intitulat “Naţionalismul românesc în context european. Ipostaze istorice şi provocări actuale”, din Cartea îndreptărilor. 
[9] Am în vedere aici nu definiţia “altimetrică” a elitei, predominantă în politologia contemporană (şi supralicitată la noi de un Stelian Tănase, cu suficienţa cinică a “pragmatismului” stîngist), ci mai degrabă definiţia “meritocratică” (în care converg profesionalismul şi moralitatea). “Elitele” aşa-zise de facto (legitimate prin controlul pu­terii politice şi economice, sau, altfel spus, prin accesul conjunc­tural la decizia imediată) sînt cel mai adesea nişte false elite, rude bune cu nomenklatura regimurilor comuniste, chiar dacă au fost propulsate “la vîrf” prin pîrghiile democraţiei. Pentru circumscrierea actuală a problemei de pe o moderată poziţie de dreapta, cf. Varujan Vos­ga­ni­an, Mesajul Dreptei româneşti. Tradiţie şi modernitate, Editura Ne­mi­ra, Bucureşti, 2001, subcap. “Rolul elitelor” (p. 375 şi urm.). Pen­tru diferitele abordări politologice ale problemei, ca şi pentru ra­por­tul (discutabil) dintre elite şi partidele politice, o echilibrată expu­­nere sin­tetică e cea a lui Alexandru Boer, “Elitele şi partidele poli­tice” (cf. Puncte cardinale, anul XII, nr. 1-2/133-134, ian.-febr. 2002, pp. 6-7). 
[10] Articol apărut în Vremea, anul VIII, nr. 413, 10 noiembrie 1935, p. 3 (inclus în vol. 2 din culegerea Profetism românesc, Editura “Roza Vînturilor”, Bucureşti, 1990, pp. 133-135).
[11] Cf. inventarul manifestărilor postcomuniste de dreapta, atîtea cîte au fost, inclus mai întîi în vol. În căutarea Legiunii pierdute, E­di­tura Vremea, Bucureşti, 2001, pp. 121-142 (pe cînd Uniunea Forţelor de Dreapta, cu începutul ei de consolidare ideologică şi organizatorică, mai era încă o promisiune) şi adus la zi în volumul Cartea îndreptărilor, ca anexă la textul intitulat “Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contem­porane ale dreptei”.

(Din volumul Cartea îndreptărilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004; aici cu mici modificări contextuale)