SIMBOLISTICA TRADIŢIONALĂ A DREPTEI

Rodin, Catedrală

PENTRU O FENOMENOLOGIE A RECTITUDINII

Cultura tradiţională – şi cea creştină îndeosebi – e im­pregnată de o bogată simbolistică a direcţiilor spaţiale (sus-jos, dreapta-stînga, înainte-înapoi), cărora li se atri­buie conotaţii revelatoare în plan moral-spiritual.
Teodor Baconsky[1], bunăoară, avea dreptate să afirme că noi sîn­tem datori astăzi nu doar cu reconstrucţia exte­rioară a unei drepte politice (care să oprească marşul dizolvant al stîngii, fără a repeta însă excesele trecutului), ci şi cu re­descoperirea şi reasumarea interioară a unei în­­tregi “fe­no­menologii a rectitudinii”.
Dincolo de planul politic, care es­te u­­nul superficial şi pînă la urmă aleatoriu, noţiunile de “dreapta” şi “stînga” au ră­dăcini străvechi în imaginarul magico-mitico-religios al omenirii, iar demersul etimologic pune în evidenţă, cel pu­­­ţin pentru limbile europene, o uzanţă şi o evoluţie pline de semnificaţii.
“Dreapta” şi “stînga” se dovedesc două co­ordonate ma­jore ale modelului de gîndire tradiţional, în strînsă le­gătură cu percepţia sacrului, de la practicile augurale şi pînă la teologia mistică a creştinismului[2].
Întrucît lumea noastră este – astăzi mai mult decît ori­cînd – în căutarea în-dreptărilor esenţiale, mă voi referi cu precădere la simbolistica universal pozitivă a drep­­tei (ce implică însă raportări fatale – fie ele şi numai tan­gen­­ţiale – la simbolistica paralelă şi opusă a stîngii). Mi­nima analiză lingvistică va înlesni trecerea spre pla­­nul magico-mitico-religios, cu precizarea că nu mi-am propus aici decît o schiţă a problemei, în vederea unei lămuriri principiale.

Limbile mărturisitoare

Noţiunile de “dreapta” şi “stînga” din majoritatea lim­bi­lor europene actuale îşi au originea în limba latină, un­­de existau cîte două cuvinte pentru fiecare din conceptele respective: directus (derectus), a, um, de la dirigo (deri­go), ere, rexi, rectum (a pune în linie dreaptă, a alinia, a trasa; a da o direcţie, a îndrepta, a îndruma; a reglementa, a ordona, a conforma, a raporta ceva la altceva), şi dexter, era, erum/dexter, dextra, dextrum (dextera manus, mîna dreaptă); sinister, tra, trum (sinistra manus, mîna stîn­gă), în legătură cu sinuo, a îndoi, a încovoia (cf. şi sinus, us, curbură, încovoiere; arc, spirală, cerc; adînci­tu­ră, scobitură; fig. sîn, piept, inimă, sau sinuosus, cur­bat, încovoiat, arcuit; întortochiat), şi laevus, a, um (avînd şi sensul figurat de stîngaci, neiscusit, neprice­put). Lim­­­­bi­le neolatine, ca şi limbile germanice moderne, îşi trag de aici, de regulă, termenii echivalenţi (cu cîteva excepţii in­teresante în cazul stîngii – fr. gauche, sp. izquierda, it. manca, rom. stînga – asupra cărora voi reveni). Astfel, fr. droite, sp. derecha şi rom. drept provin din lat. directus (derectus), la cuvîntul de bază rectus raportîndu-se şi germ. rechts, engl. right , sp. recto sau it. retto; it. destra îl continuă pe lat. dext(e)ra. Pro­blema stîngii e mai complicată: it. sinistra provine din lat. sinister (fem.: sinistra), ce-n alte limbi s-a perpetuat doar cu sensul său secund (rău, nefavorabil, nefericit, înfrico­şă­tor)[3], iar sinonimul manca din lat. mancus (ciung, schilod; slăbănog, neputincios); în alte cazuri este continuat lat. laevus (cf. engl. left); rom. stîn­ga provine tot din latină, fiind explicat îndeobşte prin *stan­­ca (mano stanca, “mînă obosită”); în schimb, fr. gauche provine din vechiul german welk, “slab”, iar sp. izquierda provine din fondul local preroman (în limba veche – iar azi tot mai rar – avînd şi înţelesul de strîmb, curb, în­co­voiat). Este interesant că chiar cînd provin din alte eti­moane, nelatineşti, termenii corespunzători ideii de stînga păstrează note semantice negative: oboseală, slăbiciune, stîngăcie, strîmbătate, lipsă, conformîndu-se semanticii origi­na­re a dihotomiei dreapta-stînga, aşa cum o cunoaştem mai ales prin intermediul latinei. În română, bunăoară, această dihotomie de tip figurat se reface mai degrabă mental: ne-dreptul se poate opune dreptului ca stîng, dar şi ca strîmb (de la *strambus, forma vulgară a lui strabus, încruci­şat), contopirea celor două sensuri producîndu-se aproa­pe de la sine (sprijinită, în plan figurat, şi de derivatele pe­iorative stîn­gaci, stîngăcie).
Se observă că, în ultimă analiză, majoritatea covîrşi­toa­re a termenilor citaţi care denumesc dreapta se trag din sau se altoiesc pe lat. rectus, a, um, de la rego, ere, rexi, rectum (a conduce drept înainte, a mîna, a dirija; a fixa hotarele; a conduce, a guverna, a cîrmui, a supraveghea, a se stăpîni), de unde şi substantivele rex, regis (rege, cu diminutivul regulus, i; conducător, şef; bogătaş, domn), re­gina, ae (regină; prinţesă; doamnă nobilă), regnator, oris/regnatrix, icis (domnitor/domnitoare), regnum, i (domnie, putere regală; regat; domeniu, proprietate), regula, ae (ri­glă, echer; scîndură dreaptă, bară; regulă, normă), sau ver­bele regno (a domni, a fi rege; a avea supremaţia, a do­mina), regulo, are (a forma după reguli; a pune în re­gulă), sau adjectivele regius şi regificus (regesc, regal; măreţ, grandios, demn de un rege; despotic), regularis (normativ, care serveşte drept regulă), sau adverbul regu­lariter (regulat) etc. Ca adjectiv, rectus, a, um are urmă­toarele sensuri: 1. în linie dreaptă (orizontal sau vertical), drept, direct (recta via, drum drept); 2. cum trebuie, în regulă, regulat, bun (recta consilia, sfaturi bune); 3. drept, cinstit, moral (rectus iudex, judecător drept etc.; cf. şi expresia rectum est, „se cade”). În aceeaşi familie aflăm adverbele recta (de-a dreptul, direct), recte (în linie dreaptă, drept, direct), recto (direct), precum şi substan­tive ca rectio, onis (conducere), rector, oris/rectrix, icis (conducător/conducătoare), rectum, i (binele), dar mai cu seamă, pentru interesul temei abordate aici, rectitudo, inis (direcţie în linie dreaptă; exactitate; rectitudine morală).
Face excepţie, într-un fel, it. destra, continuatorul di­rect al lat. dext(e)ra. Adjectivul dexter, era, erum/dexter, dextra, dextrum înseamnă: 1. drept, situat în dreapta; 2. propice, favorabil, potrivit (dextro sidere, sub un astru norocos/favorabil; dexter modus, modul potrivit etc.); 3. dibaci, abil, iar substantivul dext(e)ra, ae (se subînţe­le­ge: manus): 1. mîna dreaptă, 2. partea dreaptă (a dextra, din dreapta; ad dextram, la dreapta). Cuvîntul italian păstrează deci toate sensurile figurate pozitive din limba-mamă şi, fără a se trage “trupeşte” din rectus, a, um, nu-i lipsit nicidecum de semantica fizică şi/sau morală a rectitudinii; în vechime era folosit mult mai frecvent cu sen­sul de drept, onest, cinstit, bun, cum atestă dicţionarele. Să nu uităm însă că limba italiană mai are şi cuvîntul diritto (substantiv şi adjectiv, mai rar adverb), care-l con­tinuă, ca şi-n celelalte arii romanice, pe lat. directus (v. mai sus), redînd mai îndeaproape ideea generală de recti­tudine (sintetizată poetic şi teologic în la diritta via dan­tescă), denumind (ca şi fr. droite, sp. derecho etc.) însăşi disciplina juridică – Dreptul (în lat. Jus, juris) – şi deci echivalînd întreaga semantică a lui justus, a, um, întru­chipată plenar în justitia supremă (Judecata divi­nă).
În orice caz, materialul lingvistic susţine în gene­­ral aserţiunea că via dreptei este resimţită ca una prin exce­lenţă directă (drumul cel mai scurt care duce la ţin­tă), fi­ind aureolată şi de girul divin, pe cînd via stîngii este una ocolită, sinuoasă, obscură şi fatalmente rătăci­toa­re (… mi ritrovai per una selva oscura,/ che la diritta via era smarrita[4]).
Ideea de rectitudine/dreptate este, prin urmare, legată eti­mo­­logic şi organic de opţiunea pentru dreapta, de par­tea dreaptă, de “directeţe”; dreapta devine, dintr-o determinare strict spaţială, o formă de regalitate a spiritului, o regulă supremă a existenţei, principiul şi paradigma ori­cărei în-dreptări.

Constante mitico-religioase

Majoritatea covîrşitoare a mitologiilor tradiţionale (cu excepţia relativă a Orientului îndepărtat, mai ales a Chi­nei, unde stînga corespunde principiului “activ” Yang, fi­ind asociată masculinului, celestului, diurnului, iar dreap­ta corespunde principiului “pasiv” Yin, deci femininului, terestrului, nocturnului, însă cu precizarea că între cele două principii cosmice există mai degrabă complementa­ritate de­­­cît rivalitate) atestă primatul calitativ al dreptei, ce simbolizează rectitudinea, finalitatea, necesitatea, di­na­mismul intern şi rînduiala sacră/divină a existenţei. Coloa­na (axis mundi), toiagul sau sceptrul (regalitatea), ma­iestatea falică, săgeata, suliţa, raza, drumul (orientat di­rect spre ţintă), crucea însăşi (“cuminecare” a orizontalei cu verticala) – iată tot atîtea înfăţişări ce răspund simbo­lis­mului “liniei drepte”, cu semnificaţii multiple, dar convergente.
Înaintea oricărui excurs savant, atrag atenţia mărturiile curente ale folclorului, credinţele sau superstiţiile întreţe­sute cu precădere în basme, legende, balade, proverbe şi zi­cători. Totul se cade să fie drept, într-un înţeles sau al­tul, la propriu sau la figu­rat: drumul, lupta, credinţa, cugetul (judecata, “soco­tin­ţa”), cuvîntul, plata, răsplata etc. Rectitudinea exterioară se interiorizează simbolic şi se pro­iectează existenţial. E­ro­ul popular (“Făt-Frumos” în pluralitatea ipostazelor sale), prins adeseori în scenariul unui traseu iniţiatic, e îndeobşte sfătuit (sau deli­be­rează singur), în faţa unei răs­cruci (simbol al ispitei), s-o apuce “la dreapta”[5], lucru la fel de important ca şi “a nu se abate din drum”. Faptul e valabil nu doar în lumea de aici, dar şi în lumea cea­lal­tă, cum atestă, bunăoară, cutare bocet oltenesc: Şi noi ne rugăm,/ cu rugare mare,/ cu strigare tare,/ seama tu să-ţi iei,/ seama drumului,/ şi să nu-mi apuci/ către mîna stîn­gă,/ că-i calea nătîngă,/ cu bivoli arată,/ cu spini semă­nată / şi-s tot mese strînse/ şi cu fă­clii stînse./ Dar tu să-mi apuci/ către mîna dreaptă,/ că-i calea curată,/ cu boi albi arată,/ cu grîu semănată,/ şi-s tot mese-ntinse/ şi fă­clii aprinse…[6] . Dreapta face parte, aşadar, din logica mi­tico-magică a “drumului drept”, în vreme ce stînga e în­­tot­deauna alegerea neînţeleaptă (semn al “nătîngiei”), abaterea sau ocolul, uneori chiar pier­za­nia. Regăsim im­­­perativul “drumului drept”, cu un simbolism identic, dar mult mai transparent, şi în romanul cava­leresc medie­val: “In Chrestien de Troyes, per esempio, leggiamo del cava­lier Tristano che si dirige «sulla via del­la destra». Il Bayrav, che ha analizzato a fondo il sim­bo­lismo di questi ro­man­zi, afferma giustamente che tale indica­zione non ha un va­­­lore topografico obiettivo, ma piut­tosto un signifi­ca­to morale: la via seguita dal cava­liere è una via allegorica, non reale…”[7]. A călca (păşi, por­ni) cu dreptul (adică bi­ne) sau cu stîngul (adică rău)[8] este o expresie colocvială aproape universală, frecventă şi în aria românească (la fel ca şi foarte plastica a sta strîmb şi a judeca drept, care tri­mite la primatul esenţialului asu­pra accidentalului). Ca şi piciorul drept, mîna dreaptă (în speţă, purtătoarea paloşu­lui, a uneltei, a valorii instru­men­tale, cerînd ca atare forţă şi pre­­­cizie[9]) are un statut simbolic pozitiv şi chiar exem­plar, a­so­ciat cu “vîrtutea”, dar şi cu virtutea în genere. Dreapta este în mod tradi­ţio­nal legată simbolic de masculinitate, iar salutul prin strîn­gerea mîinii drepte, astăzi generalizat, era iniţial doar o uzanţă între bărbaţi (extinderea modernă la ambele sexe este corelativă, desigur, cu fenomenul so­cial şi ideologic al “emancipării femeii”, al “feminis­mu­lui” egalitarist). Ero­ul mesianic tradiţional (tipul Greucea­nu), ţinînd în mî­na dreaptă Soarele şi în mîna stîngă Lu­na, devine un soi de imagine arhetipală a acestui complex de relaţii simbo­lice. Pe de altă parte, în reprezentarea cu­rentă a creş­ti­nis­mului popular, de-a dreapta ne veghează păzitorul drep­tăţii, îngerul cel bun, pe cînd de-a stînga ne ispiteşte în­gerul cel rău, cu strîmbătăţile (ne-dreptăţile) lui. Cînd ţi se bate ochiul stîng, e de rău; cînd ţi se bate ochiul drept, e de bine. (De notat că livresca şi sentimen­ta­la înnobi­lare modernă a părţii stîngi ca “parte a inimii” lipseşte în lu­mea tradiţională.)
Acest tip de raport dreapta-stînga îl întîlnim, aproape invariabil, atît în reprezentările simbolice tradiţionale ale popoarelor indo-europene, cît şi ale celor semitice, dar şi la negrii africani (Bambara, Dogon etc.) sau la popoarele precolumbiene (bunăoară la incaşi). Mă voi referi aici, exemplificativ, doar la aria euro-mediteraneană (moşteni­rea noastră cea mai directă), lăsînd în rezervă exotismele.
În lumea “clasică”, dreapta apare asimilată cu binele, lu­mi­na, destoinicia, autoritatea, puterea, bărbăţia (partea dreap­­tă este partea “braţului care mînuieşte lancea” – Es­chyl, Agamemnon, 115), în vreme ce stînga este asi­mi­lată cu răul, întunericul, nefericirea, nenorocirea, slă­bi­ciu­nea (vlăguirea: mano stanca), femininul (propter imbeci­li­ta­tem sexu), simptomatic fiind şi faptul că în limbile mo­derne îl regăsim pe latinescul sinister nu atît ca de­nu­mire punctuală a stîngii, cît în celălalt sens al său (în româ­neşte: sinistru – funcţionînd deopotrivă ca adjectiv, ad­verb, substantiv – cu derivatele sinistritate, sinistrat). To­tuşi, într-o accepţie limitată strict la limbajul augural, la romani (unde augurii, privind ritualic spre Sud, aveau Ră­săritul la stînga), din stînga înseamnă “favorabil, de bun augur” (Plaut: avi sinistra – sub bune auspicii), pe cînd la greci din stînga înseamnă, ca la toţi indo-europenii din vechime (şi ca şi în vorbirea latinească de uz curent), “ne­favorabil, de rău augur” (Ovidiu: omen si­nistrum – pre­ves­tire nefericită). În practica augurală a ro­manilor, sim­bolistica pozitivă a “Răsăritului” (protos-ul punc­telor car­dinale) precumpănea asupra simbolisticii ne­ga­tive a stîn­gii (cumva în sensul lui “funcţia bate gra­dul”), ceea ce con­stituie explicaţia acestui uz limitat şi a­ti­pic al lui si­nister.
Lămuritor este cazul celtic (anticipînd, în mare, simbo­lis­­tica ri­tu­ală a creştinismului): “Les notions de gauche et de droite ont, chez les Celtes, la même valeur que dans le monde classique, à savoir que la droite est favorable, de bon augure, et que la gauche est néfaste, de mauvais augure. Les écrivains anciens se contredisent quelquefois: pour Posidonius, les Gaulois adoraient leurs dieux en se tournant à droite; d’après Pline, ils se tournaient vers la gau­che. Mais la seule distinction valable entre gauche et droite est, outre les points cardinaux Est et Ouest, le sens de la marche du soleil: est droite ce qui va dans le même sens que le soleil; est gauche ce qui va dans l’autre sens. Dans l’orientation celtique, l’observateur se place face au soleil levant, ce qui met la droite au Sud et la gauche au Nord. Le Nord est le bas où le soleil achève son déclin et commence son ascension diurne; le Sud est le haut où le soleil achève son ascension et commence son déclin…”[10]
La evrei, acelaşi regim simbolic se întîlneşte deopo­tri­vă în Vechiul Testament (de unde-l va prelua şi consfinţi creştinismul, sub autoritatea revelaţiei), în Talmud şi în literatura cabalistică. În limbajul antropomorfic referitor la divinitate, dreapta reprezintă puterea biruitoare a lui Dum­nezeu (Iahve). După trecerea minunată a Mării Ro­şii, Moise cîntă: “Dreapta Ta, Doamne, şi-a arătat tăria. Mîna Ta cea dreaptă, Doamne, pe vrăjmaşi i-a sfărîmat” (Ie­şirea 15, 6). În Psalmul 117 (urmez numerotarea Bi­bliei sinodale, ed. 1982) citim (v. 16): “Dreapta Domnu­­lui m-a înălţat, dreapta Domnului a făcut putere”. În Psal­mul 138 se spune (v. 10): “… mîna Ta mă va povăţui şi mă va ţine dreapta Ta”. Psalmistul (ca şi autorii altor tex­te veterotestamentare: Iov, profeţii etc.) insistă obsesiv pe ce­­ea ce este drept, pe dreptate, pe îndreptare, toate rapor­tîndu-se la “dreapta Domnului” (despre dreapta şi stînga lui Dumnezeu speculează mai tîrziu cartea Bahir – unul dintre izvoarele Cabalei medievale[11]). Simptomatic ne a­pa­­re Psal­mul 118, prin excelenţă “psalmul îndreptărilor”. Dum­­nezeu, marele îndreptător, stă de-a dreapta celui pri­gonit (Psalmul 108, 3); prin urmare, cel ce caută protecţie “ia seama”, ritualic, spre dreapta (cf. Psalmul 141, 4). Dreap­ta omului se înnobilează şi ea prin analogie mistică; de partea dreaptă stau darurile, virtuţile, “duhul drept” pe care Dumnezeu este implorat să-l sădească întru cele dinlăuntru ale noastre (Psalmul 50, 11). Aşa se înţelege “jurămîntul” aparent straniu din Psalmul 136 (faimosul La rîul Babilonului…): “De te voi uita, Ierusalime, uitată să fie dreapta mea!” (v. 5). Aceasta, însă, numai pentru cel ce împărtăşeşte credinţa lui Israel; în ce-i priveşte pe vrăjmaşi – se spune şi se repetă în Psalmul 143 (vv. 8 şi 11) – “dreap­ta lor e dreapta nedreptăţii” (rămîne ideea de putere, dar asociată răului, ca un fel de perversiune a fi­rii). Tot de la Psalmist provin şi aceste cuvinte cu iz pro­fetic şi apocaliptic, părînd a trimite direct către Hristos: “Zis-a Domnul Domnului Meu: «Şezi de-a dreapta Mea, pînă ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Ta­le»” (Psalmul 109, 1). Speculaţia exegetică poate degaja o simbolistică mai complexă: “Commentant le texte du Can­tique des Cantiques [2, 6, reluat în 8, 3], son bras gauche est sous ma tête et sa droite m’étreint [în trad. rom. cit.: “Stînga sa este sub capul meu şi cu dreapta lui mă cuprinde”], Guillaume de Saint-Thierry précise que la droite exprime la sagacité de la raison et s’exerce dans l’effort. La gauche, amie du repos, désigne la vie contemplative et la sagesse; elle se réalise dans la paix et le si­lence…”[12].
Opoziţia activ-pasiv, corelativă celei bărbat (“sexul ta­re”)-femeie (“sexul slab”), se întîlneşte şi-n comen­tariile rabinice (ce vehiculează deseori legenda “androginiei” primordiale, preluată şi de cabalişti): “Adam şi Eva erau făcuţi spate în spate, legaţi prin umeri; atunci Dumnezeu îi despărţi, tăindu-i în două cu securea. Alţii sînt însă de pă­rere că primul om era bărbat în partea dreaptă şi fe­meie în partea stîngă, dar Dumnezeu l-a spintecat în două jumătăţi” (Bereshit rabba, I, 1, fol. 6, col. 2; apud Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, § 161; subl. n.). Conform Talmudului, o palmă primită pe obrazul drept e mult mai jignitoare decît una încasată pe cel stîng. Binecuvîn­tarea însăşi nu poate fi recunoscută ca valabilă decît dacă este dată cu mîna dreaptă, astfel încît amputarea mîinii drepte, indiferent de motiv, a putut fi considerată ca o piedică insurmontabilă pentru admiterea în casta sacer­do­tală. Se ştie, pe de altă parte, că în tribunale martorilor li se cere să presteze jurămîntul ridicînd mîna dreaptă; şi, pe cale de consecinţă, martorii falşi (sperjurii) erau osîn­diţi la tăierea acesteia, rămînînd astfel doar cu mîna stîn­gă, numită, în multe tradiţii, “mîna cea rea” (prin care lu­crea­ză diavolul, “tatăl minciunii”).

Evanghelia dreptăţii

Începutul activităţii mesianice a lui Iisus este precedat de chemarea la pocăinţă şi îndreptare: “Pocăiţi-vă, că s-a apropiat împărăţia cerurilor […] Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (Matei 3, 2-3), strigă Ioan, “În­gerul pustiei”, amintind de cuvintele proorociei lui I­sa­ia (40, 3), evocate de toţi cei patru evanghelişti. “Ves­tea cea Bună” (euanggelion) este una a dreptăţii în ace­eaşi măsură în care este una a iubirii, a vieţii veşnice, a Împărăţiei lui Dumnezeu. Domnul Însuşi vine să îndrepte lumea “strîmbată” de păcat.
Vechea simbolistică biblică a “dreptei Domnului” con­­­formează marea parabolă a Judecăţii viitoare de la Matei 25, 31-46: “Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile, şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stînga” (vv. 32-33). Joachim Jeremias comentează, lă­murind contextul: “Mîntuitorul este păstorul […]. Păs­torul palestinian nu separă [seara] oile de berbeci (adică femelele de masculi), ci oile de capre […], deoarece ca­pre­le au nevoie să fie ţinute la cald peste noapte, căci fri­gul le face rău, în timp ce oile preferă să-şi petreacă noap­tea în aer liber […]. Oile sînt cele mai de preţ dintre ani­male; ba mai mult, culoarea lor albă (spre deosebire de negrul caprelor) face ca ele să fie simbolul celor drepţi”[13]. La dreapta este “împărăţia cea pregătită vouă [binecuvîn­taţilor] de la întemeierea lumii” (v. 34), iar la stînga arde “focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (v. 41): pe de o parte locul “vieţii veşnice”, pe de alta cel al “osîndei veşnice” (v. 46) – numit, în varii contexte, şi “focul gheenei”, “întunericul cel mai din afară”, unde va fi “plîngerea şi scrîşnirea dinţilor”.
Spre a fi scoasă plină de peşti, la a doua pescuire mi­nu­nată (Ioan 21, 1-22), mreaja se cere aruncată în partea dreaptă a corabiei (v. 6); era după Înviere, cînd apostolii trebuiau să-şi asume plenar propovăduirea către toate nea­murile, condiţia de “pescari de oameni” la care fuse­seră mai înainte chemaţi; indicarea expresă a părţii drepte nu poate fi în acest context fără o certă valoare simbolică, legată de duhovniceasca “bărbăţie apostolică” şi de sluji­rea jertfelnică a “celor de-a dreapta”.
Înălţîndu-Se la cer (cf. Marcu 16, 19; Luca 24, 51; Fapte 1, 9-11), la 40 de zile de la Înviere, Fiul stă “de-a dreapta Tatălui” (ek dexion tou Patros, ad dexteram Patris), cum se mărturiseşte chiar în Simbolul credinţei: “Şi S-a suit la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui. Şi iarăşi va să vină cu slavă, să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfîrşit” (există, în plan simbolic, o relaţie echi­po­lentă între “şederea de-a dreapta”, slava parusiacă, func­ţia de Judecător – suprem Împărţitor al Dreptăţii – şi demnitatea împărătească). Onoarea de-a ocupa locul din dreapta unui personaj important (la divane, ospeţe etc.) se păstrează pînă azi în tradiţia creştină.
Intrînd în biserică şi îndreptîndu-se spre altarul întot­deauna aşezat la Răsărit, credinciosul creştin are de la sine Nordul în stînga şi Sudul în dreapta; opoziţia dintre Nord (Miazănoapte) şi Sud (Miazăzi) se impune pe cale de consecinţă, ca şi în vechea cultură celtică (vezi mai sus): Nordul (stînga) este partea Răului, a tenebrelor, a ră­celii glaciale, asociată cu Satana (principiul urii şi al dez­binării), cu împărăţia Legii vechi, cu teluricul, cu iadul şi cu pierzania, pe cînd Sudul (dreapta) este partea Binelui, a luminii, a căldurii, asociată cu Dumnezeu (principiul iu­birii şi al armoniei), cu împărăţia Harului, cu celestul, cu raiul şi cu mîntuirea (Aquilo [Septentrionul] diabolus vel homines infideles aut mali; Auster [Meridionul] Spiri­tus Sanctus, calor fidei). Semnul crucii – principalul gest ritual – se face cu mîna dreaptă. În mod ortodox, chiar da­că rînduiala nu mai e ţinută azi cu stricteţe, partea dreaptă a lăcaşului de cult este destinată bărbaţilor (sexul primordial, paradigmatic mai „tare”), iar partea stîngă es­te rezer­vată femeilor (se­xul derivat, paradigmatic mai „slab”)[14].
Acelaşi regim simbolic se întîlneşte şi în icono­grafie, nu numai în Răsăritul bizantin, dar şi în Apusul romanic. O. Beigbeder (Lessico dei simboli medievali) observă: “Nelle Crocefissioni simboliche, la Chiesa è sempre alla destra del Cristo, la Sinagoga alla sua si­nistra. La Vergine, che non ha cessato di credere alla resurrezione gloriosa, è a destra; San Giovanni, che è stato l’ultimo a penetrare nel sepolcro e che rappresenta di con­seguenza la Sinagoga, è invece a sinistra” (loc. cit.)[15]. A­so­cierea Sinagogii cu stînga şi a Bisericii cu dreapta nu-i decît una dintre ipostazele opoziţiei dintre Lege (lite­ra care “omoară”) şi Har (duhul care “dă viaţă”): respin­gîn­du-L pe Hristos, vechiul iudaism rămîne în robia legalis­mului sterp, în nedesăvîrşirea revelaţiei veterotestamen­tare (“Legea avînd umbra bunurilor viitoare, iar nu însuşi chipul lucrurilor” – Evrei 10, 1), în “tăierea împrejur” a tru­pului, dar nu şi a inimii (cf. Romani 2, 29). “Pentru că din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta înaintea Lui […]. Dar acum, în afară de Lege, s-a arătat dreptatea lui Dum­nezeu, fiind mărturisită de Lege şi de prooroci. Iar drep­tatea lui Dumnezeu vine prin credinţa în Iisus Hristos [...], pe Care Dumnezeu L-a rînduit [jertfă] de ispăşire, prin credinţa în sîngele Lui, ca să-şi arate dreptatea Sa […], spre a fi El Însuşi drept şi îndreptînd pe cel ce tră­ieşte din credinţa în Iisus” (Romani 3, 20-26). “Căci sfîr­şitul Legii este Hristos, spre dreptate tot celui ce crede” (Ro­mani 10, 4). În acest sens, Rabanus Maurus putea afir­ma categoric: Dextera Domini Testamentum Novum, si­nistra Vetus.
O. Beigbeder evocă un fragment din Sf. Ioan Cassian (Collationes, VI, 10), ce pune pe seama unui abate Teo­dor elogiul virtuţilor de care se învrednicesc “atleţii lui Hris­tos”, cei netulburaţi de furtunile vieţii. Este vorba, de fapt, de interpretarea alegorică a unui verset biblic (Jude­că­tori 3, 15). “Cei desăvîrşiţi – zice abatele – sînt înfăţi­şaţi în Sfintele Scripturi sub chip de ambidextri”. Este, în versetul cu pricina, cazul lui Aod, “care se slujea de am­bele mîini ca de cea dreaptă”. Şi sîntem încredinţaţi, mai departe, că “şi noi avem acest dar, însă în sens spiritual”, în măsura în care ştim să împăcăm/depăşim contrariile, fă­­cînd din toate “o armă a dreptăţii”. Astfel, “cel virtuos are o mînă dreaptă: biruinţa spirituală. În fervoarea sufle­tului său, el este stăpîn pe toate patimile şi poftele… El se ridică în duh atît de mult deasupra celor pămînteşti, încît toate îi apar ca un fum… Dar el are şi o mînă stîngă: vîr­tejul ispitelor îl asaltează, flăcările lăcomiei îi aprind dorinţele trupeşti. Tristeţea, care-i lucrătură a morţii, pune stăpînire pe el… Cînd călugărul se simte pradă acestor a­sal­­­turi, el ştie prea bine că este încercat de cele de-a stîn­ga” (partea diavolului). Creştinul cu adevărat duhovni­cesc, spre a se sluji cu înţelepciune de “ambele sale mîi­ni”, va lua ca pildă pe “fericitul Iov” (care “biruieşte întru cele de-a dreapta”, dar “triumfă şi asupra celor de-a stîn­ga”), pe “Patriarhul Iosif”, pe soţia care zice în Cîntarea Cîntărilor: “Stînga sa este sub capul meu şi cu dreapta lui mă cuprinde”[16], şi, în fine, pe Pavel, “Apostolul Neamuri­lor”, care a fost şi el un autentic “ambidextru”.
Amintitul Dictionnaire des symboles (p. 370), atrăgînd atenţia că vechiul simbolism al dihotomiei dreapta-stînga se perpetuează şi-n Evul Mediu creştin, alege două exem­ple din registrul practicilor malefice: “Le Moyen Âge chrétien n’a pas échappé à cette tradition, selon laquelle le côté gauche serait le côté femelle, par opposition au droit qui serait mâle. Étant femelle, la gauche est égale­ment nocturne et satanique, selon d’antiques préjugés, par opposition à la droite, diurne et divine. Ansi les messes noires comportent-elles le signe de la croix fait de la main gauche, et le Diable marque les enfants qui lui sont consacré à l’oeil gauche de la pointe de l’un de ses cor­nes. Une gravure du Compendium maleficorum du R. P. Guccius (Milan, 1626) montre Satan imprimant sur ses nou­­veaux adeptes sa griffe au-dessous de la paupière gau­che et les rendant ansi aveugles à la lumière divine et voyants à sa seule lumière”[17] (Lucifer – de la lux, “lumi­nă” şi ferre, “a purta”[18] – este, după cădere, purtător de falsă lu­mină, iar nu răsfrîngător al luminii divine, precum îngerii rămaşi în ascultare). Anumite tradiţii ale magiei apusene asimilează „calea spre dreapta” cu „magia albă”, iar „calea spre stînga” cu „magia neagră”, aşa cum despre anu­miţi vrăjitori africani se ştie că împart lea­cu­rile cu mî­na dreaptă, iar otrăvurile cu mîna stîngă.

Studiu de caz: “Cuminţenia Pămîntului”

La capătul acestui excurs, ca un fel de recapitulare a­pli­cativă a celor de mai sus, îmi voi îngădui să prezint des­criptiv, cu ample citate, o exegeză de excepţie a lucră­rii lui Brâncuşi “Cuminţenia Pămîntului”. Exegetul nu e nimeni altul decît Constantin Noica (1909-1987), cel atît de superficial expediat astăzi, din perspectiva vulgatei autoh­­­tone a “politicii corecte”, în “lagărul” ideologic re­zer­vat autorilor “protocronişti”. Urmez aci textul din Sim­­ple introduceri… (ed. Marin Diaconu şi Gabriel Lii­cea­nu, pp. 21-27)[19]. Las la o parte, ca neinteresînd în con­textul de faţă, scenariul retoric în care Noica înţelesese să-şi pla­seze exegeza (pornind de la vechea observaţie a lui Paul Morand – ce ar fi fost frumos să se adeverească măcar în parte – că în preajma anului 2000 “operele lui Brâncuşi vor împodobi pieţele lumii întregi”, dar şi de la sim­patica su­po­ziţie “de lucru” că la un moment dat “vreun inten­dent cosmic” ar veni “în inspecţie pe Pămînt”, cercetîndu-l cît e de... “cuminte”).
Filosoful observa, din capul locului, că interpretarea “Cu­­minţeniei Pămîntului” pare a se mişca între două ca­rac­terizări radicale: “Un poet român, nu mai neînsemnat decît Arghezi, a îndrăznit s-o compare cu Sfinxul, decla­rînd că «nu e întrecută decît în proporţii şi durată de por­tretul fratelui mai bătrîn». Dar un medic, tot român, a de­cretat că este vorba de «o idioată mongo­­loi­dă» – în ironie denumită de către sculptor «Cuminţenia Pă­mîn­tului» –, afirmaţie pe care omul de ştiinţă a încer­cat onest să o do­vedească, fotografiind o debilă senilă din re­giu­nea de obîr­şie a sculptorului, în exact poziţia femeii din statuie”.
Pe Noica nu-l deranjează deloc să-şi pornească analiza chiar de la “idioata mongoloidă”. Numai că ceea ce medi­cul respectiv şi chiar unii critici de artă n-au observat este că “femeia reprezentată în statuie este idioată doar pe jumătate, respectiv în jumătatea stîngă. În partea dreaptă, ea prezintă cîteva sigure indicii de redresare din idioţie, chiar de rafinare”. Astfel, acel “ceva enigmatic care stă­ruie în ea” pare să ţină mai cu seamă de această “subtilă disi­metrie”, ale cărei elemente constitutive sînt inven­ta­riate mai departe: femeia este, aşa zicînd, “într-o ureche” (pre­­zentă în partea stîngă, urechea lipseşte în cea dreap­tă); părul este evidenţiat în partea stîngă, dar abia sugerat în cea dreaptă; “sînul drept nu mai e lăsat să cadă, cu ani­malitatea lui laxă, ci este reţinut cu mîna stîngă, de parcă aci, în partea dreaptă, maternitatea femelei ar sta să se curme”; capul este uşor înclinat spre dreapta; guşa (“efec­tiv semnul clinic al idioţiei”) e mai vizibilă în stîn­ga; “fa­ţă de nara dreaptă, care e mai marcată în jos, nara stîngă e puţin mai ridicată, ca şi cum ar aparţine unei feţe mai te­şite, mai primitive”; la o privire foarte atentă, “pupila o­chiului drept este imperceptibil mai mică decît a celui stîng, dar mai plină, ochiul dînd impresia unei vederi mai pătrunzătoare decît a celuilalt”; în fine, pe frunte, în zona ochiului stîng, este ceva ce seamănă cu o urmă de lovi­tură, “de parcă efectiv am avea în faţă o fiinţă a na­­turii, cu păţaniile ei”.
Concluzia analistului e tranşantă: “diferenţele sînt ab­so­lut toate de natură să înnobileze jumătatea dreaptă faţă de cea stîngă”[20]. Şi interogaţia se naşte inevitabil: “Să nu fie un sens aici? […] Nu s-ar putea oare deosebi, în chi­pul aparent unitar al statuii lui Brâncuşi, o jumătate a na­turii şi una a reflexiunii, a umanului, a culturii?”.
Din unghiul de vedere al temei urmărite aici, nucleul in­terpretativ e acesta (conţinînd însăşi esenţa simbolică a dihotomiei dreapta-stînga): “Totul, aşadar, în partea stîn­­gă ar putea fi natură brută şi primitivism; totul, în schimb, se civilizează şi umanizează în partea dreaptă. Părul este, în stînga, cel al unei fiinţe dintr-un trib african, în dreapta cel al unei pariziene; ochiul stîng, cu petele lui de pe pu­pilă, abia întrezăreşte, exact cît trebuie brutei, pe cînd ce­lă­lalt e perfect uman; absenţa urechii pe partea dreaptă desprinde parcă de zvonurile lumii şi sugerează un sens de interioritate al fiinţei aceleia, guşa se corectează în dreap­ta, şi dacă femeia îşi reţine cu mîna stîngă sînul drept, este, poate, că vrea să şi-l ascundă. Fruntea are, în partea stîngă, urma unei lovituri cu piatra; sau poate mica idioată s-a ciocnit în stînga cu capul de o stîncă… Este o stranie devenire în fiinţa aceasta, dacă te uiţi mai bine la ea, o devenire pe care artistul a înscris-o acolo subtil, fără să aducă nici o deformaţie şi nici un dezechilibru în iden­titatea ei umană. Nu numai că denivelarea dintre părţi, aproape contrastul lor, nu aduce fisuri în identitatea fiinţei sculptate, dar identitatea ei este atît de bine asigurată, în­cît de la ea se pot revendica o sumedenie de tipuri umane şi idoli, ca de la o făptură arhetipală[21] […]. Şi totuşi, în ciu­da identităţii ei sigure, este imaginea unei deveniri. Ce­va se ridică aici spre omenesc; ceva se deplasează din stupiditatea animală spre cuminţenia umană[22]. […] Sculp­tura lui Brâncuşi poate apărea astăzi drept expresie a înţe­lep­ciunii cel puţin în sensul avertismentului pe care-l dă ea omului sophiei, omului iscusinţei, care a convertit totul în abilitate tehnică. Dar de la început întruchiparea sculp­torului exprima un fel de înţelepciune, dacă ne gîndim că printre sensurile pe care le dă tînărul Charmides pentru în­­ţe­lep­ciune este şi cel de a fi o «anumită formă de liniş­te», ceea ce nu poate fi refuzat Cuminţeniei Pămîntului. Este şi ea sophron, în felul ei”.
Enigmatică, dar neechivocă, “ea este cuminte şi chiar în­ţeleaptă, pentru că nu are nimic diabolic în ea”, întru­chipînd puritatea nediscursivă, sfinţenia primordială a fi­rii, dinaintea căreia diavolul însuşi rămîne dezarmat. Or, “fuga de dracul, acesta este începutul înţelepciunii, s-ar pu­tea spune”. Şi, pe acest temei aproape mistic[23], con­cluzia – care iarăşi atinge direct tema noastră: netrădînd nici un stigmat al răului, fiind mai degrabă “ca un prunc ce n-are încă un chip şi un nume”, înseamnă că “ceva ar putea atunci să se nască din plodul acesta al pămîntului. Şi parcă efectiv stă să apară sau să reapară ceva. Făptura e adunată asupra ei înseşi, dar nu şi încovoiată. Linia spa­telui ei este perfect dreaptă. În animalitatea fiinţei, rectitu­dinea vine să aducă o formă de trezie, aproape de inteli­genţă viitoare; trunchiul perfect vertical dă parcă fiinţei o putinţă de frumuseţe, oricît ar lipsi orice aluzie la ea; iar întrucît făptura e strînsă, dar nu şi încovoiată, o vagă po­si­bilitate de faptă este totuşi prezentă în ea. Aici e o fiinţă vie, nu o renunţare”. Dreptatea/rectitudinea din ea o poa­te salva de puţinătate, strămutînd “devenirea întru devenire” în “devenire întru fiinţă”.
“De aceea ar fi bine – încheie filosoful – ca în toate pie­ţele lumii să figureze «Cuminţenia Pămîntului»”... Va fi, poate, în „bunătatea” altui timp...

Excursul de faţă se poate opri aici. Vom ţine seama că toată această tradiţie simbolică, de extensiune univer­sală, stă – mai mult sau mai puţin conştient – îndărătul no­ţiunilor politice moderne de “dreapta” şi “stînga”. Po­­­sibila reconstrucţie a unei drepte politice ar trebui să înceapă, mai degrabă decît de la revendicarea unei tra­diţii istorice recente şi problematice, de la această vene­rabilă simbolistică a rectitudinii. Ea ar echivala, astfel, cu recuperarea creatoare a unui întreg orizont mental, o­pus mentalităţii dizolvante a modernităţii[24]. Sau, dacă vreţi, cu o metanoia a conştiinţei politice[25], altoită pe un real angajament moral-spiritual, pe o weltanschauung care-l repune pe om pe orbita ordinii divine. Căci, după o vorbă a lui Saint-Exupéry, marea tragedie a omului în istorie este aceea că tinde să piardă esenţialul şi să ig­nore ce a pierdut.

Răzvan CODRESCU

[1] Cf. “Dreapta”, în Dilema, nr. 197/1996, p. 11.
[2] E interesant, dar inesenţial faptul că, mai nou, şi cercetările neuro­fiziologice confirmă “preeminenţa mîinii drepte” (cf. Robert Hertz, De la preéminence de la main droite, citat şi de Mircea Eliade – Nos­talgia originilor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994, p. 201 – pentru constatarea că primatul acordat mîinii drepte derivă din polaritatea re­li­gioasă, iar nu invers). Eseistul Florea Tiberian observa cu perti­nen­ţă (“I. P. Culianu şi «schimbarea de paradigmă» în istoria reli­giilor”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 1-2/97-98, ian.-febr. 1999, p. 3): “Evident, cercetările neurofiziologice pe care se bazează auto­rul [Robert Hertz] nu pot explica de ce emisfera cerebrală stîngă a omu­lui, care de­ter­mină preeminenţa mîinii drepte, este mai dezvol­ta­tă func­ţional de­cît cealaltă, în timp ce la animale această specializare lip­­­seş­te. A spu­ne că dominaţia mîinii drepte «se întemeiază pe trans­for­ma­rea isto­rică a creierului uman» nu lămureşte, totuşi, cauza aces­tei trans­­for­mări, cîtă vreme evoluţia rămîne doar o ipoteză”. 
[3] În română, sinistru e un împrumut neologic. 
[4] “… m-aflai într-o pădure-ntunecoasă,/ căci de la dreapta cale rătă­ci­­­sem” (Dante, Inf., I, 2-3). 
[5] Se poate face trimitere în acest context, fie şi numai cu titlu meta­foric (cum obişnuia regretatul Laurenţiu Ulici), la “teorema matema­tică de rezolvare a labirintului, adică a o lua mereu spre dreapta”.
[6] Cf. Constantin Brăiloiu, “Ale mortului din Gorj”, în Publicaţiile Ar­hi­vei de Folclor, 1936, vol. VII, vs. 208 sq., versuri citate şi de An­drei Oişteanu în Mythos & Logos. Studii şi eseuri de antropologie culturală, Editura Nemira, Bucureşti, 1998, pp. 270-271. 
[7] “În Chrestien de Troyes, spre exemplu, citim despre cavalerul Tris­tan că ţine «calea cea de-a dreapta». Bayrav, care a analizat temeinic simbolismul acestor romane, afirmă cu dreptate că o astfel de indi­caţie nu are o valoare topografică obiectivă, ci mai degrabă o semni­fi­caţie morală: calea urmată de cavaler e una alegorică, nu reală…” (Olivier Beigbeder, Lessico dei simboli medievali, trad. it. Elio Rob­berto, Editoriale Jaca Book, Milano, 1997, p. 106). Cavalerismul în­suşi reprezintă un cod al onoarei şi o şcoală a rectitudinii, iar nebunia lui Don Quijote este cea mai lucidă nostalgie a esenţialului pierdut.
[8] Cf. şi “a călca strîmb”. 
[9] Pertinenţa acestui aspect este semnalată şi de Hans Biedermann în al său Dicţionar de simboluri (trad. rom. Dana Petrache, Editura Sae­cu­lum I.O., Bucureşti, 2002, vol. 1, p. 135): “… semnificativ ar putea fi şi faptul că, în mod tradiţional, braţul stîng este cel în care se ţine scutul şi el rămîne pasiv, în timp ce braţul drept este cel care mî­nu­ieşte arma”
[10] “Noţiunile de stînga şi dreapta au la celţi aceeaşi valoare ca şi în lumea clasică [...]. Dar singura distincţie sigură între dreapta şi stîn­ga este, pe lîngă punctele cardinale Est şi Vest, direcţia de mers a soarelui: reprezintă dreapta ceea ce se mişcă în acelaşi sens cu soa­rele; reprezintă stînga ceea ce se mişcă în celălalt sens. În viziunea celtică, observatorul se plasează cu faţa spre Răsărit, ceea ce locali­zea­ză dreapta la Sud şi stînga la Nord. Nordul reprezintă partea de jos, unde soarele îşi încheie declinul şi îşi începe ascensiunea diurnă; Sudul reprezintă partea de sus, unde soarele îşi încheie ascensiunea şi îşi începe declinul…” (Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Diction­naire des symboles. Mythes, rêves, coutumes, gestes, formes, figures, couleurs, nombres, Robert Laffont/Jupiter, Paris, 1982, p. 370). În toa­te codurile simbolice, Orientul este cel care orientează, reperul ab­solut, puternic exploatat ca atare şi în sincretismul tîrziu al simbolis­ticii masonice (Ex oriente lux).
[11] Dar, avertizează H. Biedermann (loc. cit.), “în tradiţia Kabbalei du­a­­­litatea mîinilor Domnului, care în acest caz nu are nici o latură ne­ga­tivă, este exprimată prin faptul că dreapta sa (mîna cu care binecuvîntează) simbolizează milostenia, iar stînga («mîna regelui») sim­boli­zează dreptatea”, ceea ce-mpinge registrul simbolic într-o direc­ţie pur speculativă. 
[12] “Comentînd textul Cîntării Cîntărilor [2, 6, reluat în 8, 3], Stînga sa este sub capul meu şi cu dreapta lui mă cuprinde, Guillaume de Saint-Thierry precizează că dreapta exprimă perspicacitatea raţiunii şi se vădeşte în străduinţă. Stînga, iubitoare de repaus, desemnează via­ţa contemplativă şi înţelepciunea; ea se împlineşte în pace şi tă­cere…” (J. Chevalier, A. Gheerbrant, op. cit., p. 372). 
[13] Parabolele lui Iisus, trad. rom. Calinic Dumitriu, Vasile Mihoc şi Ştefan Matei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 246-247).
[14] În pofida acestui cod simbolic (reflectat şi scripturistic; cf. mai ales I Corinteni 11, 5-16), este o realitate incontestabilă că religia creştină a ridicat fe­me­­ia la o demnitate fără precedent în istorie, dovedindu-se cea mai puţin miso­gină dintre ma­rile religii tradiţionale. Dacă prin fe­meie – Eva – a in­trat păcatul în lume, tot prin fe­meie – Maria, “No­ua Evă” – a venit mîntuirea de pă­­cate. Născătoarea de Dum­ne­zeu, ca­re se bucură de un cult cu totul special în confesiunile tradiţionale, re­pre­zintă icoa­na ideală a feminităţii, însumînd, în chip tainic, mater­ni­tatea şi fe­cioria – cele două mari ipostaze mîntuitoare ale “eternului feminin”. De altfel, chiar Sf. Apostol Pavel (adeseori acuzat de a se fi făcut transmiţător al miso­ginismului vechii mentalităţi iudaice) precizează: “Totuşi, nici femeia fără bărbat, nici băr­ba­tul fără femeie, în Domnul. Căci precum femeia este din bărbat, tot aşa şi bărbatul este prin femeie, şi toate sînt de la Dumnezeu” (I Co­rin­teni 11, 11-12). 
[15] “În Răstignirile simbolice, Biserica e plasată întotdeauna la dreap­ta lui Hristos, iar Sinagoga la stînga Lui. Fecioara, care n-a încetat nici o clipă să creadă în glorioasa înviere, e plasată în dreapta; Sf. Ioan, ce a fost ultimul care-a intrat în mormînt, şi care prin consecinţă repre­zintă Sinagoga, este în schimb la stînga”. Să mai adăugăm şi un alt detaliu: în scenele Crucificării, tîlharul care s-a căit stă de-a dreapta lui Iisus, iar cel necăit – de-a stînga.
[16] 2, 6 şi 8, 3; vezi şi mai sus. 
[17] “Evul Mediu creştin n-a făcut excepţie de la această tradiţie, con­form căreia partea stîngă ar fi partea feminină, prin opoziţie cu cea dreaptă, care ar fi masculină. Fiind feminină, stînga este deopotrivă nocturnă şi satanică, după vechile credinţe, prin opoziţie cu dreapta, diurnă şi divină. Astfel, liturghiile negre comportă semnul crucii fă­cut cu mîna stîngă, iar Diavolul îi însemnează pe copiii consacraţi lui la ochiul stîng cu unul din vîrfurile coarnelor sale. O gravură din Compendium maleficorum al lui R. P. Guccius (Milano, 1626) îl înfăţişează pe Satan punîndu-le noilor lui adepţi pecetea ghearei sale sub pleoapa stîngă, lăsîndu-i astfel orbi faţă de lumina divină şi capabili să vadă numai propria sa lumină”.
[18] Acest nume reprezintă o transpunere a ebraicului helel, pus în legătură cu “steaua dimineţii” (la noi: “luceafărul de dimineaţă”). Este la mijloc, poate, şi o ironie, ştiindu-se că termenul helel fusese atribuit în mod persiflant regelui Babilonului, pentru trufia sa declarată de “a-şi înălţa tronul pînă la stelele lui Dumnezeu” (cf. A New and Concise Bible Dictionary…, G. Morrish, London, s. a., p. 496).
[19] În româneşte, eseul a apărut iniţial în revista Steaua (anul XXVI, nr. 12/1975), apoi în volumele Trei introduceri la Devenirea întru fi­­in­ţă (Editura Univers, Bucureşti, 1984) şi Simple introduceri la bună­tatea timpului nostru (Editura Humanitas, Bucureşti, 1992), iar în fran­ceză, sub titlul “Essai sur la Sagesse de la Terre”, în I. Jia­nou, C. Noica, Introduction à la sculpture de Brancusi (Arted, Paris, 1976). 
[20] În treacăt, Noica face şi o trimitere pozitivistă: “Există, pare-se, fi­zi­o­nomişti care cred că pot citi caracterul omului din disimetria feţei. Ei susţin că orice chip uman are efectiv o disimetrie; că jumătatea stîn­­gă a chipului exprimă partea feminină, cea dreaptă masculinul, şi că ele reprezintă o bogăţie de nuanţe, îngăduind caracterizarea omu­lui respectiv”. Trebuie menţionat, tot în treacăt, că fizionomia era în vogă pe vremea tinereţii lui Brâncuşi, mai ales în Franţa. 
[21] Aici, printre alte exemple, este evocat şi “Gînditorul” de la Ha­mangia.
[22] Pornind de la intraductibilitatea cuvîntului românesc “cuminţenie” (la care se referise şi Ionel Jianu în monografia dedicată lui Brâncuşi în 1963), Noica glosează el însuşi: “… cuvîntul românesc corespunde mai mult lui sophrosyne (temperanţă, prudenţă) din limba greacă, de­cît lui sophia (înţelepciune, iscusinţă). Ca adjectiv, are exact forma latină cum mente, cu minte. Atîta tot spune cuminţenia: a fi cu minte, cu stăpînire de sine, cu bună aşezare. Dar, ca şi sculptura însăşi, cu­vîn­­tul folosit drept titlu nu exclude gîndul unei anumite înţelepciuni, ba chiar des­chide către el, pînă şi etimologic, cu acea rădăcină men-, de la mens…” etc. 
[23] Sophrosyne se întîlneşte discret cu hesychia… 
[24] Radiografiate exemplar de Horia-Roman Patapievici în Omul re­cent. O critică a modernităţii din perspectiva întrebării “Ce se pier­de atunci cînd ceva se cîştigă?”, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001. 
[25] În sensul mai degrabă etimologic al politicii, acela de participare res­ponsabilă la viaţa în polis (“cetate”), de integrare liberă a insului într-un destin comunitar.

(Din volumul Cartea îndreptărilor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004)