INTERMEZZO LIRIC: ROST DE IZBĂVIRE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Ne luăm mereu iubirea de la capăt,

dar niciodată n-o trăim deplin:

cînd tu răsari, eu iar pălesc și scapăt,

și ce e mult se face iar puțin.

E un blestem ce veșnic ne desparte,

dar și-altul ce ne cheamă iar la loc...

S-o îndura de noi aceeași moarte,

sau nici cu moartea n-om avea noroc?

De-i Dumnezeu cu noi, de ce ne tace?

Iar dacă nu e, ce nădejde-avem?

Hai să cădem, iubirea mea, la pace

și să te pun de vie-ntr-un poem!

Să crească albe turlele din tine,

iar eu, la poale, să mă fac izvor

și în oglinda valurilor line

să mă trăiești atît pe cît te mor!

Iar Dumnezeu, de vrea morțiș să fie,

să se-ntrupeze pe furiș din noi

și să-l gustăm în casta bucurie

de-a nu ne rușina că sîntem goi!

Aievea sau în vis, doar raiul este

măsura noastră, pe pămînt și-n cer:

de rupte nu-s din marea lui poveste,

iubirile degeaba nasc și pier.

Răzvan CODRESCU