sâmbătă, noiembrie 23, 2019

ICOANA LIVIEI PISO (1931-2019)



Descendentă din vechea aristocrație maramureșeană, purtîndu-și discret pe crucea frumuseții din afară marea frumusețe lăuntrică, străbătînd cu grația și eleganța altor vremi tîrziul unei lumi care n-a meritat-o și pe care nu l-a meritat, doamna Livia-Flora Piso (n. Filipașcu) și-a strîns, aproape nonagenară, generoasa risipă în desaga unui suflet curat și s-a dus la marea înfățișare de dincolo.
Născută la 27.03.1931 în inima Maramureșului, la Sighet, a fost fiica preotului și istoricului Alexandru Filipaşcu (din vestita familie nobilă de Dolha și Dolha & Petrova) și a Liviei Buzila (al cărei tată, Ștefan Buzila, provenea din altă nobilă familie maramureșeană: Rișcu de Drăgoiești, cu obîrșiile în vremea voievodului Dragoș).
În 1948, Livia Filipașcu își lua cu nota 10 bacalaureatul la Cluj și intra, tot acolo, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” (1948-1951), ca apoi să continue la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București (1951-1954), specializîndu-se în pictură și scenografie. În 1955 îşi ia diploma în artă (decoruri și costume la opera „Trubadurul” de Verdi, pusă în scenă la Opera de Stat Română din Cluj) și devine membră a Uniunii Artiștilor Plastici.
În 1956 Dumnezeu rînduiește împlinirea matrimonială a unei întîlniri pentru amîndoi providențiale: își leagă viața pentru totdeauna de marele tenor Ion Piso (n. 1928), pe atunci solist la Opera Română din Cluj. Un rug aprins care avea să ardă fără să se mistuie timp de peste șase decenii.
Alături de activitatea de scenografă, continuă pictura de şevalet şi este din ce în ce mai mult atrasă de pictura bisericească. Are șansa cîtorva călătorii în străinătate și adînceşte tehnica picturii bizantine pe lemn. Restaurează mai multe icoane vechi pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Despre această dimensiune mărturisitoare a creației sale artistice a apucat să vorbească pe larg într-un minunat interviu acordat jurnalistului creștin Marius Vasileanu (Adevărul literar şi artistic, nr. 865, 4 aprilie 2007, apoi inclus în volumul Tradiția în actualitate: repere dialogale pentru mileniul trei, Ed. Lumea Credinței, București, 2013).
În 1960 soții Livia și Ion Piso se stabilesc la București, unde tînăra scenografă colaborează mai ales cu Teatrul Municipal sau cu Ansamblul Artistic al Armatei (dar o regăsim, cu scenografie și costume, și la Brașov, Craiova sau Reșița), participînd totdeodată la numeroase expoziții de scenografie, naționale și internaționale.
În1968 familia optează, în contextul ingrat al epocii, pentru crucea exilului, stabilindu-se în Germania de Vest (iar mai tîrziu în Italia). „Obosit de postura de victimă perpetuă a tuturor cecităţilor şi constitutiv refractar mentalităţii lui «Merge şi aşa!», în 1968 (după «istoricul» răspuns primit de d-na Livia Piso, soţia tenorului: «Tovaraşă, înţelege că nu putem periclita independenţa României pentru cariera lui Piso!»), tenorul ia hotărîrea de a părăsi ţara, unde nu va reveni decît în 1990, de-acum încununat de gloria mapamondului” (Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești, Ed. Manuscris, Pitești, 2018, pp. 664-665). Acolo Livia Piso – devenită în scurtă vreme membră a Uniunii Artiștilor Plastici Profesioniști din Germania (BBK), Uniune care face parte din Asociația Internațională a Artelor Plastice UNESCO (Paris) – realizează scenografia mai multor piese pentru televiziunea germană, printre care o operă modernă (punere în scenă premiată la Salzburg, în 1977). Au urmat angajamente la teatrele din Passau, Trier (unde a avut și o expoziție personală de scenografie, în holul Teatrului Municipal) şi Oldenburg, în calitate de pictor scenograf, iar în 1985 semnează două scenografii în cadrul Stagiunii Internaţionale de la Dublin („Oneghin” și „Carmen”). În aceeași perioadă, realizează decorul pentru filmul „Portret Brigitte Fassbaender” (prima mezzosoprană a Teatrului Național de Operă München) și costumele pentru filmul „Das Stiftungsfest”.
Ca pictoriţă participă la mai multe expoziţii colective. Pictează și restaurează icoane pe sticlă și lemn. În 1984-1985 realizează proiectul Iconostasului românesc pentru Misiunea Greco-Catolică din München și pictează icoanele acestui iconostas („Am făcut un iconostas la München, am convenit cu părintele Bârlea să-i fac proiectul. Iconostasul se află în capela St. Elisabethkirche, Mathildenstrasse 10”). De asemenea, pictează Icoanele Împărătești pentru Parohia Ortodoxă din Freiburg. N-a lipsit nici realizarea veșmintelor grafice sau afișelor publicitare ale unor cărți, discuri sau programe festive, ca în 1981 pentru Centenarul Enescu (München), iar în 1989 pentru Centenarul Eminescu (Paris).
Cu toate succesele profesionale, exilul n-a fost deloc o experiență ușoară pentru soții Piso. Succesul, gustat din plin, nu poate estompa pînă la capăt sentimentul înstrăinării, nici percepţia critică a unei lumi desigur primitoare şi poleite, dar care-şi trădează la fiecare pas „mecanismul tipic al traiului grăbit”, superficialitatea şi pînă la urmă suficienţa, tot mai mult în răspărul propriei ei tradiţii. Iată ce scrie marele tenor: „Blaga spune undeva că cel ce pleacă cu iubita în străinătate îşi ia cu el ţara. Eu mi-am dus cu mine România prin Livia, dar şi sub forma pasiunii pentru folclorul nostru, poate cel mai impresionant depozit arhaic de spiritualitate...“ (Antifonar epistolar, Ed. Albatros, Bucureşti, 2004, p. 196). Şi apoi, către sfîrşit, aceste rînduri de o cuceritoare simplitate şi gingăşie: „Din bogăţia imaginilor tăinuite în pridvorul însorit al amintirilor, în care îmi apare Livia mea de cîte ori mă gîndesc la ea, stăruie peste toate una. Cînd, întors de prin turnee, vlăguit şi cu gîndurile niciunde (pictura de şevalet şi meseria ei legată de teatru, ca scenografă, nu-i îngăduia totdeauna să vină cu mine), mă întîmpina în pragul casei, surîsul ei deschidea toate ferestrele vieţii. Zîmbetul Liviei este ca aerul pe care-l respiri şi, din obişnuinţă, aproape nu-ţi mai dai seama de el... dar fără, nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în care se răsfrîng temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevăr al vieţii mele, aripa care ne-a trecut, salvator, peste atîtea“.
Bucuria întoarcerii în țară o face să trăiască o a doua tinerețe, dar cu toată experiența maturității artistice și profesionale. În 1991-1992 este angajată la Opera Română de Stat din Cluj, ca pictor scenograf (va realiza, între altele, scenografia pentru „Răpirea din Serail” și „Liliacul”, spectacole premiate de Ministerul Culturii din Austria). Pentru Capela din Cluj a Ordinului „Vasile cel Mare”, pictează cele patru Icoane Împărătești și una cu Încoronarea Maicii Domnului („Când am revenit în România după ’89, am vizitat sediul Ordinului «Vasile Cel Mare». Văzînd că făceau slujba în demisol şi aveau o ţesătură de covor cu Cina cea de Taină, am mers acasă în Italia şi am pictat patru icoane împărăteşti şi le-am adus cadou, pentru ca să-şi facă un iconostas vrednic de ei şi de Dumnezeu”). Pentru Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj pictează o icoană menită a fi dăruită Papei Benedict XVI cu ocazia primirii de către acesta a titlului de Doctor Honoris Causa („Şi cînd Papă Benedict al XVI-lea a primit titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Cluj, atunci m-au rugat, am vorbit cu d-l Andrei Marga de la Universitate ce să-i facă cadou. Ar trebui o icoană, dar mai deosebită, mi-au spus. Şi atunci mi-am adus aminte şi am spus că este o icoană deosebită pentru că este cu toţi episcopii greco-catolici martiri, şi asta este un unicat. Imediat s-a dus, a vorbit acolo, la Ordinul «Vasile Cel Mare», stareţul a fost de acord şi încîntat să o trimită Papei, cu condiţia să le-o pictez la loc…”). „Venită în Bucureşti, am restaurat, cred, cel puţin 1500 de icoane, dacă nu chiar mai mult”, îi mărturisea în 2007 lui Marius Vasileanu.
Cetățeană de onoare a localității Petrova, marea sa dragoste identitară – strîns împletită cu memoria tatălui ei, prigonit de bezbojnicia bolșevică (a murit în detenţie, în 1952) – a rămas pînă la capăt Maramureșul. Antecesorii Liviei Piso-Filipașcu au făcut parte din înalta nobilime a Regatului Apostolic și posesiunile familiei de Dolha și Dolha & Petrova se întindeau odinioară pe un areal cu o suprafață de 5 ori mai mare decît Maramureșul de azi! Despre familia de Dolha și Dolha & Petrova investigația nobiliară din 1752 afirmă: „Omnes Petrovay in possessione Petrova degentes (…) hi quoque Petrovay in Rosalya degentes (…) quoque Petrovay in Dragomerfalva degentes. (…) … inquam praevio modo annotati ex aeternitatis vinculo, ut ipsi invicem coram nos perhibuissent, juncti, siquidem tam productionem certarum donationalium quondam Caroli primi regis Hungariae de Anno 1326 emanatarum, antiquitatem familiae suae Petrovayanae alius Dolhayanae de Petrova edoctam fecissent (…) eandem familiam ab antiquo et quidem tempore longissimo possessionatam esse,  pluribus in possessionibus haereditariam et possessionatam esse constaret, per Nos pro indubitatis nobilibus habiti et recogniti (…) Resolutio Comitatus: Est idubitata et possessionata in possessionibus Petrova, Leordina, Ruscova, Rus Poyiana, Rosalya, Dragomerfalva, ac aliis pro indubitat determinatur” (Protoc. Prod. Nob. Anni 1752, pp. 1-2). Membrii familiei au primit nume secundare în 1763. Ei însă nu semnau niciodată cu numele secundar fără a fi însoțit de predicativul DE PETROVA, legat de privilegiile liberbaronatului, care garanta statutul de „NOBILES PRIMAE CLASSIS, NIHIL CONTRIBUENTES”.
Sprijinită cu același devotament de soțul său, ultimele două decenii de viață și le-a dedicat cu abnegație îngrijirii (textuale și grafice) și editării pe spese proprii a celor două lucrări postume ale tatălui său, Pr. Prof. Dr. Al. Filipașcu: Patronime maramureșene și Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română (două ediții), de o inestimabilă valoare istoriografică.
Tot împreună cu soțul său, construiește – exclusiv prin resurse proprii – la Vișeul de Sus, în 2011-2013, „Centrul Expozițional Documentar al Nobililor Români Maramureșeni” (în a cărui Aula Magna realizează două mari picturi istorice în frescă), inaugurarea făcîndu-se sub auspiciile Casei Regale a României. Înființează în același timp FUNDAȚIA ION ȘI LIVIA PISO, care înzestrează acest Centru cu o pădure de 97 ha, iar anual organizează colocvii cu subiecte din istoria Maramureșului. Un Maramureș asupra căruia, de bună seamă, Livia Filipașcu-Piso, marea doamnă DE PETROVA, va veghea în eternitate, cu îngerii și cu sfinții.
Liviei Piso i-a fost dat să se stingă din viața aceasta în tîrziul toamnei lui 2019, la 88 de ani (este înmormîntată la Cimitirul Bellu), dar amintirea ei arde mai vie ca oricînd în mințile și în inimile celor ce au cunoscut-o. Dumnezeu s-o odihnească și să ne facă vrednici de dreapta ei pomenire!

Răzvan CODRESCU



0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire