DUBLĂ LANSARE LA LIBRĂRIA SOPHIA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

UPDATE 07.11.2019:
Puteți accesa AICI înregistrarea video a lansării.

CUVÎNTUL LUI LUCIAN D. POPESCU

În biblioteca lui Marcel Petrişor, primul volum al Filocaliei poartă următoarea dedicaţie a părintelui Dumitru Stăniloae: „Domnului Marcel Petrişor, cu bucuria de a-l fi cunoscut şi de a fi simţit dintr-o dată căldura comuniunii cu Domnia sa”.

Dacă s-a nimerit să îl aveţi pe Marcel Petrişor dascăl şi prieten, sau măcar prieten, sau măcar dascăl, probabil că aţi experiat deja ceea ce spune părintele Stăniloae.

Ce a notat părintele Stăniloae are a face cu ce se pare că observase şi Constantin Noica la Marcel Petrişor – a se vedea cartea lui Sorin Lavric despre Noica, apărută la Humanitas în 2007 –, anume că Marcel Petrişor făptuieşte binele mai împlinit decît îl pot alţii teoretiza. Cred că asta vine din faptul că el şi-a trăit viaţa în perspectiva Dumnezeului Comuniunii şi – sper să nu sune exagerat şi livresc – în perspectiva Dumnezeului culturii. Al culturii care, dacă nu este sărită de tot de pe fix, gravitează, mai de-aproape sau mai de departe, mai direct sau mai discret, pe orbita lui Dumnezeu şi în coordonatele Tainelor Sale.

Iată acum un text care nu este despre deţinutul politic, dascălul şi povestaşul Marcel Petrişor, ci este un text despre altcineva, dar care i se potriveşte perfect şi lui.

„Sensul operei lui [...] nu este de a-l transpune pe om într-o lume a misterelor, ci, dimpotrivă, de a face imanent acest mister, adică de a-l prezenta omului ca pe cea mai zguduitoare realitate”.

Textul se referă la pictorul Matthias Grünewald, iar adevărul este că autorul textului este chiar Marcel Petrişor, în albumul de artă Grünewald, apărut la Meridiane în 1972 (reeditat 1985) şi care ar merita cu prisosinţă o nouă reeditare în condiţiile grafice excepţionale posibile astăzi. Dar se pare că nu sînt editori interesaţi de aşa ceva...

Este textul care îmi place cel mai mult din întreaga scriitură a lui Marcel Petrişor. Nu doar pentru că ţinteşte la cele esenţiale ale frumosului, ci pentru că, într-un alt registru, Marcel a făcut în viaţa sa şi cu viaţa sa, ce a făcut meister Matthias cu pictura. Pentru că Marcel Petrişor, în cuvîntul lui şi în osul lui, fără să o declame, fără să o recite, a dat de înţeles că taina lui Hristos este cea mai zguduitoare realitate.

Sigur că astăzi toate sînt uşor de zis. Azi toţi pe toate le trăncăne şi despre toate îşi dau cu părerea. Fără riscuri şi, cel mai adesea, fără miză. Cehov spune că multe păreri sînt pe lume, dar cel puţin jumătate dintre ele aparţin unor oameni care nu au trecut în viaţă prin nici o cumpănă, peste nici un prag. Iar asta este în şi mai mare măsură adevărat azi şi de asta a devenit greu de înţeles şi chiar de rememorat ce lucru mare era să ai un comerţ cu adevărul înainte de 1989. Da: era un lucru mare că de la Marcel Petrişor oricine avea urechi de auzit putea afla adevărul.

Deşi a stat în închisoare 13 ani, Marcel Petrişor a trăit liber. Şi în închisoare, şi după închisoare, deşi pe atunci puţini reuşeau să trăiască liber, chiar nefăcînd o zi măcar de puşcărie. Ca şi azi, de altfel.

Cînd l-am cunoscut pe Marcel, la sfîrşitul anilor ’70, şi apoi prin el pe unii dintre prietenii lui damnaţi şi con-damnaţi, am descoperit literalmente o altă dimensiune a existenţei. Un alt fel de a vorbi, un alt fel de a te purta. Am descoperit o altă realitate istorică decît cea măsluită ieri şi azi, o altă cultură decît cea întreţinută ori permisă de sisteme. Mai presus de toate mi s-a descoperit realitatea lui Dumnezeu: cea mai zguduitoare realitate.

Îmi amintesc şi acum foarte bine cît de reconfortantă era la Marcel şi la prietenii lui stilistica prezervării normalităţii. Îmi este vie amintirea pentru că astăzi toate nebuniile şi perversităţile corectitudinii politice sînt similare sistemic celor propagate de comunism şi reclamă acelaşi tip de rezistenţă. Şi puţini rezistă la asalt: cu o zarvă de vorbe lumea e prostită de „haştaguri” şi de hoţi care strigă „Condamnaţi hoţii!”. Dar pe unii ca Marcel Petrişor sau părintele Gheorghe Calciu nu i-au putut înşela nicicînd cei cu nume sulfuroase. Busola nesmintelii lor a fost buna aflare a misterului, care este cea mai zguduitoare realitate: Taina rînduitoare Care îl salvează pe om din măruntul dizolvant.

Comunismul era făcut pentru a malforma. Iar Marcel şi prietenii lui au fost eroii de poveste, iar unii de pateric, cum este Constantin Oprişan, ai unei lupte în care izbînda lor exemplară a salvat sămînţa cea bună fără de care viaţa în adevăr nu e cu putinţă. Dacă nu ar fi fost aceşti prieteni, bătălia ar fi lăsat în urmă în locul poporului român o jalnică populaţie, suma indivizilor fie compromişi, fie pervertiţi, fie cu desăvîrşire absenţi spiritual, care se pot vedea în tot locul şi în tot ceasul.

În cele din urmă, Marcel şi prietenii lui, prietenii voştri ai tuturor, nu s-au luptat cu împotriva comunismului sau pentru o altă ideologie. Ci, făcînd binele, ei s-au apărat pe sine, s-au apărat unii pe alţii şi ne-au apărat şi pe noi toţi de un demon. Astfel au luptat ei lupta cea bună.

Unul dintre îngerii care l-au ajutat pe Marcel Petrişor să o facă – şi care cred că veghează şi azi asupra lui – este Costache Oprişan. Ar trebui să citiţi mărturia părintelui Calciu în legătură cu moartea lui Oprişan ca să înţelegeţi. Îmi îngădui să spun că dintre cele care se lansează azi, nu cartea lui Marcel Petrişor e importantă, ci cartea poemelor lui Constantin Oprişan: aceste poeme sînt un diamant adevărat, perfect ignorat întru morcirla stăpînitorilor lumii acesteia. Iar Constantin este el însuşi o realitate zguduitoare: un înger prezent aici şi acum, în duh şi întru cultură.

Viaţa lui Marcel Petrişor îmi cheamă în minte două versete. Sînt des citate, dar vă rog să faceţi exerciţiul de a nu le expedia ca binecunoscute. Unul este din Sf. Ap. Ioan 15, 13: „Mai mare dragoste decît aceasta nimeni nu are, ca sufletul să şi-l pună pentru prietenii săi”, iar altul din Epistola Sf. Ap. Pavel către Romani 5, 7: „... cu greu va muri cineva pentru un drept; dar pentru cel bun poate se hotărăşte cineva să moară”.

Aceste texte corespund literalmente unei bune părţi a vieţii a lui Marcel Petrişor: părţii celei bune a vieţii lui. Căci Marcel Petrişor a trăit o bună perioadă într-o asumată proximitate a morţii. A făcut-o pentru o predanie pentru care şi de aici înainte ar trebui să se mai găsească cineva care să se hotărască să-şi pună viaţa la bătaie. Sau măcar cariera, aşa cum a învăţat cu prisosinţă editorul Răzvan Codrescu.

Cred că cea mai importantă lecţie a dascălului şi prietenului Marcel Petrişor asta este.

Mulţumim, domnule professor!

Mulţumesc, Marcel.!

Lucian D. POPESCU

Trei mușchetari