LUCIAN D. POPESCU: PROVENCE 2019

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Un colţ din Provence în anul 2019

Am ajuns să cred că aşezarea neamurilor europene în spaţiul geografic aşa cum îl vedem încă şi astăzi este pe potriva puterii pe care fiecare a avut-o pentru a ocupa şi stăpîni pămînturile europene după ce au început marile şi repetatele invazii de după Hristos.

Sigur că, de exemplu, din vizigoţi nu a mai rămas nimic, iar din franci, la o primă vedere, francezii nu au decît numele, deşi, cine priveşte mai atent, descoperă că plămada franceză păstrează surprinzător de bine, în anumite coordonate, date ale fibrei germanice. Dar, una peste alta, neamurile europene de astăzi sînt, indiferent de avatarurile intermediare, urmaşii celor vechi, amestec de cuceritori şi cuceriţi, şi moştenitorii teritoriilor hotărnicite de proto-cuceritorii barbari ai începutului de eră. Şi, după legea firescului autonom post-adamic, cei mai tari luaseră ce era mai bun.

Este lipsit de însemnătate că, prin filtrul şi şabloanele de astăzi – fie ele raţionaliste, fie ele spiritualizante –, eficienţa civilizaţiei europene curente pare să fi început cu mari, repetate şi distructive invazii barbare. Important de văzut este ce anume i-a şlefuit pe acei barbari şi ce a făcut posibilă nu doar coabitarea europeană, ci însăşi europenitatea. Adică important e de înţeles că ceea ce a dat sens şi rînduială, ceea ce a educat şi a catalizat în omenesc, ceea ce a canalizat şi rafinat în energiile brute, a fost creştinismul. Chiar dacă unii Îl scot pe Dumnezeu din această ecuaţie, rezultatul mundan al constatării e acelaşi.

Pentru că, dacă mulţime de oameni, specialişti şi nu numai, îşi ocupă minţile cu sute de teorii legate de căderea în Occident a Imperiului Roman, încă şi mai mulţi ignoră că, indiferent de cauza disoluţiei imperiului de vest, salvarea şi liantul naşterilor europene este creştinismul. Cele cîteva excepţii peri-baltice, marginale şi lipsite de pondere continentală, întreţinătoare ale păgînismului pînă după secolul al XII-lea, nu doar că nu infirmă regula europeană, ci, dimpotrivă, cu evoluţia lor de după convertire, poate că o şi confirmă.

Că a fost efect proniator sau că fost fenomen socio-psihologic, sînt explicaţii care depind în mare măsură de ce crede observatorul: că există sau că nu există Dumnezeu. Dar că articularea Europei este una esenţialmente creştină, în sensul că, în lipsa acestui ferment ordonator, energiile neconvertite ale haosului barbar ar fi dus doar la ruină şi surpare în sine, nu poate nega decît neo/paleo-marxistul oarecare, iremediabil încremenit în opacitate.

* * *

Cititorul atent se întreabă probabil ce legătură au toate astea cu vreun colţ din Provence în anul 2019.

Ei, bine, în 2019 o călătorie de trei săptămîni mi-a prilejuit o serie de observaţii dintre cele pe care le poţi face într-o astfel de vacanţă.

Am plecat din România şi am ajuns în Provence traversînd Ungaria, Austria şi Italia. Provence este o regiune splendidă, luminos cromatizată, cu o istorie marcată arheologic abundent, fertilă, variată ca relief, iar în materie de turism atît de „ofertantă” încît, dacă eşti insuficient pregătit, eşti în mare pericol să te pierzi printre captivantele nimicuri de consum.

Mărturisesc că nu m-a interesat Coasta de Azur cu dominanta notă monden prosperă, fapt pentru care Monte Carlo şi Nisa nu au fost decît prilejuri de scurte opriri. În comparaţie cu ele, bucuria deplasării de-a lungul ţărmului mi-a fost procurată în mai mare măsură de relieful rivierei, de Marea Ligurică şi de perceperea tranziţiei de la lumea italiană la cea franceză, inclusiv prin dialectul provensal care îmi păcălea urechea de nepricepător, sugerîndu-mi sonorităţi italiaene (dacă nu catalane).

Aşa că, după Nisa, am apucat-o destul de repede spre nord, strecurîndu-ne printre Alpii Maritimi în inima montană a regiunii.

St. Paul de Vence a fost prima aşezare în care am oprit la începutul urcuşului. Este unul dintre multele orăşele-citadele aşezate pe cîte un bot de deal, bine apărate de întăriturile sale, fiecare pretinzînd comercial că este „cea mai frumoasă localitate din Provence”. Realitatea este că sînt toate realmente încîntătoare cu proporţiile construcţiilor şi cu întregul decor natural. Sînt bine întreţinute, deşi suferind cu un serios bemol din cauza diverselor intervenţii în scop de luceală turistică.

(St. Paul de Vence)

Miezul medieval al oraşelor de acest fel este clădit exclusiv din piatră. Dar piatra tăriei lor, stînca bărbăţiei şi credinţei locuitorilor vechi, pare pierdută definitiv într-un peisaj despre care superficiala aderenţă a turiştilor nu debitează decît că este picturesque sau iconic view. Aveam să trec în această vacanţă – a lor şi a mea – prin mai multe astfel de foste întărituri esenţiale pînă să rememorez, involuntar, versul lui Aron Cotruş, cu deznădejdea că locurile nu mai încap pe mîna unui aristocrat care să se scuture de bizarul belşug de erzaţ care ne satisface: „Pleacă paharnic! Nu-s despot muieratic şi darnic...”.

Pentru că locurile astea, a căror frumuseţe a fost dată de rostul şi rînduiala oamenilor, sînt exploatate pseudo-estetic şi aproape nedemn. La fel cum la limita nebuniei madrilene, în imediata proximitate a mănăstirii unde este mormîntul lui Cervantes – în care, de altfel, nu poţi pătrunde decît foarte greu –, te loveşti fără să vrei deloc de cafeneaua Cervantes, de bodega Cervantes, de restaurantul Cervantes, de tapaseria Cervantes, de barul Cervantes, de berăria Cervantes, dar de nici o librărie care să poarte acest nume, deşi sînt sigur că ea există pe undeva prin oraş, ignorată de mase.

Am înaintat în Provence printr-un ţinut în care toponimia – Gorge du Loup, Tourrettes-sous-Loup, Pont du Loup, Beauvallon du Loup – şi frumuseţea sălbatică a abundentei vegetaţii montane mi-au amintit de speculaţiile lui Eliade pe marginea vechilor tradiţii de trecere iniţiatică, în care proba bărbăţiei se cîştiga printr-un exerciţiu asumat de lungă existenţă solitară şi de chibzuită îndrăzneală în afara confortului comunităţii cunoscute, printr-un fel de sublimată imitatio lupus [1]. Dar lupii nu mai există în Franţa decît număraţi pe degete, departe, în Pirinei, asta fiind poate şi explicaţia pentru care nici oamenii nu mai au tragere spre o astfel de emulaţie, altminteri riscantă. Căci se vede că este mult mai comod să devii homo homini lupus decît să umanizezi simbolic şi curat viaţa unui elegant luptător solitar. În Franţa ca şi aiurea.

Oricum ar sta lucrurile, oamenii locului sînt cordiali, chiar dacă reţinuţi, aşa cum se dovedesc muntenii de mai peste tot. Şi, deloc de ignorat, seara, într-un sat izolat şi pustiu, am dat de un restaurant cu o bucătărie excepţională şi cu un chelner plin de solicitudine, umor, dar şi de demnitate neostentativă.

După încă o zi am ajuns într-un alt oraş-fostă-citadelă, dar considerabil mai mare decît cele de felul lui St. Paul de Vence: Forcalquier. Aici nu doar marile dimensiuni ale dezvoltărilor ulterioare stricaseră echilibrata aşezare a Evului Mediu, ci mai ales prematura şi agresiva modernitate a Revoluţiei din 1789. Şi aici a început ceea ce a devenit pentru mine marea surpriză provensală.

Mai văzusem, de exemplu, la Londra – unde mă şi aşteptasem la asta – o biserică recent jefuită de rostul ei şi transformată în depozit de papetărie. Ştiam, desigur, de obrăznicia criminală a lui homo sovieticus care, în bisericile „naţionalizate” şi degradate la stadiul de „cămin cultural”, îşî cînta şi juca dansa nebunia, atunci cînd nu îşi satisfăcea, în acelaşi spaţiu, fel de fel de alte imperioase necesităţi. Ştiam şi de nebuniile realmente criminale ale Revoluţiei Franceze [2], avant-première celei Sovietice.

Dar, cînd în Forcalquier-ul din încîntătoarea şi delicioasa Provence am văzut pentru prima dată în viaţă o biserică prefăcută în cinematograf, am re-simţit, în căldura de 41 de grade Celsius, acel îngheţ nefritic pe care nu îl mai experiasem din vremea contactului cu atotputernicii securişti comunişti. Un melanj de frică, revoltă şi neputinţă, precum şi concentrarea fiorului din rărunchi m-au făcut să mă uit instinctiv şi discret împrejur, aşa cum o făceam în România în urmă cu mai mult de 30 de ani.

(Forcalquier, biserică sec.XVII-XVIII, cinematograf sec.XVIII-XXI)

Teroarea iraţională de o clipă mi-a fost înlocuită cu greaţa gîndului că la mai mult de 230 de ani de la Restauraţie, în Franţa, biserica asta jefuită la Revoluţie încă nu fusese redată cultului creştin. Era o biserică zidită în 1637, fostă aparţinătoare a unui liceu. Şi cine poate şti dacă nu cumva preoţii săi nu vor fi fost „rezolvaţi” conform dezideratului „filosofului” Denis Diderot, care susţinea că „eliberarea” definitivă a omului va fi obţinută numai atunci cînd ultimul preot va fi spînzurat cu maţele ultimului rege... În ciuda acestei vorbe de duh, Denis Diderot e considerat şi azi o măreaţă figură a Iluminismului. Dar eu cred că vorba asta duhnitoare a fost cea care a împiedicat tentativele repetate de înhumare în Panthéon la Paris (inclusiv în 2013, la tricentenarul naşterii), Panthéon care, à propos, este tot o fostă biserică, jefuită şi profanată de Revoluţia Franceză.

Românii, cu toată complicata lor istorie postbelică în care unii, pe nedrept, i-au privit ca lipsiţi de nerv anti-comunist, nu au produs astfel de monstruozităţi nerecuperate. Este adevărat că Ceauşescu a reuşit să dărîme 20 de biserici în Bucureşti. Dar e de observat totuşi că o primă biserică, Biserica Enei, a fost demolată în 1977, următoarea abia în 1981, iar celelalte în răstimpul 1984-1989, ceea ce pare să indice că Ceauşescu a testat mai întîi reacţia românilor, reverberaţia externă şi posibilitatea de a le înnăbuşi, iar numai apoi s-a lansat în acea distrucţie de biserici care a fost însoţită, ca o contrapondere, de prezervarea altora, doar strămutate. Şi e de notat că Ceauşescu, oricît de bestie, nu s-a simţit în stare să facă din biserici nici cîrciumi, nici cinematografe, nici magazine de pantofi.

Iar ruşii – singurii din Europa care pot fi comparaţi cu francezii la chestii de genul ăsta – se pare că au restituit şi restaurat, cel puţin cantitativ, toate zidirile eclesiale.

Ameţit, m-am îndepărtat de biserica-cinematograf de secol XVII, am trecut pe lîngă o catedrală în stil gotic timpuriu de secol XII păstrătoare a cultului, dar nu am reuşit să ajung la citadela către care mă conduceau nişte semne oarecum ciudate.

Plecînd din Forcalquier, am continuat către nord şi am locuit vreo două săptămîni într-un orăşel numit Lourmarin, din Masivul Luberon, de unde am aruncat raze în aproape toată regiunea provensală.

În mod cert, în regiune sînt multe splendori. Unele dăruite de Dumnezeu, de la diversele reliefuri impresionante pînă la pigmenţii tari ai pămînturilor de Russillon, altele zidite de oameni, de la amfiteatrele şi apeductele romane pînă la zidirile medievale, toate curent folosite, altele cultivate de oameni în lumea lui Dumnezeu, cum sînt marile şiruri de bule de lavandă şi construcţiile ceva mai recente, dar foarte frumoase.

(Arles, scoică dintr-un bloc de piatră, dezvelită de timp în amfiteatrul antic)

Dar pe lîngă toate astea, ca răni supurînd dezgustător şi care, mărturisesc încă o dată, au fost o surpriză pentru mine, sînt bisericile furate şi rămase în continuă siluire.

Nu o s-o lungesc descriind toate bisericile de prin oraşele provensale pe care – fără să le vînez în vreun fel – le-am găsit folosite cu nonşalanţă, de exemplu, astfel: una ca magazin de pantofi (de firma „Éram”, de la care mi-am zis că nu voi cumpăra niciodată nimic), alta ca patiserie (de firma „Paul” – mare păcat, că ăştia făceau chestii bune...), altele ca spaţiu expoziţional cultural (vorbă să fie...), iar alta ca teatru.

(Aix-en-Provence, fostă mănăstire din secolul al XV-lea)

Însă nu pot să ignor că, pe lîngă faptul că unele biserici erau foarte, foarte vechi, culmea obrăzniciei aparţine acelui teatru din Avignon care, nu doar că se lăfăia fără jenă într-o biserică furată precum un infect activist de partid într-o casă naţionalizată de pe la noi, biserică ale cărui simboluri creştine din fronton fuseseră rase cu ciocanul, ci că, impertinent şi ilicit, îşi luase numele de Théatre De La Chapelle Du Verbe Incarné.

(Fronton creştin de sec.XVII corectat ideologic cu ciocanul 

şi vehicul al publicităţii teatrale)

Şi nici nu pot uita că în Palatul Papilor era ceva despre care un prieten de-al meu mai slobod ar zice că era expoziţie de sule fără nicio legătură cu prefectura papală. Pentru că, într-o uriaşă biserică înglobată în palat, era proptită o expoziţie de grafică dintre ale cărei piese, cîteva reprezentînd enorm sexul femeiesc ori sexul bărbătesc, erau plasate tocmai în ceea ce fusese altarul lui Hristos.

(Palatul Papilor din Avignon, altar creştin profanat, 2019 era lor)

Nu am acces la statistici, dar nădăjduiesc totuşi că majoritatea bisericilor furate la 1789 au fost restituite creştinilor. Chiar dacă excepţiile, numeroase şi care par a se găsi în majoritate în Paris şi în sud, sînt notabile şi stridente.

În Vaugines, o mică localitate de lîngă cea în care am stat, se află o basilică începută în secolul al XI-lea, dedicată Mîntuitorului. Este şi astăzi biserică şi am abut bucuria să văd o dăscăliţă aducînd copii de şcoală primară în curtea eclezială pentru o festivitate şcolară oarecare. 

Pe frontonul curbat al uşii acestei bazilici, săpat cu majuscule, stă scris: TEMPLE DE LA RAISON. Văzînd titlul, am încercat mai întîi o speculaţie salvatoare, socotind că treaba asta are a face cu Logosul.

(Vaugines, bazilică, sec.XI)

Apoi am înţeles rapid că la Revoluţie s-a întîmplat şi aici scîrboşenia de care nu a scăpat nici catedrala Notre-Dame de Paris: biserica a fost transformată în „templu al raţiunii”. Nu doar că Revoluţia Revoluţiilor a scrijelit aberaţia în piatră, dar a şi inventat o religie pretins universală, pretins bazată pe raţiune, virtute şi libertate şi avînd binecunoscutul motto revoluţionar. A brodit şi un cult ale cărui vorbe oscilau între preamărirea propriilor valori şi insultarea celor creştine în predici cu tentă sexuală. Halal raţiune, virtute şi libertate! Nu ştiu ce s-a întîmplat la Vaugines în afară de inscripţia aia stupidă, dar ştiu că la Notre-Dame, la 10 noiembrie 1793 a avut loc celebrarea sărbătorii raţiunii, în catedrală fiind improvizat un munţişor pe culmea căruia era plasată macheta unui templu în stil grec dedicat filosofiei, şi la poalele căruia şedea o şanteoză drapată în tricolor, întruchipare a zeiţei libertăţii, Marianne, căreia indivizii din mulţime i s-au închinat literalmente.

Sigur că soarta ţăcănelii ăsteia, pseudo-religioasă şi ieftină, a avut viaţa scurtă pe care a avut-o însăşi republica prin care s-a înlăturat un rege pentru a fi înlocuit în cel mai scurt timp posibil cu un împărat. Dar multe dintre distrucţiile care au afectat legătura omului european cu Dumnezeu, au rămas, iată, nerecuperate.

Rămîne greu de explicat cum se întîmplă că, la anumite răstimpuri, locurile cu mare pondere simbolică în creştinism sînt atacate cu o virulenţă inexplicabilă. La Revoluţie, de exemplu, Catedrala St. Denis din Paris, necropola regală a Franţei, a fost profanată în trei rînduri în 1793 şi 1794, cînd un comisar al revoluţiei a fost special însărcinat cu dirijarea scormonirii a peste 100 de cadavre dintre care unele înhumate în secolul al VIII-lea. În 2018, o grupare de imigranţi ilegal a fost condusă de un activist stîngist la aceeaşi catedrală pentru ca, în scop de protest pentru că nu obţinuseră dreptul de a rămîne în Franţa, să făcă scandal în timpul Mesei şi să o întrerupă. Despre această acţiune îndreptată împotriva Bisericii, adică a cuiva fără legătură cu autorităţile responsabile, presa de stînga a scris că „a avut loc o represiune împotriva imigranţilor”. În fine, în 2019 aceeaşi necropolă regală a fost profanată în interior şi exterior, în diverse chipuri, de la distrugerea orgii şi spargerea vitraliilor pînă la mînjirea cu fecale, de către persoane rămase de data aceasta necunoscute.

Virulenţa acestui soi de atacuri este inexplicabilă pentru că un astfel de lucru nu poate aduce nici un folos celui care îl practică. Căci ce ar avea de cîştigat revoluţionarii francezi din exhumarea cadavrelor din St. Denis, migranţii din întreruperea Mesei ori anonimul din insultă? Să fie numai o manifestare a unui demonism căruia individul dezarmat spiritual nu i se poate sustrage?

* * *

           

Desigur că există o rezervă de factologie pe care propagandiştii ateişti de tip nou o împroaşcă azi în toată Europa în mod identic celui în care o făceau vechii comunişti dincoace de cortina-de-fier, ca acuzaţii împotriva creştinismului. Dar contraexemplele respective sînt doar nefericite excepţii ale adevărului că piatra din capul unghiului civilizaţiei europene este – sau, poate, a fost pînă de curînd – creştinismul.

Însă piatra din capul unghiului, acest colţ al rezistenţei edificiului european care este încheietura creştină a omului, pare a fi în Provence subminat în mai mare măsură decît în alte părţi ale Franţei. Iar în Franţa, în mai mare măsură decît în oricare altă parte a Europei continentale.

Revenit în România şi debarasat de scurta euforie care mă cuprinde negreşit cînd trec graniţa înapoi, m-am gîndit cu groază ce se va întîmpla cu românii care, supravieţuind totuşi modernităţii de acest tip, vor fi hrăniţi pentru încă o generaţie cu roadele dizolvante ale post-modernităţii.

Vor supravieţui ei în continuare ancoraţi de piatra unghiulară a spiritualităţii lor fundamentale sau vor naufragia risipindu-se întru ei înşişi, consumaţi de o Europă despiritualizată în care colţul decăderii provensale se va fi întins peste tot?

Poate că răspunsul stă în ceea ce am văzut tot în Provence, în Lauris, un orăşel din zona Luberon.

Rătăcind admirativ printre clădirile din piatră frumos şlefuită şi mirîndu-ne de cupola minimalizantă din fier forjat a clopotniţei unei biserici, am intrat. Biserica era destul de mare, iar proporţiile adunării formate din şase doamne şi un domn, oameni vîrstnici, o făceau să pară încă şi mai mare. Cîntau ceva ce era probabil echivalentul ureniei noastre. Cîntul era gregorian, împărţit de cele două grupuri răspunzîndu-şi ordonat. Şedeau pe bănci în partea din faţă, dar nu toţi laolaltă. Una dintre doamne ne-a invitat să şedem şi noi, dar, împiedicaţi de obişnuinţele ortodoxe, nu am făcut-o. Spaţiul era perfect umplut de armonia sunetelor din care, mai presus de orice, se înţelgea bucuria odihnită a omului care se predă lui Hristos. Era o zi de rînd. Am observat că marele policandru central de cristal, se mişca uşor, parcă dinamizat de suflul greogorian. Nesigur pe mine, mi-am întrebat jumătatea mai bună: şi ea decela aceeaşi mişcare. Deşi niciunul nu îl simţeam deloc, era probabil un curent de aer care livra o explicaţie perfect naturală. „Dar oare cine a făcut cerul şi pămîntul, oare cine hotărăşte unde vrea vîntul să bată şi oare ce înseamnă pronia lui Dumnezeu?” – mi-am zis. După un timp, în biserică a pătruns un bărbat tînăr în adidaşi şi blugi. Nu părea al locului – mai degrabă părea din colonii –, deşi poate că era. A dispărut în spatele altarului, a reapărut după maximum două minute îmbrăcat ca preot şi a început Mesa. La ortodocşi însăşi îmbrăcarea cu straiele preoţeşti reprezintă un prilej de aşezare spirituală, o însoţire de rugăciuni şi gesturi rituale, iar rapiditatea tînărului acela mi-a amintit marele regres catolic. Însă fluctuaţiile gregoriene şi profunda pietate creştină a mirenilor care au continuat pînă la prima binecuvîntare a preotului, mi-au trezit admiraţie, recunoştinţă şi m-au făcut să-mi fie pur şi simplu drag de ei.

Socotesc şi eu că ecumenismul este marea erezie a vremurilor noastre, care poate se va dovedi chiar erezia de pe urmă.

Însă, pe de altă parte, mai cred că de învăţat avem uneori de unde nici nu gîndim. Unde mai pui că a învăţa de la cineva este prilej de a-l iubi! Or, avem a nu-L ucide şi noi pe Hristos cu păcatele noastre, cum au făcut-o alţii mai înainte. Iar dacă – Doamne fereşte! – peste 50 de ani bisericile şi mănăstirile ni se vor fi pustiit şi nouă, măcar să lăsăm după noi şapte bătrîni credincioşi care să mişte lumina Bisericii cu cîntarea lor. Şi poate că pentru asta Dumnezeu se va milostivi şi de noi. Amin.

Lucian D. POPESCU

(Hristos, Maica Sa şi Chip-de-Porumbel la Lauris.) 

[1] Tradiţia nu a dispărut o dată cu lumea pan-celtică, ci a continuat în Occident într-o formă adaptată creştin cît timp au funcţionat breslele, iar de curînd au fost resuscitată ultra-minor, tot în Occident, în forma calfelor călatoare care, deşi respectă rigorile lucrului fără simbrie, ci doar pentru găzduie şi masă, pare să penduleaze azi mai degrabă între flower-power şi new-age-ism.

[2] Există istorici care susţin că numărul crimelor din Vandeea şi sudul Bretaniei au datele şi proporţiile unui genocid. Dintre marile figuri publice, Soljeniţîn a subliniat cel mai cu curaj că nu în secolul al XX-lea şi nu în lumea slavă s-a inventat genocidul motivat ideologic, ci în stupid mitologizata revoluţie a minciunii egalitarist-fraternalist-libertine.