RADU PREDA: PROSTUL GUST ISTORIC
Cît de anevoios se învaţă din istorie, mai ales din cea recentă,
ne arată modul cum amestecăm criteriile, cum admirăm detaliile crimei, ignorînd
victima şi lăudînd călăul.
Un exemplu de acum câteva zile. O cîntăreaţă a filmat pentru
noul ei videoclip în fosta reşedinţă oficială a cuplului dictatorial ceauşist,
„Palatul Primăverii”. Comentariul artistei: „Locul arată impresionant şi toată
echipa a fost încîntată că sîntem în celebra casă a lui Nicolae Ceauşescu”.
Las la o parte faptul că toată filmarea din casă se reduce la
piscină, obiect uşor de găsit în multe alte locuri, unele chiar mai
spectaculoase decît adaosul făcut pe gustul relativ al locatarilor din epocă.
Ceea ce te pune pe gînduri este altceva. Întîi de toate, cum este cu putinţă să
filmezi oriunde? Să ne aşteptăm la videoclipuri filmate în Sala Tronului a
Palatului Regal sau la Peleş, pe holurile Guvernului sau al altor instituţii,
pe terasa Arcului de Triumf sau la Bellu, în sala de consiliu a Băncii
Naţionale sau în aula Academiei Române? Ştiu că am dat cîteva idei, dar rămîne
întrebarea, deloc retorică, dacă putem relativiza spaţiile la fel cum o facem
şi cu ideile sau istoriile legate de acestea. La urma urmelor, despre asta este
vorba: despre vulgaritatea unor oameni fără memorie, fără jenă, euforici în
lipsa lor de cultură. Dincolo de filmarea recentă, observ cum creşte, pe
fundalul nostalgiei unora şi a indolenţei altora, tocmai tendinţa
bagatelizării. Casa lui Ceauşescu este impresionantă, iar cealaltă, a poporului
(sic!), cu atît mai mult. Faptul că şi una şi alta reprezintă simboluri ale
unui regim ilegitim şi criminal nu mai are nici o relevanţă. Dacă mai ţinem
cont şi de tendinţa unor ghizi de a prezenta asemenea locaţii ca fiind motive
de mîndrie naţională, atunci avem tabloul complet al modului cum ne raportăm la
noi şi cum ne prezentăm străinilor. Aceştia, cum e cazul unui jurnaliste din
Germania care a fost tot de curînd să viziteze casa Ceuşeştilor, nu mai înţeleg
nimic: cum de putem omite natura criminală a regimului care a patronat
construcţia?! Este ca şi cum nemţii ar fi mai puţin critici faţă de Hitler
pentru că a construit autostrăzi, palate administrative şi altele asemenea. La
fel, în cazul italienilor, referitor la Mussolini şi a sa moştenire edilitară.
Cu alte cuvinte, nu putem exorciza duhurile rele din trecut dacă
nu avem discernămînt şi dacă producem dovada prostului gust istoric. În rest,
muzica poate fi bună.
Radu
PREDA
publicat de Răzvan Codrescu @ 00:00
3 comentarii
3 comentarii:
Fiți amabil domnu Răzvan o nota explicativa la versul de n ar fi omul liber și n ispita nu doar vedea acelea care nu s. Adică? Va spun contextul înțelegerilor mele. Cele care nu s nu pot fi luate la socoteală. Apoi Dumnezeu cheamă întru ființă cele caree nu s că și cum ar fi. Dar aici în versu pomenit în ce fel ispita scoate in evidenta cele ascunse? Și alea care nu s au legătură cu cele bune ale noastre? Cu virtuțile pe care numa nu reușim să mi le fundamentăm sau evidențiam? E vb aici de conflictul dintre cele văzute și cele nevăzute? Lămuriți mă daca puteți... Cu apreciere Cătălin L catalin_71@yahoo.com
Vă referiți la finalul poemului neptic „Ispitirea cuviosului Pahomie” din volumul meu „Crucile pustiei” (2010): „De n-ar fi omul slobod și-n ispită,/ nu s-ar vedea acelea care nu-s!”. Aluzia este la un loc comun al patristicii: învățătura că răul (personificat de diavol) nu are existență ontologică, nefiind creat/adus în ființă de Dumnezeu; el este doar „lipsa binelui” (privatio boni - la Fer. Augustin), făcîndu-și apariția, ca amăgire existențială, în locul lăsat gol prin absența binelui. Cele rele nu sînt, deci, în sensul tare al cuvîntului, ci reprezintă doar un fel de iluzie parazitară pe o precaritate a realului. Răul nu e, altfel spus, în firea originară a lumii (Dumnezeu pe toate le-a făcut „bune și frumoase”), ci ține de firea căzută, adică de „ieșirea din fire” a creației divine în virtutea libertății pe care Dumnezeu i-a dăruit-o și refuză să i-o încalce. Omul e liber („slobod”) să cadă în ispită, să opteze pentru păcat. Răul nu este perceput și nu devine o problemă decît din clipa în care omul neascultător mănîncă din „pomul cunoașterii binelui și răului”. Aici, anahoretul îi spune diavolului de fapt: „Tu nu ești decît o amăgire păcătoasă. Dumnezeu mi-a lăsat libertatea să te experimentez, dar eu știu că tu nu ești în firea lucrurilor și că, dacă n-aș fi afectat de păcat, nu te-aș vedea, pentru că n-ai exista (nu ți-ai insinua existența)”. Mai pe scurt: „Nimicule, nu mă las furat de tine!”.
Multumesc. Comentariul e o poezie el însuși și desteapta adânc cum e adâncul meu. Domnul Radu Preda cu umbra lui Tutea pe mana dreaptă nu putea decât pune punctul pe i. Aș dori să am tot ce ați publicat. Cu considerație. Cătălin L
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire