luni, februarie 24, 2014

CANCERUL: O CĂLĂTORIE PRIN URECHILE ACULUI


LA EDITURA
«LUMEA CREDINŢEI»
A APĂRUT DE CURÎND

Pentru o mai bună lămurire asupra cărţii, reproduc aici, cu îngăduinţa autorului, postfaţa semnată de d-l dr. Pavel Chirilă.


Medicul tratează, 
Dumnezeu vindecă

De-a lungul ultimilor ani, cancerul a devenit o boală tot mai perfidă, atacîndu-şi victimele prin mijloacele cele mai înşelătoare. Întîi se infiltrează în corp, apoi îşi face loc în suflet, sădind frică şi deznǎdejde. Mii de victime nevinovate au căzut şi cad zilnic pe acest cîmp de bătălie, răpuse de "gloanţele" unei boli care ştie să atace "diplomatic".
Cancerul este, fără îndoială, o boală modernă, cu o frecvenţă care creşte vertiginos în epoca noastră. Deşi cancerul a fost menţionat şi în scrierile antice, el era considerat pe atunci doar o boală rară. Acest început de secol l-a plasat însă pe locul al doilea ca indicator de mortalitate, după cel al bolilor de inimă.
Din păcate, în România, situaţia este şi mai gravă, cancerul provocînd cea mai mare rată de mortalitate dintre toate ţările europene.
Cancerul nu este doar o boală gravă, ci şi una înşelătoare, păcălindu-ne la fiecare pas prin modul său de acţiune:
• cancerul nu are niciodată o cauză unică;
• cancerul nu are o cauză precisă – mai multe cauze, biologice şi spirituale, se pot asocia pentru a declanşa cancerul;
• evoluţia cancerului este inconstantă – poate dura de la cîteva luni la cîţiva ani sau poate conduce imediat la deces sau la vindecare;
• boala evoluează diferit de la un bolnav la altul, chiar dacă forma clinicǎ, stadiul, parcursul şi tratamentul sînt aceleaşi;
• evoluţia cancerului este lentă, cu recăderi numeroase pe parcurs – este o boală subacută sau cronică;
• statisticile nu ne oferă un răspuns clar, din cauza evoluţiei îndelungate a bolii – de aceea şi evaluările se exprimă prin rata de supravieţuire (peste 5 sau 10 ani), nu prin termeni ca "vindecare" sau "staţionare";
• oncologia clasică, din păcate, s-a aplicat prea puţin asupra stilului de viaţă al bolnavului, adică tocmai asupra factorului care determină diferenţele evolutive notabile între bolnavi.  
Conform tratatului de oncologie al lui Vincent De Vita [1], pe plan mondial în anul 2008, s-au înregistrat 12,7 milioane de cazuri noi cu cancer, din care 5,6 milioane în ţările dezvoltate şi 7,1 milioane în ţările nedezvoltate sau subdezvoltate. Numărul de decese înregistrate în acelaşi an este de 7,6 milioane cazuri, din care 2,8 milioane în ţările dezvoltate şi 4,8 milioane în ţările subdezvoltate. Prognoza pentru 2030 nu este nici ea prea încurajatoare: 21,4 milioane de cazuri noi, cu 13,2 milioane decese. Situaţia e chiar mai tragică decît în cazul unei epidemii, căci aceasta apare o dată la cîţiva ani şi durează o perioadă scurtă de timp, pe cînd cancerul este o boală endemică, cu o mare răspîndire în masă, care se manifestă continuu şi în ascensiune.

*

Conceptul de medicină creştină [2] acordă no­ţiunii de sănătate un alt sens decît conceptul laic: sănătatea este o stare sau – mai bine-zis – un fenomen dinamic şi elastic, în care se con­sumă existenţa trupului şi sufletului deopotrivă.
Sănătatea fiinţei umane cere îndeplinirea a trei con­diţii: sănătatea trupului, sănătatea sufletului şi relaţia armonică dintre ele.
Sănătatea trupului şi a sufletului se influenţează, se susţin reciproc, dar statutul de om sănătos îl conferă sta­rea sufletului; paradoxal, există situaţii cînd o suferinţă trupească devine un factor terapeutic important pentru do­bîndirea sau redobîndirea sufletului; astfel se confirmă sen­sul mîntuitor al suferinţei, al crucii.
Dacă o persoană are o boală trupească – chiar in­cu­rabilă –, dar sufletul său este curat, Îl caută pe Dumnezeu şi îşi doreşte mîntuirea, noi numim acea persoană sănătoasă.
Sfinţii Părinţi spun că sănătatea trupului nu-l poate împiedica pe om să ajungă în gheenă şi nu este suficientă pentru a dobîndi Împărăţia.
Sănătatea integrală, ideală, este starea de perfectă armonie a făpturii în rai, cînd omul nu a resimţit nici o suferinţă, avînd o comuniune deplină cu Dumnezeu-Cre­a­torul şi şansa vieţii veşnice prin ascultarea de El. Acest prototip al sănătăţii desăvîrşite s-a pierdut la că­de­rea protopărinţilor.
Sănătatea este în acelaşi timp şi o stare du­hov­ni­ceas­că specială, care îţi cere imperios, printr-un îndemn lă­untric, să-I mulţumeşti lui Dumnezeu în fiecare clipă pen­tru faptul de a fi sănătos.
La starea de perfectă sănătate omul aspiră lucrîndu-şi propria mîntuire în mersul lui spre Împărăţie. Decisivă în această lucrare este starea sufletului, căci trupul este vindecabil sau nevindecabil, însă sufletul este, hotărît, în orice clipă vindecabil.
În conceptul de medicină creştină definiţia bolii se sprijină pe cinci criterii: lezarea anatomică a trupului; afectarea funcţiei mădularelor; dezechilibrul anatomo-funcţional al organismului, respectiv stricarea relaţiei trup-suflet; vicierea sufletului; slăbirea, afectarea sau pierderea relaţiei conştiente cu Dumnezeu.
Prin cădere, trupul a devenit stricăcios, degra­da­bil, deci bolnav. Prin Adam (adică prin căderea lui) am de­venit îmbolnăvibili, iar prin traseul personal al vieţii de­venim bolnavi.
Tratatele de medicină laică vorbesc, de regulă, des­pre cauzele bolilor, dar numai despre cauzele biologice, fi­zi­ce, chimice, climatice, microbiologice, alimentare – cel mult despre unele cauze psihologice (stresul, su­pra­so­li­ci­ta­rea), pe cînd medicina creştină nu poate con­ce­pe eva­luarea unui bolnav sau a unei boli fără a lua în con­si­de­rare cauzele spirituale.
Or, semnificaţia bolilor este profundă şi se identifică cu semnificaţia crucii. Creştineşte vorbind, bolile apar din cauzele cele mai felurite: din cauza păcatelor; ca profilaxie a trufiei; pentru ca să se arate prin evoluţia lor minunile lui Dumnezeu; din cauza necredinţei; pentru încercarea credinţei; ca semne premergătoare celei de-a doua veniri; cînd se rosteşte o veste rea; cînd omul păcătuieşte din nou după vindecare; dacă luăm Sfînta Împărtăşanie cu nevrednicie. 
Un trup neîntreg sau o funcţie trupească alterată îi scade omului puterea, îi afectează frumuseţea, îi pune în di­ficultate relaţia cu ceilalţi.
Boala sufletului este complexă; ea reprezintă, de fapt, necredinţa sau hotărîrea sufletului de a se depărta de Dumnezeu, cu tot ce decurge din aceasta. Exprimarea unui suflet bolnav se vădeşte în trăirea unei vieţi vicioase. Profilaxia păcatului înseamnă în acelaşi timp şi pro­fi­laxia bolii.
Întotdeauna există o complementaritate între sufe­rin­ţa trupului şi a sufletului: unul suferă pentru sau/şi din ca­uza celuilalt.
Sfîntul Ioan Scărarul spune că atunci cînd "văpaia neprihănirii a pus capăt celeilalte văpăi", trupul "nu se mai îmbolnăveşte oricum". El vede în cauzele spirituale ale bolilor două trepte: "există o boală pentru curăţirea de pă­ca­te şi există o alta pentru smerirea cugetului".
Avva Dorotei, citîndu-l pe Sfîntul Vasile cel Mare, compară boa­la cu întunericul, ea apărînd acolo unde lipseşte lumina.
Sfîntul Isaac Sirul vede şi o altă semnificaţie a bo­lii: încercarea şi lupta noastră de a rămîne neclintiţi pe calea dreptăţii; el ne aminteşte că proorocii, apostolii şi ceilalţi sfinţi de dragul acestei căi au răbdat necazuri "fie de la oameni, fie de la draci, fie de la trup". Acelaşi sfînt vede în recidiva unor boli şi faptul că pentru vindecarea cea dintîi ne asumăm noi un merit, în loc să-I mulţumim lui Dumnezeu.
Boala te poate ajuta să vezi că izvorul vieţii este Dumnezeu. Principiul suprem al medicinii creştine este acesta: Medicul tratează, Dumnezeu vindecă. În Psalmul 102 Dumnezeu este numit "Cel ce vindecă toate bolile tale". Iar Iisus Hristos, Mîntuitorul lumii, este Vindecătorul prin excelenţă: "doctorul sufletelor şi trupurilor noastre", cum Îl numim şi Îl chemăm în rugăciune.

*

Autoarea cărţii de faţă, în lupta ei cu cea mai temută boală a lumii moderne, aduce o emoţionantă şi pilduitoare mărturie, din "viul vieţii", nu fără sentimentul că trăieşte o perpetuă minune, despre şansa dată omului de Dumnezeu de a birui boala (şi răul în genere) prin credinţă şi rugăciune. Totul este cu putinţă prin apelul hotărît la Dumnezeu, la Maica Domnului şi la sfinţii care mijlocesc pentru noi în ceruri [3], cu condiţia smeritei nevoinţe şi a unei bune îndrumări duhovniceşti. Pe de o parte, medicul şi duhovnicul nu se exclud, ci se complinesc. Pe de altă parte, medicul face cît poate, dar Dumnezeu poate infinit mai mult, lucrînd adeseori chiar prin medic, dar şi în orice alt chip. Mila Domnului e o ofertă permanentă, la îndemîna oricui, dar, din păcate, mulţi oameni de azi s-au obişnuit să o ignore, aşa cum îşi ignoră şi propriul suflet, reducînd viaţa la cele lumeşti şi la cele trupeşti.
Autoarea acestei cărţi, din propria şi deloc uşoara sa experienţă, trecută "prin urechile acului", a înţeles esenţialul, pe care s-a străduit, cu har, să-l împărtăşească şi altora: nici cancerul, nici vreo altă boală trupească nu se află neapărat sub semnul incurabilului, ci "la Dumnezeu toate sînt cu putinţă". Medicina – limitată, ca toate lucrurile omeneşti – nu trebuie desconsiderată, ci complinită prin recursul cu bună încredinţare la "ajutoarele de Sus". Cine are urechi de auzit, să audă!

Dr. Pavel Chirilă
(Asociaţia Christiana)

[1] Vincent T. De Vita Jr şi colab., Cancer. Principles & Practice of Oncology, Ed. Walters Kluwer, 2011, pp. 242-259.
[2] Cf., între altele, Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valică, Spitalul creştin. Introducere în medicina pastorală, Ed. Christiana, Bucureşti, 2004 (reed. 2009), mai ales pp. 5-23.
[3] Se pot aduna, bunăoară, mii de mărturii ale unor bolnavi de cancer vindecaţi de Dumnezeu în urma apelului lor la rugăciunile mijlocitoare ale Sfîntului Nectarie al Eghinei, numit şi Taumaturgul (Vindecătorul), cu moaşte în biserica Mănăstirii Radu-Vodă din Bucureşti. Multe cazuri au fost relatate chiar în revista Lumea Credinţei, care-şi îndeplineşte admirabil, de 10 ani încoace, menirea de oglindă a vieţii noastre creştine şi de bun sfetnic atît pentru cei sănătoşi, cît şi pentru cei bolnavi.

Autoarea cărţii, la apa Iordanului

0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire