miercuri, decembrie 04, 2013

INTERMEZZO LIRIC: EROSSTIHURI (11)


By Andrew Gonzalez

I

Şi azi te văd cum fluturi alb batista
şi fug în şiruri pomii dintre noi,
pînă-ţi rămîne nevăzută trista
înfiorare-a umerilor goi...

În mintea mea eşti tînără şi vie,
şi ceru-o ia în sus din ochii tăi,
şi-atîrnă de făptura ta mlădie
pămîntul tot, cu dealuri şi cu văi...

Curînd se face veacul jumătate
de cînd aievea nu ne-am mai văzut,
dar ne mai ţine minte codrul, poate,
cu sfiiciunea primului sărut,
şi luna ne mai caută, pe coate,
prin nopţi de vară, sufletul pierdut...


II

Rămîne-n noi atît de viu, iubito,
păcatul dulce-al primei nebunii,
şi viaţa-acum, cînd toată ne-am trăit-o,
nu-i, fără el, decît o pată gri.

E-un timp anume pentru fiecare
ce-arată c-a trăi a meritat,
oricît ar fi durerea-n rest de mare
şi-oricît ne-ar paşte moartea pe-nserat.

Răscumpărare-i dragostea a toate
şi n-are seamăn frumuseţea ei,
ce vrea mereu pe cît de mult se poate
şi poate cît nici n-ai ajuns să vrei,
căci din măsura vremilor ne scoate
şi tainic ne preface-n neam de zei.


III

Eu ştiu că trupu-atîrnă greu de vină,
dar şi că duhul e nuntit cu el
şi că se cere bezna spre lumină
şi ce-i puţin spre ce-i mai mult defel.

Ce biruieşte pîn' la urmă-n noi
întrece chipul ce-l avem prin fire
cu cît în viul vieţii mai apoi
ne-asemănăm cu cel ce-i tot Iubire.

Nu-i trupul chip, nici duhu-asemănare,
dar îndoită firea noastră este
şi nu-i ispită pe pămînt mai mare
decît uitarea ce se-ntinde peste
această taină vie-n fiecare
de-a fi, cu trup cu tot, făpturi celeste.


IV

Te-au omorît cu pietre-n Rusalim,
te-au ars pe rug la Rîm, ca vrăjitoare,
ţi-au pus ţăruş la Buda-n ţintirim...
dar soiul tău de nici un chin nu moare!

Te-a alungat şi Dumnezeu din rai
şi s-au speriat chiar diavolii de tine,
dar profeţia spune c-o să stai
şi-n cîrca Marii Fiare care vine!

Ce taină-atunci ascunde-n ea Maria
şi cum de-i loc în cer de-atîtea sfinte?
Din care fire s-a născut Mesia
şi care Eve iau la el aminte?
Ţi-e stricăciunea miez, sau fecioria?
Şi dragostea pe cîte limbi ne minte?


V

De n-ar fi eros, ce-ar plini agape?
Sînt toate scrise-n cer, cu rostul lor,
şi-atît de mult în viul vieţii-ncape
cît n-are mintea să cuprindă spor.

Minune-i lumea, Doamne, şi-n cădere,
şi-i frumuseţe pînă şi-n păcat,
şi nu vom şti decît la înviere
ce-a fost frumos şi bun cu-adevărat.

Doar Dumnezeu măsurile le ştie
şi multe nu-s cum nouă ni se par,
căci şi-n durere-i loc de bucurie,
şi-n bucurie este loc de-amar,
şi cu atît e dragostea mai vie
cu cît n-avem de noima ei habar.


VI

Fugi iubirea noastră, despuiată,
în toamna grea de vînturi şi de ploi,
şi-n urma ei strigăm zadarnic, iată,
căci nici cu-n ochi nu caută-napoi.

Învineţeşte-n frigul toamnei ude,
dar surdă e la orice glas tîrziu,
sau se preface numai că n-aude,
pe cît de mîndră-n sinea ei o ştiu...

Cu ce-am greşit n-am înţeles prea bine
(iar tu ridici din umeri cînd te-ntreb)
şi-n cîrca mea, cu cît mă uit la tine,
cu-atît durerea creşte ca un gheb,
pe cînd în jur se lasă noaptea pură
a morţii care nu ne mai îndură.


VII

De-i Dumnezeu în sinea lui iubire,
cum mai putem să fim iubire noi,
ce nici nu sîntem dumnezei prin fire
şi ştim, din rai, cît am rămas de goi?

Suflarea lui, oricît de vii ne-ar face,
tot sîntem altceva şi mai prejos,
şi nu ne dă nici morţi păcatul pace,
iar trupul gol ne doare pîn' la os.

Să fie crucea lui răspunsul care
e dat de sus smintitei noastre firi?
Dar cît mai credem crucii fiecare
şi ne mai arde cerul în priviri?
Cînd dragostea e-o jertfă atît de mare,
mai poţi, iubito, barem să te miri?

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

2 comentarii:

La 4/12/13 7:38 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Bucurându-ne clipa, ne propuneţi şi în această serie a Erosstihurilor un ingenios bine temperat, vorba prozatorului, în formă fixă, dar la fel de bine (ră)sunătoare ori cuprinzătoare de suflet şi spirit. Mesajul, turnat în ,,grai zeiesc” (poiezesc, cum ar spune Nichita), se adună într-un tulburător rechizitoriu al condiţiei umane, dureros suspendată între Eros şi Agapé – două capete de drum lăuntric între care ne căutăm cu toţii calea (ori Calea), rătăcind prin golul de simţire şi cuget al vremii (vremurilor ?) din urmă. Finalul deschis al seriei e, şi el, născător de reflecţie: vom mai fi multă timp capabili a ne mira curat şi a admira tainele (sau Taina), ca semn profund al omenescului ?...Multe mulţumiri pentru consemnare şi însemnare.

 
La 5/12/13 3:26 a.m. , Anonymous Cristina a spus...

Splendide, mai ales primul!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire