joi, iunie 21, 2012

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (I)

SUMARUL BLOGULUI


Inaugurez aici o rubrică de suflet, fatalmente subiectivă. În revista sibiană, al cărei redactor-şef am fost timp de două decenii, au apărut de-a lungul anilor texte numeroase, variate şi, desigur, inegale. Unele au avut un impact mai mare, altele unul mai mic, iar altele – nici un impact. Unele îşi păstrează actualitatea în întregime, altele doar în parte, altele – deloc. Toate dau însă seama, cu bunele şi cu relele lor, de unul dintre cele mai coerente şi mai susţinute eforturi postcomuniste de redefinire şi repunere în lucrare a dreptei creştine româneşti. Încerc această antologie cu încredinţarea că anumite texte (sau anumiţi autori, mulţi plecaţi dintre noi) merită repunerea în circulaţie, fie şi pe această cale modestă. Cît folos se va putea trage din acest demers, aceasta rămîne de văzut, de la cititor la cititor. Antologia se va structura cronologic, iar micile erori strecurate în revistă – fie ele de redactare, de culegere, de corectură sau de tipar – vor fi îndreptate tacit. Pentru fiecare text antologat se va preciza cu exactitate data şi poziţia apariţiei în revistă. Aici am decis să unific ortografia textelor antologate, optînd pentru cea cu î şi sînt. Atunci cînd mi se va părea de trebuinţă, voi sprijini textele vechi cu unele note actuale, aşezate în subsol. Dedic acest demers memoriei lui Gabriel Constantinescu (1921-2010), ctitorul şi veghetorul publicaţiei, precum şi tuturor ostenitorilor ei de odinioară. (R. C.)

Sibiu, Calea Dumbrăvii 109: casa familiei Constantinescu, 
în care a funcţionat Redacţia Punctelor Cardinale (1991-2010)

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2004 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. (R. C.)

Pe vremea cînd Punctele cardinale erau încă tinere...


1991
CINE SE TEME DE NAŢIONALISM ?

I

Puţine cuvinte ale limbii române au avut o soartă atît de ingrată ca aceea a cuvîntului „naţionalism” (şi nu poate fi o consolare că şi-n alte limbi cuvîntul a pătimit la fel). Înnobilat de mai multe generaţii de ctitori ai României moderne şi obţinînd „sunetul secund” pe buzele şi sub pana lui Eminescu, el a fost răstignit apoi, dimpreună cu neamul românesc, pe toate crucile istoriei, ajungînd pentru unii un cult, iar pentru alţii o blasfemie. Excesele săvîrşite pe aiurea în numele lui, culminînd cu tragedia celui de-al doilea război mondial, au dat multora prilejul de a-l stigmatiza definitiv, cu o grabă explicabilă poate prin grozăvia cutărui ceas istoric, dar inexplicabilă în economia unui cuget sănătos.
Căci, în fond, un cuvînt rămîne un cuvînt, nefiind cîtuşi de puţin responsabil de realităţile care-l pot uzurpa la un moment dat, trăgîndu-l în cine ştie ce aventură colectivă sau individuală. Un cuvînt nici nu generează şi nici nu poate anula realităţi. Nu poţi pune ordine în lume bătîndu-te cu cuvintele, asemenea lui Don Quijote cu morile de vînt. Nu cuvîntul „comunism”, bunăoară, reprezintă în vremea din urmă necazul nostru cel mare, ci o anume realitate prezentă îndărătul lui. Zadarnic ne vom opinti împotriva cuvîntului cîtă vreme realitatea cu pricina se perpetuează printre noi, dispusă ea însăşi să ne dea o mînă de ajutor în acest asalt al neantului. Comuniştii înşişi simt că nu mai au ce face cu cuvîntul comunism şi se bucură chiar să ni-l ofere ca nadă, în locul prăzii concrete pe care ar trebui s-o vînăm.
S-ar cuveni, deci, să lăsăm în pace, măcar pentru o vreme, cuvintele. Dacă nu vrem ca realitatea, urmîndu-şi mersul netulburată, să ne întindă vreo nouă cursă, aşa cum am mai păţit-o de cîteva ori în istorie.
Cu naţionalismul s-a întîmplat şi se întîmplă un lucru asemănător. Dar în acest caz situaţia este mult mai complexă, pentru că faţă de cuvîntul naţionalism noi avem, la o dreaptă cumpănire, răspunderi şi datorii a căror uitare ar putea să echivaleze cu o întunecare fatală a conştiinţei noastre ca neam. Comunismul nu ne aparţine. El a fost şi a rămas străin limbii şi sufletului nostru, chiar dacă realitatea care s-a oploşit sub el ne-a otrăvit pe nesimţite lumea şi viaţa. Nici un geniu naţional autentic nu l-a sfinţit cu limba sau cu condeiul. Nici o conştiinţă naţională autentică n-a ales jertfa în numele lui. Şi aceasta pentru că el n-a acoperit niciodată o realitate cu adevărat românească şi n-a răspuns în nici un fel nevoilor noastre mai adînci. De el nu s-a legat nimic esenţial ziditor pentru destinul acestui colţ de lume.
Pe ideea naţională, însă, pe naţionalismul generos al începuturilor, s-a clădit însăşi România modernă. Sub semnul naţionalismului s-au adunat cîndva, pentru aproape o sută de ani, forţele creatoare de istorie şi de cultură ale acestui pămînt, de la naţionalismul romantic al paşoptiştilor, trecînd prin centrul de forţă al geniului eminescian, pînă la săvîrşitorii şi de-săvîrşitorii României Mari. Şi trezirea noastră de azi, atîta cîtă este, ar putea fi aşezată, cu grija cuvenită, sub semnul acestui cuvînt.
Am avea deci temeiuri destule spre a face dreptate cuvîntului, încercînd să-l salvăm atît de ignoranţi, cît şi de ticăloşi, căci din păcate pe limba acestora revine el cel mai des, ajungînd să însemne atît de multe încît riscă să nu mai însemne nimic. Şi ar fi păcat să-l pierdem tocmai în înţelesul lui cel bun, singurul care ne reprezintă şi care ne obligă.
Pilduitoare (şi) în acest sens au fost, nu demult, interviurile televizate luate d-lor Eugen Barbu şi Mircea Dinescu, în urma excluderii celui dintîi, cu argumente altminteri serioase, din rîndurile Uniunii Scriitorilor. D-l Eugen Barbu ar fi naţionalist. O afirmă mulţi dintre cei care nu-i pot uita trecutul, nici ierta prezentul. Iar el nu o neagă, insinuîndu-şi naţionalismul ca pe un fel de virtute. Ba mai mult: o datorie de bun român, într-o vreme în care ţara ar fi grozav de primejduită. Cunoscîndu-l însă din scrisul său găzetăresc şi din faptele sale mai vechi sau mai noi, nu putem să nu băgăm de seamă că avem de-a face numai cu naţionalismul luat în deşert. Este o primă cale de compromitere a cuvîntului şi a ideii. Să poată avea oare naţionalismul aceeaşi legitimitate în cazul unui Eugen Barbu, al unui Corneliu Vadim Tudor sau al unui Adrian Păunescu ca şi în acelea ale lui Bălcescu, Kogălniceanu, Eminescu, Coşbuc, Goga sau Nae Ionescu? Să facă parte oare din arsenalul naţionalismului autentic insulta, mistificarea, calomnia, compromisul, furtişagul literar, oportunismul, abjecţia în genere? Să fi avut naţionalismul autentic vreo legătură cu comunismul, cu Ceauşescu sau cu scursurile Securităţii? Să fi fost marii noştri naţionalişti, precum Eminescu (prietenul lui Moses Gaster) sau Goga (prietenul lui Ady Endre), nişte vajnici mîncători de unguri şi de evrei? În presa de scandal şi în limbajul mahalalei bucureştene să se fi enunţat principiile naţionalismului românesc? Hotărît lucru, cine vede naţionalism la Eugen Barbu şi la cei de teapa lui săvîrşeşte un sacrilegiu împotriva marilor noştri înaintaşi, precum şi împotriva limbii române.
Rezultă curios că unul dintre capetele de acuzare (pomenit de d-l Mircea Dinescu şi în interviul televizat) este tocmai... naţionalismul. Insinuat ca o virtute personală de către Eugen Barbu, naţionalismul este veştejit ca un păcat de moarte de către Mircea Dinescu (care-l împerechează, după un mai vechi obicei, cu termenul de „şovinism”). Iată o a doua cale de compromitere şi denaturare tendenţioasă a cuvîntului: diabolizarea ideologică. Preşedintele Uniunii Scriitorilor merge cu seninătate prin mijlocul ei, crezîndu-se convingător şi infailibil. Ne-am fi aşteptat de la un om de litere (chiar dacă şi-a făcut studiile la Academia „Ştefan Gheorghiu”) să aibă mai multă grijă cu cuvintele limbii române. Or fi impus comunismul şi stînga postbelică acest uz aberant, la noi şi aiurea, dar s-ar putea ridica pretenţia legitimă ca măcar purtătorii oficiali de cuvînt ai literelor române să evite probele de ignoranţă şi mult hulita „limbă de lemn”. Dacă nu din considerente filologice, măcar din respect faţă de idealurile curate care au ars cîndva cu flacără de duh românesc pe altarul acestui cuvînt. Poetul Mircea Dinescu s-ar fi cuvenit să-i reproşeze mai degrabă prozatorului Eugen Barbu uzurparea cuvîntului, iar nu să proptească părerea greşită că naţionalismul este o formă de ticăloşie în istorie. Pentru cazul Eugen Barbu, ar fi putut să spună simplu „şovinism” şi lumea ar fi înţeles despre ce este vorba. De ce să terfeleşti naţionalismul, în spiritul logoreei comuniste şi anti-naţionale, amestecîndu-l, cu suficienţă de analfabet, în cloaca unor extremisme murdare?
Ar fi vremea să părăsim o dată pentru totdeauna împerecherile acestea necinstite de termeni, cultivate în mod voit de politrucii ideologiilor dizolvante, mai ales sub steaua roşie apusă de curînd, cu scopul vădit de a compromite un termen prin asociere cu celălalt. Una este naţionalismul şi altceva este şovinismul, tot aşa cum una este misticismul şi alta obscurantismul, una credinţa şi alta fanatismul.
În privinţa naţionalismului, d-nii Barbu şi Dinescu vorbesc ce ştiu, dar nu ştiu ce vorbesc. Natura conflictului lor este alta, cu care naţionalismul nu are în mod direct de a face. E un conflict moral şi literar. D-l Barbu merita, neîndoielnic, această nouă dezavuare publică şi se iscă numai întrebarea dacă d-l Dinescu era cel mai nimerit să o exprime în faţa întregii ţări. Autorul Gropii nu este naţionalist, ci un gropar al adevăratelor idealuri naţionale, asemenea defunctului Ceauşescu. Ne aflăm doar în faţa unui om cu vocaţia mocirlei morale şi ideologice, gros de obraz şi tare de cerbice, care nici nu vrea şi nici nu poate să fie altfel. Că are porniri şovine este adevărat. Ajunge să-l numim cum se cuvine şi să ne ţinem departe de el. Pe noi înşine, dar şi unele cuvinte de-ale noastre, pe care n-avem nici o nevoie să le înjosim.

II
           
Privit fără patimă şi fără prejudecăţi, în perspectiva istoriei naţionale, naţionalismul acesta românesc, supus la atîtea abuzuri verbale, nu este decît sentimentul firesc, nepervertit de vreo ideologie, al apartenenţei obiective la o comunitate naţională, faţă de care orice om integru din punct de vedere moral şi intelectual îşi simte anumite datorii şi responsabilităţi. Naţionalist se cade a fi şi românul, şi maghiarul, şi evreul, şi neamţul, şi rusul, şi turcul, şi chinezul, şi orice neam al pămîntului care refuză să se trădeze pe sine, care-şi cinsteşte trecutul, îşi apără prezentul şi îşi prefigurează viitorul. Naţionalismul este sentimentul unei continuităţi creatoare, legate de o limbă şi de un teritoriu sfinţit cu talpa şi cu sîngele strămoşilor. În lumea lui Dumnezeu este loc pentru tot atîtea naţionalisme cîte neamuri există, cu condiţia ca fiecare să-şi chivernisească ce-i al său şi să nu rîvnească la ce-i al altuia. „Vreau să plutesc în plin umanitarism – spunea Octavian Goga prin 1927 – cu o singură condiţie: să fiu în luntrea mea şi să-mi iau toate măsurile să nu mă înec”. Umanitatea însăşi nu poate fi înţeleasă corect decît ca un concert de Dumnezeu rînduit al naţionalismelor creatoare.
Naţionalismul proriu-zis n-are de ce să ne sperie, aşa cum nu ne sperie nici mai vagul „patriotism”. În ce-l priveşte pe acesta din urmă, el a fost atît de supralicitat sub regimul lui Ceauşescu încît în conştiinţa multora a ajuns să se asocieze cu o notă de fariseism propagandistic. Ne paşte un nou păcat faţă de un cuvînt care, el însuşi, n-are nici o vină.
Dar dacă o lume fără „patriotisme” s-ar mai putea imagina (cum, de prin secolul al XVIII-lea, a şi tot fost imaginată), o lume fără naţionalisme este o imposibilitate în ordinea naturii, cel puţin atîta vreme cît omul păstrează un licăr de conştiinţă. Numai în absenţa conştiinţei (deci a înseşi condiţiei umane) naţionalismele ar putea să dispară ca idee şi ca sentiment, dar mă tem că atunci ele s-ar manifesta ca instincte. Căci în vreme ce patriotismul poate fi şi o problemă de opţiune (îţi poţi schimba „patria”, alegîndu-ţi una nouă, pe care s-o slujeşti corect, ca bun cetăţean, ba chiar să ajungi a o şi iubi cu vremea), naţionalismul e ceva dat pe verticala timpului, de care nu poţi fugi nicăieri în imensa orizontalitate a lumii. Patria, în înţelesul ei modern, este spaţială şi reversibilă. Neamul este temporal şi ireversibil. De aceea, chiar cînd îţi pierzi patria, neamul rămîne în tine. El este singurul bun pe care nu-l poţi pierde efectiv niciodată.
Orice atentat împotriva naţionalismului este tocmai de aceea un atentat împotriva umanităţii noastre depline. Cei care vor să facă din naţionalismul propriu-zis un fel de sperietoare a veacului nu pot fi calificaţi altfel decît ca nişte vrăjmaşi perverşi ai genului uman. Ei vor să ceară omului discontinuitate şi uitare, în vreme ce conştiinţa înseamnă tocmai memorie şi continuitate organică. N-ar trebui să ne plecăm urechea, uneori atît de încîntaţi, spre stingătorii de conştiinţe.
Tot din pricinile arătate mai sus, e limpede că nu putem renunţa la naţionalism, punînd în locul lui patriotismul, cum au încercat să facă ideologii comunişti. Patriotismul e un sentiment nobil, dar mult mai superficial. Cînd nu este o latură a naţionalismului, el devine o simplă convenţie istorico-socială. Pentru patriot, cum s-a spus, ubi bene ibi patria, în vreme ce pentru naţionalist ubi patria ibi bene.
Toate acestea, fireşte, privind lucrurile în puritatea lor. Şi patriotismul, şi naţionalismul pot deveni însă impure, pot degenera, numai că atunci cînd realităţile o iau razna, ele nu mai pot să încapă sub acelaşi nume, pentru că devin altceva. Naţionalismul, bunăoară, pierzîndu-şi temeiurile moral-spirituale, se poate transforma lesne în xenofobie şi politicianism de tip provincial, dar atunci îl vom numi „rasism” sau „şovinism”, ascuţindu-ne cugetul spre luptă împotriva acestora din urmă, iar nicidecum împotriva celui dintîi.
Trebuie să reînvăţăm „a deosebi duhurile”. Şi mai trebuie să pricepem că naţionalismul este lucrător cu oameni şi prin oameni. Or, după cum ne avertizează Apostolul Neamurilor, „toate sînt curate pentru cei curaţi”, iar „pentru cei întinaţi şi necredincioşi nimic nu este curat, ci li s-au întinat lor şi mintea, şi cugetul” (Tit 1, 15).
Naţionalismul nu este, în fond, nimic altceva decît regăsirea de sine a unui suflet curat în sinea cea mare al neamului său, precum şi asumarea conştientă a întregii existenţe sub semnul acestei identităţi. Iată de ce nu se poate vorbi de naţionalism nici în cazul lui Ceauşescu, nici în cazul lui Eugen Barbu: lor le-a lipsit şi dimensiunea purităţii morale, şi dimensiunea asumării jertfelnice.
Şi sperăm că d-l Mircea Dinescu, atunci cînd se joacă astfel cu vorbele, arătîndu-se temător de „naţionalism”, o face numai din nepriceperea de a alege cuvîntul potrivit, iar nu din laşitate sau din conştiinţa unei insuficiente purităţi...

Răzvan CODRESCU

* Răzvan Codrescu, „Cine se teme de naţionalism”, în Puncte cardinale, anul I, nr. 1, ianuarie 1991, p. 3 (cu urmare în p. 7). Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. V (număr festiv).

În faţa bisericii Mănăstirii Cernica, pe la începutul anilor '90

18 comentarii:

La 21/6/12 1:18 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Sper ca veti scoate si un volum.

 
La 21/6/12 2:13 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Să ne ajute Dumnezeu.

 
La 21/6/12 11:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Despre cazul Adrian Nastase nu aveti nimic de spus?

 
La 22/6/12 2:16 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Ba da. La cîţi porci mistreţi a omorît, i-ar fi fost lesne să omoare şi unul nemistreţ. Dar nu asta era ideea...
În orice caz, dacă se acreditează scenariul victimei martirizate, poporul român îşi dă docenţa în prostie.
Noroc că de data aceasta umanitarismul imbecilului simţitor nu-şi mai poate asocia strategic creştinismul, pentru că din punct de vedere creştin retorica sinuciderii nu ţine în nici un fel.
Ceea ce mi se pare însă scandalos, dincolo de toate, este faptul că nu se discută mai deloc declaraţia stupefiantă a ministrului de Interne, care a declarat public, cu seninătatea unui cretin de şcoală ajutătoare, că a negociat cu condamnatul condiţiile arestării (cum "preferă"!!!), ca un fel de Pristanda pus s-o aresteze tocmai pe coana Joiţica!
Cît despre Justiţia noastră, care se crede sau este crezută eroică în context, să fim serioşi! 2 ani se dau pentru furtul unei găini sau al unui portofel. Într-o ţară cu Justiţie adevărată, Bombonel n-ar mai fi ieşit din închisoare nici dacă trăia trei vieţi!
Rămîne de văzut dacă Traian Băsescu va fi mai prompt cînd îi va veni vremea...

 
La 22/6/12 10:42 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu
Ca ar fi trebuit sa reuseasca sa nimereasca in plin ditamai tinta, de la 5 cm distanta, e cert.
Ca imbecilul simtitor isi mascheaza slabiciunile pe unde poate, e adevarat.
Ca a te sinucide nu e crestineste, e clar.
Dar sunt cateva amanunturi pe care nu le stiti si care va fac sa trageti cu fermitate o concluzie care poate nu e gresita, dar pe care nu aveti toate detaliile pentru a o obtine.
Faptul ca Rus l-a sunat sa il intrebe daca se preda sau trebie sa trimita politistii, nu e de neinteles. Rus e ministru de interne si a fost subalternul lui Nastase. Daca il iubea pe Nastase si avea onoare, isi dadea demisia. Dar Rus l-a sunat sa se scuze si sa il roage umil sa nu ii faca probleme.
Astfel de dialoguri au loc atunci cand condamnatul are "gulerul alb". Poate nu intotdeauna intre ministrul de interne si condamnat, dar intre condamnat si o persoana sus-pusa are loc in orice caz. Si, uneori, "gulerul" se duce la inchisoare neincatusat. Procedura penala nu prevede asta, dar o permite, ca suntem in Romania.
Procedura prevede ca, dupa pronuntarea sentintei, se redacteaza mandatul de executare la biroul de executari penale al instantei de fond. Asta se intampla intotdeauna a doua zi dupa pronuntare, din motive legate de bucataria instantei, care cer timp. Mandatul se trimite la sectia de politie in raza teritoriala a careia domiciliaza condamnatul. Doi politisti de la urmariri se duc cu o masina, inarmati si in uniforma sa il ridice de acasa. Asta se intampla in timpul zilei, dupa ce politia a primit mandatul.
In cazul de fata, lucrurile s-au precipitat. I s-a facut mandatul mult mai repede si a fost ridicat imediat (pt. ca era un cartof fierbinte cu presa la usa). Ceea ce e foarte bine.
Deci aici, nestiind amanunturile, poate ca ati interpretat gresit dialogul cu Rus. Sau poate nu.
Dar aceste amanunturi sunt motivul pentru care nimanui nu i se pare ciudat ca Nastase a fost intrebat daca nu prefera sa mearga singur la inchisoare.
Amintiti-va ca Becali a beneficiat de acelasi tip de tratament, chiar daca nu la nivel de ministru. A mers cu Maybach-ul propriu la arest, escortat de mascati, pe linga Maybach. Aia, nu asta, a fost o chestie penibila.
In cazul Nastase, e foarte posibil sa fi incercat sa se sinucida, asa cum e posibil sa fie o auto-mutilare in scopul evitarii punerii in executare a pedepsei. Dar, pe baza a ce stim din ziare, nu se poate trage o concluzie.
Dar daca procuratura, care la varf e portocalie, va concluziona ca a fost o tentativa de sinucidere, va trebui sa o credem pentru ca, nu-i asa, n-are niciun interes sa minta, ba din contra.
Chestia cu doar 2 ani de inchisoare, e suspecta rau de tot. Dar aici sunt multe de discutat. Sa zicem numai atat. Justitia penala e deservita de 3 categorii de institutii: politienesti, de procuratura si judecatoresti. Primele doua sunt supuse unor presiuni politice enorme, fiind organizate de legiuitor in sistem de subordonare ierarhica, in asa fel incit presiunile sa fie posibil.
Iar instantele, chiar daca n-au nicio scuza de felul asta, totusi sunt legate de rechizitoriul si probele puse pe masa de procurori. (Bineinteles ca, fara nicio scuza de sistem, si in instantele judecatoresti se intimpla uneori porcarii enorme, dar nespecialistii nu le pot identifica pt. ca totul e foarte complicat si imprecis reglementat de lege.)
In plus, cine e la putere beneficiaza in legatura cu "Justitia", daca e tare, si de serviciile secrete.
Aveti dreptate ca intr-o tara cu Justitie adevarata unul ca Nastase nu mai iesea din puscarie.

 
La 22/6/12 10:43 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Dar intr-o tara cu Justitie adevarata, unul ca Nastase nici nu ajungea sa faca asa ceva. Pentru ca cea mai importanta functie a Justitiei e cea preventiva.
Dar intr-o tara in care un prim-ministru are posibilitatea sa faca tot ce se banuieste ca a facut Nastase, fara sa intervina la timp politia si procuratura, atunci, in mod "normal", un astfel de inculpat nici nu primeste 2 ani cu executare, ci, cel mult cu suspendare.
Si stiti care e culmea?
Se pare ca acest dosar cu care a fost trimis Nastase in judecata (Trofeul Calitatii) este atit de prost facut, incat intr-o tara cu "Justitie adevarata", instanta de judecata sa AR FI FOST OBLIGATA sa il achite.
Dar la noi nu e nici justitie, nici invatamint, nici sanatate, nici mass-media, nici nimic cum se cuvine.
Deci sa stiti ca lucrurile nu sunt deloc asa simple cum par.
Eu am murit de tot in Aiud, dar acolo, in Aiud, au inviat unii carora, desi nu erau imbecili umanitaristi simtitori sau poate tocmai din pricina asta si pentru ceva in plus, le era mila pana si de calaii lor.
Dar poporul acesta mai are mult pana la inviere. Si prea-desteptii la fel.
Al dvs. uitat,
Istrate Miculescu
PS
Sa mai stiti ca Inalta Curte de Casatie si Justitie l-a condamnat in acest dosar pe Nastase pentru o infractiune, iar aceeasi ICCJ, in acelasi dosar, in recurs a schimbat incadrarea juridica si l-a condamnat pt. alta infractiune. Deci, in mod sigur, cineva si/sau ceva e prost de tot: fie niste judecatori, fie niste procurori, fie legea, fie toti.

 
La 22/6/12 10:44 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Incerc sa nu deranjez cu acest mic comentariu. Totusi... cred ca patriotismul nu poate fi transferat unei locatii temporare, unei "schimbari de domiciliu", atata timp cat el implica respectul jertfei inaintasilor. Si ca sa ma fac mai pe intelesul celor care se fac ca nu pricep adevaratul patriotism, io il respect si il consider pe Mihai Viteazul unul din strabunii mei, desi nu mi-a fost inaintas pe linie sanguina. Ori, cum poate John Brânza sa il considere si sa-l respecte pe George Washington strabun dupa 20 de ani de la migrare? Patriotismul nu poate fi extras din nationalism, parerea mea de patriot... de moda veche.

 
La 22/6/12 4:08 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Decebalu

De aceea am simţit şi eu nevoia sa fac, acum 20 şi mai bine de ani, în text (probabil v-a scăpat), precizarea: "patria, în înţelesul ei modern", desigur restrîns şi viciat, în care devine mai mult realitate convenţională decît realitate organică (înţelesul originar este, desigur, cel de "pămînt al părinţilor", chiar etimologic vorbind).

 
La 22/6/12 5:07 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

@ Istrate Miculescu

Sigur că sînt "necunoscute" şi "nuanţe" şi că lucrurile s-ar prea putea să nu fie aşa cum le văd - sau îmi place să le văd - eu. După cum vedeţi, m-am rezumat la un scurt şi acid comentariu pe blog, pentru că tot am fost întrebat.
Eu pesediştilor şi partidelor lor satelit, adică scursăturilor sinistru "cosmetizate" ale PCR-ului şi Securităţii (care ştiu bine că se regăsesc şi pe aiurea, inclusiv în PDL şi îm PNL) le doresc - în acest caz nu mai stau să mă întreb dacă creştineşte sau necreştineşte - să se sinucidă cu toţii (chiar dacă unii vor mai şi rata) sau să se mănînce între ei pînă cînd vor rămîne cîţi am botezat eu. Nu cunosc nici un principiu superior în virtutea căruia să am compasiune sau înţelegere pentru bestiile roşii-trandafirii de ieri sau de azi, care au distrus sistematic această ţară şi acest popor - prin teroare, prin minciună, prin hoţie, prin trădare, prin vulgaritate ş.a.m.d.
Am fost toată viaţa - şi aşa voi muri - un adversar ireductibil al comunismului şi al tuturor monştrilor avortaţi de el sau puiţi pe urma lui. Iar socoteală nu mă simt dator să dau decît lui Dumnezeu şi propriei mele conştiinţe. Restul lumii creadă ce vrea sau ce poate. PUNCTUM.

 
La 22/6/12 10:42 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

D-le Codrescu,
In cele din urma, nu are nicio importanta pentru noi daca a fost o tentativa de sinucidere sau de amanare a executarii pedepsei, asa cum nu are importanta daca scursurile comuniste sunt pedeliste, pesediste, peneliste sau de alt nume.
Important e sa le identificam ca scursuri, fara sa ne amagim electoral cu minciunile lor sulfuroase, asa cum au facut-o unii naivi acum 4 si 8 ani.
Iar cu sinuciderea nu e glumit, oricat de anticomunist ai fi.
Istrate Miculescu

 
La 23/6/12 10:36 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Poate ca este adevarat ca nu e de glumit cu sinuciderea, care chiar daca e un mare pacat (sau poate tocmai de aceea) e o tragedie personala. Aici nu e insa vorba de nici o sinucidere, nici reusita, nici nereusita, ci de o parodie de sinucidere, iar parodia lasa loc de "gluma". Poate insa ca intr-adavar tonul ales de domnul Codrescu este excesiv de dur, dar si de inteles cand vezi ca la Romanica marii rechini, in loc de devina subiect de oprobiu public, devin subiect de compasiune si sunt abil transformati peste noapte in martiri ai dreptatii, cu sprijinul al unei prese senzationaliste amorale si iresponsabile si al unora politicieni gata sa isi faca capital politic din astfel de lucruri (vezi linia Victor Ponta). iar cazul lui Ioan Rus e cu adevarat grav si vad ca deja s-a cerut demisia din functie (vezi Monica Macovei).

M. B.

 
La 23/6/12 3:46 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnilor, va pierdeti prea mult timp cu alde-acestia.
Sigur ca Monica cere demisia lui Rus, ca asta-i treaba ei. Cind Basescu a confiscat telefonul unui reporter, cind l-a insultat, cind a invitat la o partida se sex o ziarista, cind a propulsat-o in PE pe Eba, cind s-a descoperit ca si-a tras casa de la stat in Bucuresti, neavind nici drept si nici nevoie, cind s-au intimplat atitea si atitea evidente, Monica a tacut. Ar fi trebuit sa taca si acum (nu pentru echivalenta, ci pentru ca nu e niciun motiv de demisie) si sa vorbeasca doar daca 4case ar fi scapat (ala era un motiv) sau daca procuratura va stabili ca a fost o inscenare (si ala e un motiv de inscenare).
Nastase ar trebui sa faca puscarie multa, inclusiv acesti 2 ani insuficienti, indiferent daca aceasta condamnare este rezultatul comenzii adversarului lui (ceea ce nu stim) si indiferent daca altii vor scapa (ceea ce e probabil).
Dar noi sa nu cadem in derizoriu.
Nu e nevoie sa le augumentam mizeria si, desi dorim, spre binele public, ca unii ca astia sa mearga la puscarie, sa nu ne ratacim in prostioare.
Destul.
B.M. (nu sint antiteza lui M.B.)

 
La 23/6/12 8:48 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Din teama noastra de a nu il uri si de a-l judeca intransingent ne-a scos comunismul din istorie! Si meritam sa continuie sa isi bata joc de noi cata vreme il tratam ca pe un partener onorabil in viata publica, prefacandu-ne ca nu stim cine e sau ca nici nu mai exista!

M. B.

 
La 23/6/12 8:59 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Vad ca presa straina e mai lucida si se intreaba pe buna dreptate: cand cineva e hotarat sa se sinucida, oare asteapta sa vina politia ca sa-l poata impiedica, sau se inchide la el in birou si isi trage nestiut de nimeni un glont in timpla ori in gura?
Nu va faceti iluzii, stimabililor, unul ca Nastase nu e capabil sa se sinucida, si e clar ca nici nu a vrut cu adevarat sa o faca, ci totul e o inscenare ca sa castige timp si compasiune publica!

 
La 23/6/12 11:23 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Daca in istorie ne pastreaza doar putinta de a uri, atunci e rau ca ramanem in istorie.
Daca impotenta e cea care ne da ghes, atunci trebuie negresit sa ne abtinem.
Doamne fereste sa ramanem ca bulgarii: doar cu numele.
Vai de fudulia mintii...

 
La 24/6/12 12:29 a.m. , Anonymous Păstorelul a spus...

Cum să nu-l urăşti pe dracul,
ci să-l plângi zicând: "Săracul!"?!
Nu-i împlineşti iubirii rostul
prin faptul de-a iubi ca prostul!

 
La 24/6/12 12:45 a.m. , Anonymous Bloggoslovul a spus...

@ Ultimului anonim>

Noi nu ramanem nici cu numele, ca si pe acela ni l-au uzurpat tiganii.
Iar in istorie nu ramanem nici urandu-i si nici iubindu-i pe comunisti, ci numai daca ne va veni la cap mintea cu care sa ne putem fuduli.

 
La 24/6/12 1:00 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Oameni buni, mă tem că discuţia tinde s-o ia razna (recunosc că şi din vina mea)! Aici nu e vorba de ură sau de iubire. Pe dracul şi pe communişti (care sînt locotenenţii lui în istorie) nu sîntem chemaţi nici să-i urîm, nici să-i iubim, ci doar să-i identificăm ca atare, să ne delimităm ferm de ei şi să nu le facem jocul!
Dragostea e altceva şi rămîn destule de iubit.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire