Creştinii ortodocşi
şi realitatea contemporană
de
Preot GEORGIOS D. METALLINOS,
profesor
emerit al Facultăţii de Teologie,
Universitatea
din Atena, Grecia[1]
1. Epoca noastră este
pecetluită în mod categoric de o nouă condiţie istorică, şi anume Noua Ordine Mondială a lucrurilor, care
este determinată, cît priveşte începutul, de Războiul din Golf[2]
şi distrugerea aşa-numitului Socialism
existent[3], al cărui gol s-a grăbit să-l acopere
Monarhia absolută mondială care a apărut, adică Pacea Americană (Pax
Americana), care transferă lumea
noastră, retrospectiv, la unitatea Păcii
Romane (Pax Romana) şi la ceea ce
aceasta poate să cuprindă pentru om şi lume. După cum atunci, aşa şi în zilele
noastre, umanitatea este încadrată într-un sistem mondial de politică şi de valori,
care controlează şi conformează la nivel global, prin intermediul educaţiei omogenizate
şi a mijloacelor de informare în masă care sînt dirijate, omul şi societatea, ca
pe un om planetar şi o societate planetaro-holistică.
În acest cadru a fost mitizat anul 2000, care este
considerat inaugurarea pregătitei Noi Ere.
În bibliografia imensă şi specifică mereu crescîndă, Noua Ordine se află, în genere, în legătură cu Noua Eră (New Age), altfel
spus, cu perioada care se doreşte să urmeze epocii lui Iisus Hristos, adică
perioadei care este pecetluită de învăţătura Lui.
În acest punct este îngăduit un paralelism istoric: la 11
mai 330 se iveşte o nouă dimensiune istorică, Imperiul Noii Rome, care punea în
armonie trei factori: 1) puterea statală romană încreştinată; 2) civilizaţia şi
cultura greacă şi 3) credinţa creştină sau Ortodoxia, care reprezenta sufletul
şi puterea dătătoare de viaţă acestei noi formaţiuni mondiale. Noua Eră din zilele noastre, ca Imperiu
mondial în potenţă, anulează şi înlocuieşte cei trei factori cu alţii trei: 1) puterea
politică mondială a Statelor Unite ale Americii; 2) civilizaţia mondială, cu
dominarea voită a civilizaţiei apusene; şi 3) religia mondială, ca Religie care
cuprinde toate celelalte religii, pentru formarea unei noi conştiinţe pe o bază
panteistă: toate zeităţile reprezintă un singur Dumnezeu! În
cadrul acestei viziuni panteiste se aşteaptă un nou Mesia, astfel că se doreşte
respingerea lucrării mîntuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind
singurul Care dă lumii posibilitatea mîntuirii ca îndumnezeire. Ideologia Noii
Ere reprezintă, aşadar, o provocare fundamentală pentru Ortodoxie.
Noua Eră a fost pusă în conexiune cu aşteptarea hiliastă
dominantă în lumea apuseană (eudemonismul[4]),
în limitele unei eshatologii sau a unei viziuni a viitorului redusă doar la
această lume şi numai din perspectiva bunăstării mondiale şi a păcii lumii.
Răsunetul acestor făgăduinţe nu preîntîmpină, însă, dezamăgirea, după cum este
evident, a faptului că se reproduce vechiul sistem cu toată patologia[5]
şi patogenia[6]
lui, chiar în cea mai dură expresie a lui, adică prin strîngerea şi ajungerea
bogăţiei doar în mîinile celor puţini şi sărăcirea celor mulţi. În 1996,
profesorul Hristodulos Ialluridis, specialist în drept internaţional, deci nu
teolog, a descris această nouă realitate ca fiind dominaţia unui sistem internaţional fără precedent, avînd ca şi
caracteristici principale instabilitatea, fluctuaţia, nesiguranţa, războiul
tuturor împotriva tuturora, dar şi incapacitatea Organismului internaţional de
a preîntîmpina conflicte şi războaie, cu atît mai mult de a impune ordinea[7].
După acelaşi profesor, umanitatea
trăieşte deja tragedia trecerii la un viitor cu totul nesigur[8].
Această tragedie a fost dezvăluită în zilele noastre prin impunerea de către
puternicii pămîntului a prăbuşirii economice mondiale.
În cadrul formării Noii Ere se încadrează şi Unificarea sau
Uniunea Europeană. Se cuvine să mărturisesc că din moment ce sînt ortodox grec,
romios[9],
crescut prin educaţia şi experienţa Bisericii Ortodoxe cu simţul a ceea ce
înseamnă prezenţa mai multor neamuri în cadrul aceluiaşi Imperiu, cum a fost
Imperiul bizantin, şi sub călăuzirea Bisericii Ortodoxe, organizată în mai
multe Biserici locale, vedeam ca pe o reuşită deosebită şi o necesitate
stringentă unitatea europeană, dar ca pe o Europă a popoarelor şi a civilizaţiilor acestor popoare. Însă, texte şi
fapte ale Uniunii Europene descoperă că scopul îndepărtat este impunerea unei
conştiinţe unitare cît priveşte civilizaţia, istoria şi existenţa statală,
pentru crearea, în cele din urmă, a unui om
european unitar, cu ajutorul educaţiei. Şi este deja evidentă, din cauza
slăbirii propriilor noastre reacţii interioare, calea unică de urmat a
popoarelor mai mici, care constă în asimilarea lor de către o Europă în care
s-a pierdut orice legătură nu numai cu Ortodoxia, ci şi cu Creştinismul.
Convergenţa politică a Franţei cu Germania şi consecinţele acestei convergenţe
faţă de legăturile culturale şi economice ale popoarelor europene arată
întoarcerea frontului apusean, în cadrul moştenirii carolingiene[10],
împotriva Răsăritului ortodox, care, după mărturia unor specialişti în studiul
civilizaţiilor, ca Toynbee[11]
şi Huntington[12],
întrupează o tradiţie de civilizaţie întru totul inadecvată cu tradiţia Europei,
aşa cum această tradiţie a fost formată în Europa după perioada carolingiană.
Civilizaţia noastră ortodoxă se află la antipodul tradiţiei civilizaţiei
europene apusene.
2. Aşadar, eu aparţin
acelora care cred că integrarea noastră în Uniunea Europeană reprezintă mai întîi
o problemă duhovnicească şi de civilizaţie, apoi o problemă politico-economică.
Dincolo de poziţia deja clară a conducerii europene cît priveşte problemele
noastre naţionale şi consecinţele economice evidente ale cerinţei impetuoase
pentru o convergenţă economică, în Europa se decide continuitatea noastră
naţională, prin transformarea conştiinţei noastre colective şi denaturarea
identităţii noastre naţionale, care s-a format la lumina credinţei noastre
ortodoxe.
Civilizaţia europeană apuseană din zilele noastre,
franco-germană la originea ei, a ajuns să fie întru totul diferită de
civilizaţia Europei celei de dinaintea perioadei carolingiene, care se
identifica cu cea a Europei răsăritene şi a Răsăritului ortodox, în limitele
Uniunii Europene dinainte de perioada francă, avînd ca mare centru
Constantinopolul, socotit Noua Romă. Cunoaşterea acestor date istorice este
necesară, pentru a se putea vorbi despre poziţia noastră faţă de realitatea
europeană şi mondială. Civilizaţia apuseană produce, de veacuri acum, un alt
tip de om şi de societate, exilînd suprafirescul din realitatea lumii şi dînd
întîietate individului, ca dependent de maşinăria politică. Sfîntul Iustin
Popovici a spus în mod caracteristic că reuşita Europei este omul robot, deoarece Europa, pierzîndu-L pe
Dumnezeu, a pierdut în cele din urmă şi pe om. Civilizaţia ortodoxă continuă,
chiar şi în zilele noastre, trăirea vieţii după exemplul Sfinţilor Părinţi,
care situau în centrul vieţii pe Dumnezeu, insistînd asuprea purtătorului
personal al libertăţii şi al jertfei de bună voie, adică asupra omului doritor
de mîntuire şi trăitor al îndumnezeirii. De aceea, ortodoxul, chiar şi atunci cînd
acceptă împrumuturile europene impuse de sus în viaţa lui, înţelegînd prin
aceste împrumuturi cerinţe care se impun pentru schimbarea trăirii vieţii după
exemplul Sfinţilor Părinţi, nu le preia niciodată aşa cum sînt prezentate, ci
le prelucrează (de fapt, le
falsifică), şi aceasta este atitudinea care menţine specificul identităţii
noastre. Poate că acestui fapt datorăm şi supravieţuirea noastră!
3. Cu integrarea
noastră în Uniunea Europeană şi cele ce urmează prin păşirea noastră împreună
cu Noua Ordine Mondială a lucrurilor, ca fiind cadrul mai larg al existenţei
noastre colective, trăim cea mai mare şi cea mai importantă dezorientare dintre
toate dezorientările noastre istorice, de vreme ce nu este vorba despre o
alianţă de tip vechi (ortodoxul îşi alege întotdeauna alianţele şi rămîne fidel
acestora). Aşadar, nu este ceva exterior şi trecător, ci ceva interior şi
esenţial, din moment ce se transformă întreaga noastră viaţă; trăim o nouă
stare, dacă doriţi, sîntem transformaţi într-o nouă realitate-corporalitate
istorică, cu urmări de o imensă importanţă pentru identitatea noastră şi
poziţia noastră viitoare în istorie.
Noua Ordine, aşa cum s-a spus, a condus la o nouă Monarhie absolută, la dominaţia unei noi Superputeri
mondiale, adică a Statelor Unite ale Americii. Naţiunile din epoca noastră
intră într-o nouă Monarhie absolută, fiind încadrate forţat într-o schemă
politică mondială fabricată, prin impunerea Superputerii la toate nivelele şi
în toate spaţiile. Această schimbare fabricată
este exprimată, de fapt, genial şi profetic în acelaşi timp, în cunoscuta carte
a lui George Orwell, cu titlul 1984[13]. Aceasta este Noua Eră (New Age).
Termenul Noua Eră a
fost lansat în 1875 de către fondatoarea Religiei
teosofice (Teosofia) Helena
Petrovna Blavatsky (†1891), care a pus temeliile spirituale ale unei structuri ce a început atunci să fie concepută
de către arhitecţii mondiali ai noii lumi şi pare să fie completată în
zilele noastre. Pentru a se convinge careva de existenţa acestor masoni, este
suficient să cerceteze articolul cutremurător al marelui sionist al epocii
noastre Ben Gourion[14],
în revista Look (16.01.1962), în care
sînt expuse prevederile lui profetice pentru
lumea de la sfîrşitul secolului al XX-lea: Imaginea
lumii în 1987, aşa cum mi-o închipui. Războiul rece va aparţine trecutului.
Presiunea interioară [...] va conduce la o nouă democratizare treptată a
Uniunii Sovietice [...]. Europa Apuseană şi Răsăriteană vor deveni o Federaţie din state
autonome cu un sistem social şi democratic [...]. Cu excepţia Uniunii Sovietice, o ţară
federativă, toate celelalte continente se vor uni într-o alianţă mondială, la
dispoziţia căreia se va afla o putere poliţienească internaţională. Pe
toate le înţelegeam. Dar căutam să găsesc această putere poliţienească internaţională!
Însă, cînd am văzut Căştile Albastre, atunci
am înţeles care este această poliţie. Nu mai există armată a fiecărui stat şi
cu cît înaintăm, acest lucru se realizează şi mai mult. Există o poliţie
internaţională, pentru a impune ordinea acolo unde este ameninţată – sau se
încearcă să fie ameninţată – noua ordine mondială impusă. Şi continuă Ben
Gourion: Toate armatele vor fi
desfiinţate şi nu vor mai avea loc războaie. În Ierusalim, Naţiunile Unite vor
zidi altarul Profeţilor în slujba tuturor continentelor unite şi devenite
confederaţii. Acolo, în Ierusalim, va fi reşedinţa autorităţii superioare a
umanităţii şi va rezolva toate litigiile dintre Federaţiile unite ale
continentelor, aşa cum a profeţit Isaia. De fapt, stăpînii lumii ne conduc
către realizarea acestui fapt.
Prin urmare, Noua Ordine se mişcă pe trei nivele: primul
este cel politic, care înseamnă forţa
supremă a unei Supraputeri, cu rol mondial de monarhie absolută; cel de al
doilea este cel civilizator, prin
dominarea unei civilizaţii a Europei apusene, dar rafinată şi reînnoită; cel de
al treilea este cel religios.
Rugăciunile comune inter-religioase, sub conducerea papei şi cu participarea
conducătorilor ortodocşi, arată că a fost deja pus în funcţiune mecanismul
specific, pentru impunerea unei religii mondiale cu sens clar panteist: toate sînt unul, toţi sîntem zei. Aceste
demersuri impun, fireşte, negarea Creştinismului şi mai ales a autenticităţii
lui patristice, care este Ortodoxia. Am fi putut chiar să adăugăm şi un al
patrulea nivel, cel ştiinţific, prin dezvoltarea Biologiei şi a ramurilor
ştiinţifice specifice ei (Biogenetica, Biotehnologia, Genetica mecanică), care
aduc posibilităţi nelimitate spre uzul Supraputerii,
ori de cîte ori va dori să folosească toate descoperirile/evoluţiile
ştiinţifice specifice, pentru o uşoară şi mai largă dominaţie a acestei
Supraputeri.
Panreligia mă interesează
în acest punct mai mult, ca teolog şi cleric. Şi aceasta fiindcă este vorba
despre o altă formă de panteism, care are ca ţintă nivelarea tuturor
manifestărilor religioase, împreună cu Creştinismul. Acest lucru se
înfăptuieşte, desigur, prin metoda masonică
a amestecului tuturor şi a contopirii lor sincretiste (Alles in einem Topf..., după cum spun germanii) şi dizolvării lor
în mod esenţial.
De altfel, încadrarea Greciei în Uniunea Europeană a fost
dintru început pusă în legătură cu viziunile hiliaste ale bunăstării lumii
apusene, care viziuni sînt folosite ca propagandă pentru propagarea fără
piedici a lozincilor şi manipularea părerii comune conform dispoziţiilor Conducerii reale. Nu cunosc dacă
evitarea anticonstituţională a referendumului, pentru un pas atît de important
cît priveşte viitorul naţiunii greceşti, se datorează efortului de a nu fi
dezvăluit scepticismul poporului grec, care a fost ignorat cu ostentaţie de
către conducerea lui politică, care se va împovăra irevocabil şi cu această
poziţie dictatorială a ei faţă de popor.
În acest punct trebuie să se declare că integrarea statelor
ortodoxe în Uniunea Europeană se află în conexiune cu acceptarea legislaţiei
europene, care impune un nou mod de viaţă, aducînd după sine dizolvarea
ansamblului societăţii. Deoarece paralizia imorală a societăţii creează
cetăţeni robot, cetăţeni supuşi şi
uşor de manevrat de către puterea mondială. În felul acesta ne-au impus divorţul
automat, libertatea şi legiferarea avorturilor, legiferarea homosexualităţii şi
a pedofiliei, ca şi condiţii ca să aparţinem Uniunii Europene. Îngăduiţi-mi să
vă aduc la cunoştinţă o experienţă trăită de mine în Germania, unde am studiat
(1969-1975). Cu puţin timp înainte de întoarcerea mea în Grecia, am vizitat pe
profesorul de vrednică amintire Wilhelm Schneemelcher (1914-2003), expert în Noul Testament şi patrolog, om de
ştiinţă remarcabil, avînd un rol important şi în viaţa politică a ţării, în
gruparea Partidului Socialist (SPD). Atunci mi-a zis: Pentru a intra în Europa, trebuie să reformaţi Dreptul vostru, punîndu-l
în acord cu cel comunitar, adică european. Nu am putut să cred acest lucru
atunci, astăzi, însă, apreciez sinceritatea lui.
După cum reiese din textele însăşi ale Uniunii Europene,
unificarea şi omogenizarea spaţiului european reprezintă ţinta visului
european, ceva ce rămîne statornic şi neclintit în toată evoluţia Uniunii
Europene din deceniul anilor 1950 şi pînă astăzi. Aspiraţiile progresiştilor
europenizaţi din timpul nostru aveau de la început ca ţintă realizarea unei Europe fără graniţe, dar o Europă a noilor orizonturi, ca o unire
supraetnică (suprastatală), care pretinde să aibă cetăţeni cu o conştiinţă
comună, adică un tip uman omogen, fiind modelul omului european. Şi este posibil ca acestea să
fie realizate prin crearea noilor condiţii necesare cu ajutorul educaţiei, al
mijloacelor de informare în masă şi al organizării speciale a societăţii. Însă,
acest lucru este imposibil fără egalizarea particularităţilor în parte ale
naţiunilor, mai ales cînd acestea sînt diferite radical de ceea ce exprimă de
veacuri pentru noi, ortodocşii, termenul Europa
sau Apusul.
De altfel, continuu se proclamă că unificarea şi
omogenizarea Europei se realizează prin Legislaţia unitară (Dreptul comunitar),
care este deasupra legislaţiilor naţionale. Lucrurile ne îngăduie să considerăm
absolut sigur că schimbările plănuite ale sistemului nostru legal, dincolo de
toate celelalte, ţintesc la consolidarea constituţională a noi noastre
identităţi (membru al Uniunii Europene), drept care fiecare motiv sau acţiune
contra Uniunii Europene, chiar şi critica simplă, primesc un caracter
anticonstituţional şi sînt condamnabile.
Calitatea de membru al Uniunii Europene înseamnă automat
pierderea oricărei sens pentru suveranitatea sau autonomia noastră naţională.
În suprastatul Uniunea Europeană, deja prin Tratatul de la Roma (1957), se cedează orice drept naţional. Întreaga noastră
viaţă naţională este predeterminată de Centrul European de luare a deciziilor.
Am ajuns eparhia unui Stat întins. Adoptarea vieţii noastre în întregime la
hotărîrile centrale este de la sine înţeleasă (de pildă, educaţia, politica
externă, legăturile internaţionale etc.). Multe dintre schimbările survenite în
viaţa noastră naţională conving indiscutabil că sîntem obligaţi, ca stat membru al Uniunii Europene, să acceptăm deciziile
Directoratului, cu atît mai mult cînd
conducerea noastră (guvernul sau opoziţia în cea mai mare parte a ei) este
absolut identificată cu Apusul (=
gruparea unionistă). Acest fapt s-a dovedit mai ales în zilele noastre prin
criza economică, rod al supunerii noastre totale în faţa oligarhiei economice
mondiale. Fiecare reacţie sau rezistenţă poate să funcţioneze doar ca haiducime în graniţele deja nu ale
Imperiului otoman, ci ale Imperiului franco-german al lui Carol cel Mare.
4. Care poate să
fie, prin urmare, contribuţia ortodoxă la lumea contemporană? Problema nu este unificarea
europeană sau aderarea la Noua Ordine Mondială şi Noua Eră, ci propria noastră
prezenţă în aceste noi dimensiuni, care prezenţă se raportează la felul în care
noi dăm sens tradiţiei noastre şi legăturii noastre cu ea, după cum şi poziţiei
tradiţiei patristice culturale în priorităţile vieţii noastre naţionale. De
aceea, tocmai Europa funcţionează ca provocare a conştiinţei ortodoxe trezite.
Dar provocare nu doar negativă, ci şi pozitivă, adică ajutîndu-i pe greci, şi
împreună cu ei şi pe ceilalţi ortodocşi, să-şi reorienteze identitatea în
raport cu restul lumii. S-a spus, şi foarte corect, că dacă s-ar ivi astăzi
Hristos în istorie, ar înfiinţa, cu schemele epocii noastre, un Spital, un
Spital mondial. Fiindcă Spital duhovnicesc este la nivel mondial şi Trupul lui
Hristos, adică Biserica, dar care este împinsă spre pierderea importanţei pe care
o are, prin secularizarea ei, atît în Răsărit, cît şi în Apus. Încă din secolul
al IV-lea Sfîntul Ioan Gură de Aur definea firea Bisericii prin fraza spital duhovnicesc. Acesta este Trupul lui Hristos. Şi este numit Spital
duhovnicesc pentru vindecarea-restabilirea firii şi existenţei umane pe Cruce
(aceasta este mîntuirea). Pe verticală, după forma Crucii, se arată necesitatea
vindecării-restabilirii firii şi existenţei umane în legătură cu Dumnezeu, iar
pe orizontală, în conexiune cu aproapele şi societatea, avîndu-se în vedere
posibilitatea de comunicare dintre zidit şi
Nezidit şi întîlnirea autentică şi
legătura cu Celălalt, acesta fiind Dumnezeu şi aproapele. Creştinismul
reprezintă posibilitatea realizării acestei întîlniri şi legături pe Cruce în
fiecare realitate istorică.
De aceea, se şi scandalizează un creştin cînd aude vorbindu-se
despre noua ordine a lucrurilor, din
moment ce noi, ca ortodocşi, nu aşteptăm nimic nou. Propriul nostru nou a venit. Nimic nou – nu mai este – sub soare! De la întruparea lui Dumnezeu
Cuvîntul pînă la Cincizecime sînt reînnoite toate, prin oferirea posibilităţii celui zidit să se unească neamestecat şi neîmpărţit cu cel
Nezidit, adică cu Dumnezeu Cel în Treime. Cel nou şi începutul în timp a celui
din urmă în istorie (cel din urmă înseamnă: după acesta nu se aşteaptă nimic
altceva), care închide în el sfîrşitul istoriei,
este Persoana lui Hristos Dumnezeu-Omul. El este sfîrşitul (scopul), centrul şi entelehia
sau desăvîrşirea[15] istoriei. Deoarece Hristos este
înfăptuirea Istoriei. Care este scopul istoriei prin perceperea ortodoxă a ei?
Este arătarea lui Dumnezeu-Omul în locul şi timpul istoric, adică unirea lui
Dumnezeu cu omul. Şi această unire a fost realizată în Persoana lui Dumnezeu
Cuvîntul, Iisus Hristos.
În consecinţă, cel nou şi vestea cea nouă în istorie este
ceea ce învinge moartea, ceea ce depăşeşte fiecare formă de moarte. Văzînd
careva Sfintele Moaşte întregi ale Sfinţilor noştri, atunci conştientizează ce
înseamnă victoria asupra stricăciunii şi a morţii. Această nouă realitate
trebuie Biserica să o întrupeze ca Trup al lui Hristos. Ca şi comuniune a
Sfinţilor, Biserica este pentru noi noua lume şi acel lucru nou aşteptat în
istorie. Ea este într-adevăr noua ordine
a lucrurilor, care nu îmbătrîneşte niciodată, pentru că poate să învingă
puterea aducătoare de stricăciune a păcatului. Ca să devină înţeles ceea ce
doresc să spun, mi se va îngădui să adaug cîteva rînduri dintr-un admirabil
text al secolului al II-lea, şi anume din Epistola
către Diognet, care se referă la noua
ordine creştină a lucrurilor:
Creştinii prezintă, se spune în textul respectiv, o
ciudăţenie în modul lor de viaţă. Locuiesc
în ţările în care s-au născut, dar ca străini, cu alte cuvinte ca şi
trecători, emigranţi. Iau parte la toate
ca cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini. Orice ţară străină le este
patrie, şi orice patrie le este ţară străină [...]. Sînt în trup, dar nu trăiesc după trup. Aşadar,
aceasta este noua realitate, care nu este pur şi simplu o premiză teoretică
pentru înfiinţarea, prin aplicarea acestei premize, a societăţii istorice
concrete, ci constituie (şi dovadă pentru acest fapt sînt persoanele Sfinţilor)
o societate existentă. De altminteri, ceea ce spunem că este dogmă sau ceea ce
numim Creştinism, este exprimarea şi descrierea unei realităţi trăite şi nu a
unei utopii. Dacă nu există şi nu funcţionează în felul acesta Biserica, nu
poate să înfrunte puterile lumii şi pregătirile lor sistematice. Dar acest fapt
pretinde şi unitatea ortodocşilor, după cum şi dispoziţia pentru luptă şi
jertfe, în duhul ascetic al Sfinţilor noştri.
Prin urmare, ortodoxul intră în mod conştient în Uniunea
Europeană cu anumite certitudini, care se vor arăta determinante pentru
prezenţa ulterioară şi poziţia lor în Uniunea Europeană şi, în general, în noua
realitate mondială. Ortodoxul are o conştiinţă clară a diferenţei diametrale dintre civilizaţia ortodoxă şi cea europeană
apuseană. Toate exprimările civilizaţiei ortodoxe imprimă lupta pentru
afirmarea omului ca dumnezeu după har. Modelul
antropologic al Ortodoxiei nu este omul blînd
şi bun, ci Dumnezeu-Omul, adică Iisus Hristos.
Noi, ca popoare ortodoxe, în larga noastră stratificare, sîntem
frămîntaţi în această tradiţie civilizatoare şi dincolo de contestatele
influenţe care aduc schimbarea în rău, pe care le-am primit de-a lungul
istoriei noastre, am păstrat în conştiinţa noastră germenii acestei tradiţii,
care se exprimă în momente-limită ale ei ca omenie
şi generozitate, termeni
realmente necunoscuţi în zilele noastre civilizaţiei din Apus. Societatea
apuseană, după rupturile puternice în continuitatea ei culturală, Renaşterea,
Reforma, Iluminismul, a fost condusă într-o altă stare de viaţă, radical
îndepărtată de civilizaţia ortodoxă a perioadei de dinaintea epocii lui Carol
cel Mare. Europa de după Carol cel Mare, ruptă de duhul Sfinţilor Părinţi, a
dezvoltat o civilizaţie care a pierdut propriu-zis semnificaţia autentică a lui
Dumnezeu, a omului şi a societăţii. Deşi a produs un progres ştiinţific
uluitor, se dovedeşte întru totul neputincioasă să formeze pe oameni care să
poată să folosească reuşitele ştiinţei pentru mîntuirea omului şi nu pentru
exploatarea lui catastrofală. Şi numai cele două Războaie Mondiale, creaţii ale
Europei şi ale propriei civilizaţii, arată unde poate să ajungă omul european
(apusean), transformat în robot şi fără
Dumnezeu.
5. Există, însă, şi
o altă perspectivă. Uniunea Europeană şi societatea apuseană se prezintă pentru
Ortodoxie ca ogor de misiune, loc de mărturie a cuvîntului şi modului (poziţiei
de viaţă) care constituie fiinţa tradiţiei ortodoxe. Aceasta poate să fie oferta noastră făcută lumii contemporane
împleticite în mersul ei. Şi acest fapt presupune ca noi să nu fim
transformaţi în apuseni. În mod contrar, prezenţa noastră în Uniunea Europeană
nu va fi doar fără importanţă, ci va definitiva înrobirea şi denaturarea
noastră. Europa poate să ne dea ceea ce poate nu avem, dar şi este îndreptăţită
să ia ceea ce noi am păstrat, iar ea a pierdut. Şi aceasta este unitara
tradiţie culturală europeană de la început, care este păstrată în Ortodoxie şi
are puterea de a repune în legătură Europa contemporană cu trecutul ei ortodox.
Acest fapt îl subliniază şi Părintele Placide Déseille, fost monah şi profesor
romano-catolic, devenit în zilele noastre preot ortodox şi stareţ în Franţa.
Modelul Uniunii Europene nu poate să fie, spunea el, Imperiul lui Carol cel
Mare, ci Romania de dinaintea epocii
lui Carol cel Mare, adică vechea Uniune Europeană, Imperiul Noii Rome atît în
Răsărit, cît şi în Apus.
Prezenţa Ortodoxiei în lumea contemporană se cade să fie
dintru început duhovnicească şi liturgică. Dumnezeiasca Liturghie, cu
tot cultul nostru, reprezintă tezaurul cel mai preţios al nostru, deoarece
cuprinde şi păstrează în mod dinamic gîndirea şi viaţa Sfinţilor noştri,
credinţa şi modul existenţei lor după legea lui Dumnezeu. Tradiţia ascetică a
Sfinţilor noştri, vechi şi noi, este izvorul civilizaţiei noastre, a cărei
chintesenţă este cuvîntul Hristosului nostru: mai fericit este a da decît a lua (Faptele Apostolilor 20, 35), care contestă lăcomia egoistă şi
isteria individualistă. Este ceea ce afirmăm noi, grecii: Fă binele şi aruncă-l pe ţărmul mării!
Desigur, vorbind despre teologia liturgică, atingem
realitatea parohiei, sub forma ei dublă, monastică şi lumească. Menţinerea
vitalităţii comunităţii ortodoxe se asigură în timp prin mănăstire şi parohie, ultima
fiind hrănită duhovniceşte de prima. Fără
legătura existenţială dintre credincios şi parohie nu poate să fie serios cuvîntul
despre mărturia ortodoxă. Viaţa parohiei, ca activare a harismelor sfinte
şi duhovniceşti ale membrilor ei, exercită cel mai puternic dinamism şi
lucrează misiunea cea mai eficientă. Cu ajutorul vieţii parohiale şi
comunitare, Ortodoxia se prezintă aşa cum este: ca viaţă şi cale duhovnicească,
care dă sens teocentric vieţii şi descoperă adevărata ei destinaţie. Parohia ortodoxă
fundamentează slujirea socială şi a semenilor în spiritualitate, adică în
coerenţa permanentă cu harul dumnezeiesc, în limitele ascezei şi ale comuniunii
tainice.
6. În consecinţă,
nu este lipsită de explicaţie îndreptăţirea neliniştii acelora care cunosc
empiric Ortodoxia, pentru viitorul nu al Ortodoxiei, ci al ortodocşilor în
Europa şi în lume. Şi această nelinişte se datorează faptului că viitorul
acesta se află în corelaţie cu felul Ortodoxiei, prin urmare, cu legătura
noastră cu tradiţia şi viaţa Sfinţilor noştri. Dat fiind că mănăstirile
păstrează, cu argumente, modul ortodox de existenţă cel mai autentic, ca
tradiţie în sine universală prin harul dumnezeiesc, parohia monastică (mănăstirea)
va fi şi în lumea contemporană colimvitra
permanentă pentru rebotezarea şi renaşterea nu doar a celorlalţi, ci şi a
ortodocşilor înşişi.
Acesta este motivul pentru care Ortodoxia nu poate niciodată
să ia un caracter politic, ca un Vatican al Răsăritului. Centru al unităţii
ortodocşilor rămîne în mod neclintit Sfînta Masă şi nu vreun demnitar, fie el
şi bisericesc. Recurgerea la mecanismele politice al lumii acesteia este pentru
Ortodoxie nu întărire, ci slăbire. Puterea Ortodoxiei constă în neputinţa
mijloacelor ei, iar bogăţia ei în harul dumnezeiesc. Propriu-zis, puterea Bisericii se desăvîrşeşte în
slăbiciune (II Corinteni 12, 9).
De aceea, nici nu este posibil, fără o ameninţare de înstrăinare a ei, ca să
fie întrebuinţată Ortodoxia de către orice puteri politice. Este uşor să
inventeze cineva o aşa-numită ideologie politică ortodoxă, care va fi, însă,
ceva monden şi născut ca mort, conducînd la continue sciziuni şi ivirea de
grupări. Ortodoxia funcţionează într-un
mod care uneşte şi transformă în totalitate, ca o putere duhovnicească,
rugătoare şi luptătoare „pentru viaţa şi mîntuirii lumii întregi”.
Numai în cadrul spiritualităţii patristice şi apostolice
este posibil să fie înţeleasă unitatea creştină din punct de vedere ortodox.
Fără unitatea creştină autentică, adică fără Ortodoxia sfîntă şi patristică, nu
este posibilă, din punct de vedere creştin, zidirea unei unităţi duhovniceşti
în Pan-Europa lărgită şi marea societate planetară.
Traducere
din limba greacă şi note de
Ion Marian Croitoru
[1] Părintele Profesor Georgios
Metallinos este căsătorit şi are trei copii. El s-a născut în anul 1940, în
insula Kerkira (Corfu), unde a terminat şcoala primară, gimnaziul şi liceul
(1958). A studiat Teologia şi Filologia clasică în cadrul Universităţii din
Atena. După terminarea stagiului militar, a fost numit asistent universitar la
catedra de Patrologie a Facultăţii de Teologie din Atena (1965). În perioada
1969-1975, el a studiat Teologia, Filologia, Istoria, Filosofia şi Sociologia
în Germania Democrată, făcînd între timp studii şi cercetări în Arhivele din
Anglia. Este doctor în Teologie (Atena, 1977) şi în Filosofie şi Istorie (Köln,
1978). Pe cînd se afla la studii în Germania, a fost hirotonit preot de mir
(1971). Din 1984 şi pînă în 2007 a fost profesor titular al Facultăţii de
Teologie din Atena, unde a predat disciplinele Istoria şi viaţa duhovnicească în Răsăritul ortodox, Istoria şi
teologia cultului ortodox şi Istoria
bizantină. De asemenea, el a fost şi decan al Facultăţii de Teologie din
Atena în perioada 2004-2007, iar în prezent este la pensie. Cunoscut ca
predicator şi om de o formaţie teologică excepţională atît în Grecia, cît şi în
străinătate, este membru al multor Asociaţii ştiinţifice, reprezentînd Biserica
Greciei şi a Ciprului în diferite congrese şi întruniri ortodoxe sau
inter-religioase. De pildă, din 1978 pînă în 1992 a fost reprezentant al
Bisericii Ciprului în dialogul cu Federaţia Luterană Mondială. Opera lui de
scriitor şi teolog este bogată şi variată, cuprinzînd multe articole, studii şi
zeci de cărţi. Dintre cărţi amintim numai cîteva: Politica şi Teologia, Biserica
în lume, Parohia, Ortodoxia şi caracterul grec, Elenismul ezitant, Elenismul luptător, Mărturia
teologică a cultului bisericesc etc. (N.
trad.)
[2] La 2 august
1990, sub pretextul
că deţine drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul, condus de Saddam Hussein,
a invadat acest emirat şi l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea şi a instituit un embargo comercial
împotriva Irakului.
Şi, faţă de refuzul Bagdadului
de a-şi retrage trupele, a declanşat, la 3 ianuarie 1991, o operaţiune militară
(Operaţiunea Furtună în deşert),
grosul forţelor aeriene fiind asigurat de SUA. În urma acestei acţiuni, Kuweitul a fost
eliberat (27 februarie), dar Irakul a rămas sub un regim de sancţiuni şi de control al ONU, existînd indicii că autorităţile de
la Bagdad
fabrică în secret arme bacteriologice şi chimice. Refuzul guvernului irakian de a
coopera cu echipele de control a determinat acţiunea de pedepsire americano-engleză
(bombardamentele aeriene) din decembrie 1998 (Operațiunea Vulpea deşertului) (N. trad.)
[3] Autorul se referă la evenimentele din
anii1989-1990, cînd Blocul comunist a căzut (N.
trad.)
[4] Curent etic şi filosofic care
consideră fericirea ca fiind scopul suprem al omului, fără ca acest scop să fie
raportat la mîntuire, ci la satisfacerea poftelor omului pentru trăirea
fericirii, limitată, însă, doar la această viaţă. (N. trad.)
[5] Prin termenul patologie, autorul se referă la toate cauzele şi simptomele bolilor
acestui sistem. (N. trad.)
[6] Prin termenul patogenie, autorul are în vedere mecanismele sau procesele de
producere şi de evoluţie a bolilor sistemului respectiv. (N. trad.)
[7] Vezi volumul Orthodoxía
kai Hellenismós, Hagios
Oros [Sfintul Munte].1996, p.
248.
[8]
Ibidem.
[9] Termenul romios înseamnă roman şi
este folosit cu sensul de urmaş şi moştenitor al Imperiului Roman de Răsărit,
numit mai tîrziu Bizantin, dar care se intitula Romania. (N. trad.)
[10] Adică a sistemului politic, a tradiţiei şi a civilizaţiei conturate de
regele francilor Carol cel Mare (768-814), ca fondator al Imperiului
carolingian, care va duce la formarea Europei apusene de mai tîrziu. De aceea,
Carol cel Mare este văzut de către unii istorici ca fondator atît la Franţei, cît
şi al Germaniei, precum şi ca părinte al Europei apusene. (N. trad.)
[11] Este vorba de istoricul englez
Arnold Joseph Toynbee (1889-1975). (N.
trad.)
[12] Autorul îl are în vedere pe omul de
ştiinţă american Samuel Phillips Huntington (1927-2008). (N. trad.).
[13] Cartea lui George Orwell (1903-1950;
numele George Orwell este pseudonimul literar şi jurnalistic al lui Eric Arthur Blair), cunoscută cu
titlul O mie nouă sute optzeci şi patru,
dar şi sub forma 1984, este un roman politic scris în 1948 şi
tipărit în 1949. Acţiunea
romanului are loc într-un viitor distopic şi prezintă o parte din viaţa
intelectualului Winston Smith, sub opresiunea guvernului totalitarist
al Oceaniei.
O mie nouă sute optzeci şi patru a imprimat foarte mulţi termeni şi idei
în cultura contemporană, şi mai ales cea de în limbă engleză,
de exemplu Fratele cel Mare, dubla gîndire, polţia gîndirii etc. Maxima Fratele
cel Mare stă cu ochii pe tine
este un simbol al controlului excesiv. Printre creaţiile
literare asemănătoare, numite creaţii
distopice, sînt enumerate Maşina
timpului de H. G. Wells (1866-1946) sau Noi
de Yevgeny Ivanovich Zamyatin (1884-1937). (N. trad.).
[15] Termen al filosofiei aristotelice, entelehia [entelécheia (entelès + échein) = ceea ce are perfecţiune, desăvîrşire,
plinătate] arată trecerea lucrurilor schimbătoare de la starea în potenţă la starea în energie, prin luarea de formă
deplină, fiind şi cauza acestei transformări. Ea mai este socotită şi forţa
vitală care coexistă în orice fiinţă şi îi călăuzeşte fiecare energie spre
împlinirea desăvîrşirii. (N. trad.)
Mai puteţi citi
pe acest blog:
Interesanta comparatia cu imperiul lui Carol 1, cand Franta si Germania au fost unite dec. 800. Atunci biserica era una, schisma aparand oficial mai tarziu.
RăspundețiȘtergereEu cred ca din punct de vedere al libertatii individului nu se putea obtine mai mult pentru Europa.
In prezent, sub pretextul pacii si bunastarii, se elimina artificial si imoral diferenta dintre oameni. Aceasta conduce la limitarea libertatii, pana la pierderea ei, punand in pericol sufletele noastre.
Ce diferenta intre ce spune domnul profesor si teolog Mettalinos,cu care simpatizez, si ce spun unii dintre " teologii " nostri Papahagi,Preda in emisiunea realizatorului Razvan Bucuroiu despre SUE ( statele unite ale Europei )
RăspundețiȘtergereSe pare ca uneori, unii intelectuali traiesc intr-o lume doar a cuvintelor,iar daca sint si teologi,intr-o lume in afara sfintilor si proorociilor lor despre vremuri,in afara vietii duhovnicesti.Asteptind marire de la oameni,de la puternicii zilei si nu de la Dumnezeu.
@ Gabriel Zaman
RăspundețiȘtergereNici un punct de vedere omenesc nu poate fi absolut. Sigur, punctele de vedere diferă, iar nouă se întîmplă să ne convină mai degrabă unul decît altul, dar rămîne mereu un rest de relativitate. Caracteristica inteligenţei este aceea de a sesiza de fiecare dată restul respectiv. Caracteristica neintelingenţei este aceea de a nu-l sesiza niciodată.
P. S. D-l Adrian Papahagi nu e teolog (nici măcar cu ghilimele).