miercuri, martie 07, 2012

UN RĂSPUNS ÎNTRE ALTELE



Mai mulţi cititori ai blogului mă sfătuiesc sau mă îndeamnă (iar un vechi prieten, pe care nu mă pot supăra, mă somează chiar) să scot din masa comentariilor şi să postez mai la vedere un răspuns pe care l-am dat nu demult unuia dintre comentatori („Alexandru”), sub cuvînt că ar fi „o precizare extrem de importantă”. Mă rog, poate că este… Mă supun, iată, sfatului/îndemnului/somaţiei şi postez şi aici textul cu pricina, deşi eu unul sînt mai degrabă de părere că cine a înţeles, a înţeles din capul locului, iar cine n-a înţeles, nu vrea sau nu poate să înţeleagă, indiferent ce şi unde aş mai scrie pe tema respectivă. Cînd ura sau orgoliul sînt mai puternice decît raţiunea, şi cînd cineva nu-i în stare să sesiseze corect esenţa sau miza unei discuţii, mi se pare că e aflare în treabă să mai adaugi ceva sau să forţezi un „dialog al surzilor”. În cele de mai jos nu spun nimic ce n-ar reieşi chiar din textul care a declanşat disputa, dacă el ar fi fost parcurs cu atenţie şi onestitate de preopinenţii mei. Şi mai ales dacă am mai avea decenţa să nu facem din politică criteriu unic şi absolut de raportare la existenţă.
Fapt este că eu, neavînd de apărat vreo poziţie partinică (n-am fost şi nu sînt înregimentat în nici un partid), nici aşteptînd ceva de la cineva (fundaţie, instituţie, colegiu, oficialitate, grup de afaceri etc.), nici aspirînd, în orice alt fel, la funcţii, popularitate sau rotunjiri de avere (sînt şi prea bătrîn, şi prea nepriceput pentru a vîna ce nu mi-a fost dat), îmi permit luxul minimal al seninătăţii: spun ceea ce mă simt dator să spun (atît cît am putut eu înţelege şi atît cît mă pot eu exprima) şi m-am deprins demult să nu pun la inimă mojiciile ambientale şi să nu-mi fac iluzii mai mult decît e cazul. Pînă la urmă, creadă fiecare ce poate sau ce vrea şi doarmă fiecare cum îşi aşterne! Sau, vorba poetului naţional(ist), Fac astfel cum mie-mi pare/ Şi faceţi precum vă place! (R. C.)  


Întrebarea era aceasta:

Domnule Codrescu, pledoaria dumneavoastră despre îndreptăţirea creştină a existenţei naţiunilor este foarte convingătoare, dar vă întreb un lucru: putem părăsi doctrinele politice de azi ca să ne întoarcem la doctrina politică naţionalistă? (Alexandru)

Iar răspunsul a fost acesta:

Vă răspund: nu. Şi nici nu este neapărată nevoie. Aşa cum văd eu lucrurile (din perspectiva non-ideologică a creştinismului), naţionalismul nu este o doctrină politică. Naţionalismul este o formă de solidaritate responsabilă şi mobilizatoare între membrii unei naţiuni şi spre binele acelei naţiuni, în raport deschis cu celelalte naţiuni. Sau, dacă vreţi, un liant supraideologic al oricărei vieţi naţionale.
Sentimentul naţional şi conştiinţa naţională pot să-l caracterizeze şi pe neoconservator, şi pe neoliberal, şi pe creştin-democrat, şi pe ecologist ş. a. m. d. E de la sine înţeles că naţionalismul face casă mai bună cu doctrinele şi ideologiile de dreapta, dar fără să se confunde cu ele. Stînga, la rîndul ei, este principial antinaţionalistă, dar au existat şi manifestări naţionaliste de stînga, mai mult sau mai puţin sincere.
În România interbelică, naţionalişti erau şi iorghiştii, şi cuziştii, şi legionarii, şi liberalii georgişti, şi mulţi dintre ţărănişti – ba chiar, într-o oarecare măsură, şi un comunist ca Lucreţiu Pătrăşcanu (care mai tîrziu şi-a şi pierdut capul pentru asta)!
Naţionalist poţi fi şi fără nici o apartenenţă politică (şi aş îndrăzni să spun, în paranteză, că acesta este, de pildă, şi cazul meu). Tot în sensul acesta a fost naţionalist şi părintele Stăniloae, şi a fost, este şi va fi Biserica Ortodoxă, fără nici o implicare de natură politico-ideologică şi fără nici un extremism. Acesta este firescul naţionalismului. Varianta lui ideologizată este mai degrabă o perversiune, care închide primejdia unor derapaje nedorite (cum au şi fost unele în istoria recentă).
Din păcate, propaganda antinaţională a creat de-a lungul vremii nişte reflexe de gîndire tembelă, care-i fac pe mulţi să confunde grosolan lucrurile – şi, cum se zice, să arunce apa murdară din copaie cu copil cu tot.
În secolul al XIX-lea, n-au fost „inventate” – cum o tot repetă, din prostie sau din ticăloşie, politrucii noii gîndiri unice („politic corecte”?) – naţiunile şi naţionalismele, ci doar s-a petrecut, treptat şi pe alocuri, ideologizarea reprobabilă a sentimentului naţional firesc şi organic, care a existat dintotdeauna în sînul fiecărei comunităţi etno-spirituale (în frunte cu cea evreiască). Am arătat altădată că naţionalismele ideologizate au fost chiar folosite în scopuri antinaţionale – iar un fenomen oarecum asemănător, deşi cu altă „regie”, se petrece şi astăzi cu pseudo-naţionalismele de sorginte comunistă (încă trist de viguroase în Rusia, Bielorusia, Ucraina, România, Serbia sau Albania).
Sînt lucruri complexe şi care impun un discernămînt, o „deosebire a duhurilor” de care lumea pare să nu mai aibă răbdare azi, preferînd schematismul fals şi stupid, dar accesibil şi comod al unei anumite „gîndiri prin delegaţie”.
În fine, naţionalismul este indisolubil legat de o altă dimensiune esenţială (şi tot non-politică) a existenţei omeneşti: Tradiţia. Şi de multe ori se loveşte în naţionalism cu o bătaie mai largă: discreditarea Tradiţiei. De aceea, antinaţionalismul merge, de regulă, mînă în mînă cu antitradiţionalismul, care în lumea europeană înseamnă mai ales anticreştinism. Dar pentru că creştinismul apusean este mai lax şi mai secularizat, el este uneori cruţat, ba luat chiar ca „tovarăş de drum”, în chipul unui soi de tradiţie retorică şi abstractă, manipulabilă sentimental şi/sau ideologic, în timp ce Ortodoxia, „piatra tare” a creştinismului, este dezavuată pe toate vocile, ba chiar percepută ca handicap istoric (cu tot cu sensibilitatea ei naţională). Aşa se explică de ce eu am ales, pentru modestul meu material, titlul respectiv [«„Luptători împotriva lui Dumnezeu”?»] şi nu altul. Iar problema este, pînă la urmă, una de conştiinţă creştină, iar nu de oportunitate politică. A înfunda toată discuţia în politic este un semn fie de cecitate, fie de necinste sufletească. Şi sînt mîhnit să constat că necinstea sufletească sau cecitatea au multe redute chiar la dreapta... (Răzvan Codrescu)


5 comentarii:

La 8/3/12 4:03 p.m. , Blogger Iulian Capsali a spus...

O buna precizare care are rol de a limpezi discutia. Subscriu la ea in totalitate. A diaboliza sentimentul national cum ca ar fi de sorginte...masonica, mi se pare cea mai mare diversiune a noii "drepte" a acestei tari, care isi fundamenrteaza pe acest fals constructia SUE. Adica ei fac SUE pentru ca sunt buni crestini, iar crestinismul este universal. Este o siluire a argumentelor, o joaca de-a alba-neagra si cu sentimentele firesti, si cu istoria. Axiomele acestor intelectuali sunt rupte de realitate si de bunul simt.

 
La 9/3/12 9:08 p.m. , Anonymous Cristina Popo a spus...

Domnul Codrescu este inca o data cat se poate de clar. Pacat ca cei mai multi nu sunt preocupati sa inteleaga ci numai sa rastalmaceasca. Sentimentul national si constiinta nationala sunt minima demnitate a fiecarui roman cinstit si cu raspundere fata de tara in care s-a nascut si in care traieste.

 
La 9/3/12 10:27 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu,

Aveti dreptate, sentimentul national si respectul romanilor unul fata de altul sunt lucruri care ar trebui sa fie mult mai prezente.
Din pacate, domnule Codrescu, sentimentul meu este ca romanii "se mananca" intre ei.
Nu stiu de ce este atata dihonie intre noi, dar de la medici si profesori pana la scriitori si filosofi este o invidie si o mancatorie feroce si plina de egoism intre noi.
Eu de exemplu, lucrez intr-un spital si nu sunt deloc incantat de felul in care se dusmanesc medicii intre ei.
Dar nu e doar in spitale aceasta situatie, ci cam in toate domeniile vietii romanesti.
De ce se mananca romanii intre ei, domnule Codrescu?
Care sa fie cauza si resorturile ascunse ale acestei atitudini de lipsa de respect reciproc si de dusmanie?
V-as fi recunoscator daca m-ati ajuta cu un raspuns sau macar cu o parere.

 
La 10/3/12 1:59 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 10.27 PM:

România trebuie reînsufleţită, readusă în firea ei şi la încrederea în sine. Aceasta n-o poate face decît o dreaptă responsabilă, pentru că stînga ce a putut, aceea a şi făcut: ne-a adus în sapă de lemn şi în stare de abrutizare şi suspiciune generalizată. O jumătate de secol de comunism a radicalizat anumite defecte naţionale şi ne-a sluţit mental şi sufleteşte în măsură mult mai mare decît sîntem dispuşi, de regulă, să recunoaştem.
Şi, din păcate, după 1989, clasa politică şi clasa intelectuală, în loc să-şi dea mîna (prin legislaţie, cultură, şcoală, mass-media) într-un efort concertat de redresare intelectuală, morală şi comportamentală a societăţii româneşti, n-au făcut decît să ducă mai departe disoluţia, în numele formal al unor drepturi şi libertăţi prost înţelese, iar pe acest fond de laxitate nepăsătoare s-a lăţit un adevărat război româno-român al intereselor meschine şi al orgoliilor ulcerate, încît suspiciunea reciprocă, invidiile, zeflemeaua ieftină şi gustul grobian al vulgarităţii au devenit dominantele unei lumi fără nimic sfînt, unde fiecare tinde să trăiască numai pentru sine şi aproape că nu mai există nici un liant funcţional de viaţă colectivă şi nici o temelie nezdruncinată de respect reciproc. Biserica a lipsit şi ea, în mare măsură, de la datoria ei, Dumnezeu a fost practic alungat din cetate, iar în aceste condiţii abrutizarea s-a lăţit treptat şi a ajuns să dea tonul vieţii publice româneşti. România – ajunsă "Rrromânia" şi "Românica" – este victima incapacităţii şi iresponsabilităţii perpetue a mai marilor ei politici, culturali şi bisericeşti, care au lăsat de izbelişte un popor nenorocit şi şi-au văzut numai de propriile lor interese personale şi de gaşcă. Dar dacă Dumnezeu ne mai rabdă, înseamnă că mai există un temei de speranţă. Dacă însă nu ne vom trezi nici în ceasul al unsprezecelea şi dacă nu vom şti – sau nu vom vrea – să protejăm şi să punem în lucrare puţinele resurse sănătoase care ne-au mai rămas, atunci nu mai apucăm, ca naţiune, secolul XXII.

 
La 10/3/12 8:15 p.m. , Anonymous Lucian a spus...

Te pomeneşti că Rromânia rromilor se va dovedi mai vrednică decât România românilor!
Am avut "Ţiganiada", am avut "Mica ţiganiadă", acum urmează "Marea ţiganiadă"... şi să te ţii!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire