„Cuvîntul înainte”
al părintelui Florin Alin Sandu
Au trecut anii – cei care ne despart vremelnic, dar care, în același timp, ne și apropie de întîlnirea ce va fi, cînd va fi, cu părintele nostru drag.
Nu am știut că există un jurnal, mai cu seamă că el se numește „Jurnal de Amzei”, adică locul unde, vreme de doar un an și jumătate, părintele a cucerit și a fost cucerit de oamenii pe care i-a întîlnit, unii dindre ei găsiți la Amzei, alții aduși aici de el (în inimile și ale unora, și ale celorlalți, aveam să-l găsesc viu pe părintele Corneliu-Mihail Militaru, atunci cînd el nu mai era viu printre cei vii), locul unde a fost fascinat de perspectivele la care visa cu ochii deschiși, locul unde a fost hrănit de vise și speranțe, dar și locul unde a fost rănit de „încercări ale vieții”, pe care le-a primit cu credință, așa cum se primesc încercările cînd știi că vin de la Dumnezeu și sînt dăruite cu dumnezeiască socoteală, încercări pe care le-a purtat cu smerenie, cu bărbăție, dar mai ales cu discreție până la capăt. În sfîrșit, locul unde Dumnezeu pentru el a pus punct, iar pentru mine a pus virgulă.
Am primit cu emoție misiunea de a așterne pe hîrtie un gînd acum, la soroc de seamnd viața veșnică a părintelui o cîntărim cu anii noștri trecători, șapte la număr.
Citind „Jurnal de Amzei”, veți avea convingerea că stați de vorbă, față către față, cu părintele Mihail, sau cel puțin că v-ați trezit dimineață dintr-un vis în care, toată noaptea, ați vorbit cu el. Vă veți alina, din nou, cu felul lui unic de a povesti, de care sigur vă era dor, dar veți și interacționa cu frămîntarile unui om pe care moartea îl privea din umbră. De asemenea, fragmentele de predică pe diverse teme date de Evangheliile duminicale scot încă o dată în valoare – deși nu mai era cazul pentru noi, cei care l-am cunoscut mai bine – profunzimea duhovnicească, temeinicia cunoștințelor teologice, dar mai ales curajul de a spune despre Dumnezeu într-un limbaj altfel decît clasicul limbaj de lemn al unei școli teologice (impregnat în mai toți preoții).
Voi mărturisi și eu despre părintele Mihail așa:
Îmi plăcea tare mult să spun despre Mihail (o să înțelegeți de ce-i spun pe nume și sper să nu considerați acest lucru o impolitețe) că-mi era cel mai bun și cel mai vechi prieten. Așa a și rămas. L-am întîlnit la strana bisericii din Bănești, unde avea să slujească mai apoi vreme de aproape 20 de ani. Era în 1988, el era student în anul al II-lea, eu eram la liceu în clasa a XI-a, el avea 19 ani, iar eu aveam 17. Eram doi copii, unul puțin mai mare decît celălalt. Atunci, nici unul dintre noi nu știam asta. Îl priveam mereu admirativ, era pentru mine, și așa a și rămas, o țintă, dar o țintă de neatins. Însă niciodată, în cei peste 25 de ani de prietenie, nu m-a strivit cu acestă realitate. Aveam să petrecem împreună cele mai importante momente din viață. Să vorbim și să ne sfătuim reciproc despre fetele ce aveau să ne devină soții, să ne bucurăm de venirea pe lume a fiecărui copil, de primii lor pași, să ne amuzăm de cuvintele stâlcite și de faptele lor năstrușnice, dar mai ales să ne însoțim în încercările vieții și ale preoției, mai cu seamă el, care-mi cunoștea viața așa cum o cunoștea Dumnezeu, căci era duhovnicul meu. Este imposibil de explicat în cuvinte cum am reușit să împăcăm, fără să compromitem în vreun fel, prietenia și duhovnicia. La gîndul că o să rîdă de mine, mă opream să înfăptuiesc ceva rău: „Cum o să-i spun eu asta la spovedit lui Mihai, o să rîdă de mine!”, așa îmi făceam socoteala. Nu știu unde se termina prietenia și unde începea duhovnicia. „Mihai, vreau să vin să mă spovedesc!”, iar el îmi răspundea: „Vino, mă Aline!”. După ce-mi vărsam desaga de pietrele de moară, el se ridica și, ca un Voievod, cu vocea ca un tunet ce oprește pentru o clipă timpul în loc, îmi alina sufletul cu nadejdea că și Dumnezeu a șters din cartea vieții datoriile pe care mereu le făceam față de El. Apoi, cu foc, eu îi sărutam mîna, mă ridicam și mergeam mai departe. Vorbeam de toate, doar trecerea timpului și vocea rugătoare sau poruncitoare a lui „Bebe”, a lui sau a mea, în funcție de căt de tîrziu era, ne mai aducea cu picioarele pe pămînt.
Nu o să mă apuc acum să spun multe, nici nu aș putea s-o fac, deși sînt tentat. Unele țin de taina prieteniei noastre și ar însemna s-o golesc de conținut.
Erai ușor cucerit de pofta de viață pe care o avea, de umorul mereu proaspăt cu care spunea chiar și lucruri foarte serioase, de inocența și sinceritatea care scoteau la iveală calități sufletești deosebite, de onestitate și de lipsă de vicleșug și, asta este greu de găsit la un preot, de altruismul dovedit în multe situații, de răspunsul prompt pe care-l primeai atunci cînd îi cereai să facă ceva pentru tine. Era o bucurie și un privilegiu să stai în preajma lui. Nu-i plăcea mediocritatea de nici un fel. Tot timpul avea în vedere să te surprindă cu ceva nou și cu elocință, dar și cu multă pasiune, să-ți povestească despre acel ceva nou. Iscodea lucrurile până în profunzimea lor. În ultimii ani, se lăsase întru totul cucerit de carte. Deși bolnav, dormea puțin și citea mult. Îl mai interesa Amzei și problemele ei, și atît. Restul lucrurilor din viața lui erau chestiuni nesemnificative.
Cînd încă eram copii, urcam spre „Cota 2000” cu gîndul declarat pe față să ajungem și să înnoptăm la „Cabana Miorița”. Mihail știa că mama lui îl cunoaște bine pe șeful cabanei. Avea să se folosească de acest lucru, pentru că plecasem de acasă, de la Bănești, fără știrea și acordul doamnei Silvia. Ce acord puteai să ai din partea dumneaei cînd la sfîrșitul săptămînii era nunta surorii lui Mihail?... Am ajuns tîrziu și greu la destinația propusă, pentru că urcușului anevoios i s-au adăugat o ploaie și un vânt teribil. Acolo, la auzul faptului că este băiatul doamnei Silvia de la Bănești, șeful cabanei ne-a așezat la masă si ne-a ospătat cu ce avea el mai bun. La sfîrșitul mesei nu ne-a lăsat să plătim. Tare mult se mîndrea Mihail cu asta, nu reușea să ascundă acest lucru, cred că nici nu voia. Apoi, șeful cabanei ne-a spus că ne va caza în camera medicului, pentru că este cea mai bună cameră pe care o avea. În clipa aceea, nu-și mai încăpea în piele. În sfîrșit, o dată ce am fost cazați, aveam să dăm cu ochii de o fată. În vremea aceea ochii noștri, sau sigur cel puțin ai mei, erau tare fericiți să întîlnească asfel de priveliști. Eram numai noi în cabană. Cine să vină la munte la început de săptămînă, în zi de luni, mai ales pe o vreme ca aceea! Fata respectivă era asistenta medicală care-l înlocuia pe medic în cursul săptămînii. Evident, avea camera lîngă cea a medicului. Deja scenariile în capul nostru erau ca într-un vîrtej, nu știu unde începeau și unde se sfîrșeau. Lucrurile aveau să se termine brusc și dezastruos pentru noi, evident. Ne-am așezat la masă, am cerut un ceai și acum Mihail trebuia să intre în acțiune, conform planului stabilit împreună, cu minuțiozitate și precizie matematică. Aveam însă să fim „cumpărați” imediat de respectiva fată. După schimbul cîtorva propoziții, a urmat lovitura de grație: își scoate pachetul de țigări și, cu dibăcia caracteristică unei fumătoare înrăite, își aprinde tacticos țigarea, apoi, cu fireasca generozitate de breaslă, întinde către noi pachetul de țigări. Mare încurcătură pe capul nostru! Ce să te faci? Să capitulezi așa ușor în asaltul către inima ei, doar așa, în fața unei țigări?! Și eu, și el nu puteam să declinăm o asemenea invitație, care sigur ar fi scăzut dramatic șansele noastre de cuceritori. Numai că eu m-am fîstîcit așa de tare încît am pus țigarea în gură invers, cu filtrul spre exterior, adică acolo unde, grăbit și foarte hotărît, mă și pregăteam să-i dau foc. Pe fata din fața noastră a bufnit-o rîsul, pe Mihail l-a cuprins disperarea și, cu o mișcare iute, pe care mi-a fost aproape imposibil s-o reperez, se năpustește asupra țigării din gura mea, pusă invers, și mi-o așază regulamentar, apoi, cu un ton poruncitor și plin de reproș, îmi spune: „Nu mă, așa!”. Eșecul escapadei noastre sentimentale avea să fie de răsunet. Fata s-a ridicat, și-a luat de pe masă chibritul și veritabila armă cu care ne biruise atît de ușor, pachetul de țigări, și, foarte sigură pe sine și cu aerul învingătorului care nu a depus nici un efort în luptă, părăsind așa-zisul restaurant cu veleități de bodegă autentică, ne spune: „Mă băiețași!”. Supliciul avea să continue în dimineața următoare, cînd, fiind amândoi la micul dejun, fata coboară și ea, ne salută rece și, profund dezinteresată, se așază la o masă, așteptând să fie servită. Catastrofa cu adevărat acum avea să se întâmple, pentru că tocmai sună telefonul din Recepție, la care, cu promptitudine, a răspuns șeful cabanei. Cine putea să fie la telefon decîît doamna Silvia, care, prin eliminare, își luase la rând toate cunoștințele și, în sfîîîîîrșit, ajunsese și la „Cota 2000”, la „Cabana Miorița”! Figura mirată și privirea încruntată și îndreptată cu asprime înspre noi a șefului de cabană avea să pună capăt definitiv și irevocabil oricărei șanse de reabilitare în fața distinsei audiențe. „Bine mă, voi ați fugit de acasă?! Hai, imediat terminați de mîncat și valea acasă!”. Avea apoi cu voce tare, cîît putea de tare, s-o asigure la telefon pe doamna Silvia că ne împachetează și imediat ne trimite acasă.
Aveam să pășim în timp, de la vârsta inocenței spre maturitatea care nu-ți mai permite astfel de povești de viață. Strana bisericii din Bănești, nopțile de Crăciun și de Paște, zorii zilelor de Crăciun, cînd, după vremea postirii, primul lucru pe care-l făceam era să mîncăm caltaboș cu covrigi, și multe altele, aveau să lege între noi o prietenie frumoasă. Apoi, preoția, mai întîi a lui și apoi a mea, avea să pecetluiască pentru totdeauna relația noastră și a familiilor noastre.
Nu pot să uit vreodată noaptea de Craciun din anul 1997. În Ajun, tocmai fusesem hirotonit preot. Mi-au dat voie să merg acasă. Oare putea să fie un alt loc pe pământ decît la Bănești, unde să-mi doresc să slujesc Sfînta Liturghie și să mă bucur de Nașterea Domnului? După copleșitoarea zi a Ajunului, urma să trăiesc o bucurie unică. Prima Liturghie slujită la Bănești, cu duhovnicul și prietenul bun, dar și cu nașul meu, și cumnatul lui, părintele profesor Mircea Ioan Ielciu. Ce poți să-ți dorești mai mult de atît?
Au avut grijă să mă copleșească de-a dreptul cu dragostea lor! Saltul de la strană în fața Sfintei Mese din Altarul bisericii din Bănești era deja prea mult pentru mine, însă în noaptea Sfîntă a Crăciunului să-l ai în partea dreaptă pe nașul tău și în partea stîngă pe duhovnicul tău era capătul oricărei bucurii omenești!
Îmi amintesc că a venit cu mine la Mizil. Eram numit preot acolo. Aveam să constatăm împreună un dezastru. Casa parohială, ca mai toate casele parohiale, era o paragină. Ca și cum el se muta acolo, și avea să preschimbe într-o clipită locul într-un Rai, mă încuraja. Apoi nu o să uit îmbărbătarea făcută soției mele, proaspătă preoteasă, care trebuia să renunțe la cariera de avocat: „Măi Alina, avocată poate să fie orișicine, dar preoteasă nu”. Cuvintele acestea clare și puține au îmbărbătat-o, încît a putut să-i înfrunte pe propriii părinți îngrijorați pe bună dreptate că unicul lor copil trebuie să meargă într-o casă unde nu era apă sau gaz și sobe pentru încălzit, iar tavanele camerelor erau aproape prăbușite. Erau doar pereți și ferestre, așa se vedea pe afară.
La scurt timp după ce a venit la Amzei, mergînd să mă spovedesc, a urmat prima mea interacțiune cu sloiul de gheață, Amzei. Nu știa pe unde să scoată cămașa și, cu o avalanșă de informații legate de istoricul bisericii, căuta să-mi distragă atenția de la dezastrul atît de vizibil de la Amzei, mai cu seamă că eu m-am numărat printre cei ce credeau că nu face bine să plece de la Bănești, și el o știa prea bine. Nu putea să-mi spună că am dreptate. Era rănit în propriul lui orgoliu. Nu l-am văzut niciodată așa de rănit. Sufeream pentru el, nu puteam să-i spun cît mă doare. Cred că mai mult decît l-a durut pe el propriul orgoliu rănit. Am plecat îngândurat și preocupat pentru el. Mult mai preocupat și îngândurat decît trebuia să mă arăt față de tusea și stare de răceală de care se văita că nu-i dă pace de ceva vreme. Mi se părea firească într-o biserică întunecoasă la propriu și prost sau mai deloc încălzită.
Peste puțin timp, avea să mă sune într-o dimineață și să-mi spună, oarecum triumfător, căci așa era el cînd vroia să nu-și trădeze sensibilitatea sufletească, că are cancer. Brava cu nenorocirea asta, încît te dezarma să-ți arăți îngrijorarea sau măcar compasiunea.
A urmat ultima noastră spovedanie, dar și ultima noastră întâlnire. Pentru asta, deși era bolnav, a venit la Mizil. Era 21 aprilie 2013, Duminca Sfintei Maria Egipteanca. La Mizil era Maslu de Obște – Mare. A ajuns spre final și a ținut cuvînt de învățătură. Avea să se arate cu fes pe cap... Iar pentru că era cunoscut și iubit, cei de față, cu ochii plini de lacrimi, căutau să-și ascundă privirile. Unii din cei care-l cunoșteau mai bine cu greu făceau față să-și ascundă hohotele de plîns.
Am mers acasă și ne-am spovedit. Dacă aș fi știut că e ultima dată cînd îi sărut mîna... Ne-am luat rămas-bun cum nu am făcut-o niciodată. Nu era omul sentimentalismelor. Era suficient o strângere de mână. De data asta, ne-am strîns în brațe la propriu și îndelung. Era pentru prima, dar și pentru ultima dată.
A venit apoi ziua de 2 iunie 2013... Era Duminica Femeii Samarinence, marea lui dragoste, după Maica Domnului...
De atunci, el trăiește în Rai, iar noi aici pe pămînt. Distanța asta ne aprinde inimile și face din ele torțe de dragoste, ne trezește gândul la ceas de rugăciune și de Proscomidie și-I spunem lui Dumnezeu despre dorul nostru de el, iar el ne adună aici, la adăpostul bisericii din Bănești, la umbra bradului cel iubit, la poalele crucii sfinte de la mormîntul de pămînt mereu îngrijit și gătit ca o mireasă, de Bebe a lui, an de an, soroc după soroc, așteptînd parcă să ne întîlnim și să ne vorbim, noi lui și el nouă.
Da, Dragostea lasă mereu urme – urme în inima lui și urme în inima noastră!
Moartea este o provocare căreia trebuie să-i faci față fără jumătăți de măsură: ori tu o biruiești, ori ea te biruie. Părintele i-a făcut față, este un biruitor, pentru că a reușit să se elibereze de frici și spaime, a ajuns să privească moartea în față, pentru că și ea îl privea pe el în față, și de aceea a ajuns s-o considere necesară propriului parcurs uman, căci moartea, și pentru el, era o imagine retrospectivă a propriei vieți, un examen suprem – și deci ultim – pe care l-a dat în fața lui Dumnezeu, un final revelator, o împlinire, o promisiune făcută de Dumnezeu că va fi cu El și, în cele din urmă, o chemare a lui Dumnezeu, la care nu a avut decît o singură variantă de răspuns: să-I urmeze și, așa, să se întoarcă ACASĂ!
„Anul acesta am un calendar aparte. Este anul de cotitură. De întoarcere. Direcția este însă aceeași: spre acasă. Cumva, cîndva, de undeva, cu toții la un moment dat, după reguli tainice, ne întîlnim acasă...”
La bună vedere, părinte și prieten drag!
Preot Alin SANDU
Astăzi, la Bănești, are loc parastasul de șapte ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu