Filozofii nu pot crede în Dumnezeu. Dacă o fac, ei devin
teologi. Cel mai adesesea nu au „organ” pentru Revelație. Lucrează rațional, în
limitele naturii, fac speculații – mai mult sau mai puțin empirice și/sau
bazate pe datele științelor tari. Perspectiva lor e fie materialistă, fie
idealistă, fie realist-cosmologică. Detenta lor se oprește la noțiunile logicii
sau la concepte ajutătoare precum arhetipul, mitul, simbolul, tensiunea dintre
sacru și profan etc.
Dumnezeul lor e un
principiu abstract, impersonal, sau un „suflet al lumii”, niciodată o persoană,
mereu o categorie: ființa supremă, Logosul cosmogonic, factorul transcendent,
alteritatea absolută, ideea, deus otiosus etc. Nu e întîlnire, nici
cunoaștere mistică, nu e iubire, nu e Tată, nici Mîntuitor, nu sfințește prin
harul Său și nici nu se îngrijește providențial de integritatea Creației.
Ethosul filozofic rămîne agnostic, sceptic, nihilist sau ateu.
De cînd a fost „expediat” Sf. Pavel din Areopagul atenian
și pînă la gînditorii moderni sau contemporani, filozofia a „ajutat” teologia,
pe filieră platonică, aristotelică sau printr-un moralism de sorginte stoică,
dar n-a avut măsele pentru a digera Revelația, care este Fapt ireductibil, teofanic,
supra-rațional, supra-sensibil, neanalizabil, paradoxal și atestabil într-un
singur fel: prin credința în cele relatate de martorii direcți. Hristos nu
concurează cu „sophia” greacă și nu a predat vreun sistem, după cum nu s-a
adresat vreunei secte gnostice de inițiați, tot așa cum nu a „recomandat” vreun
adevăr oarecare, ci s-a dezvăluit pe Sine ca Adevăr întrupat: aceasta e nebunia
Crucii, pe care vanitatea seacă a omului redus la el însuși o respinge, după
ce-i dă tîrcoale.
Pe scurt, nimic nou în prăpastia care separă Dumnezeul
filozofilor de Dumnezeul lui Avraam, Isaac și Iacob, așa cum bine a notat
Pascal, după noaptea înlăcrimată în care a cunoscut extazul, ieșind din capcana
geniului său intrinsec, precum au ieșit evreii din captivitatea egipteană și,
mai apoi, babilonică.
Teodor BACONSCHI
Pentru că a venit vorba…
UN
SONET MAI VECHI*
Principiu, Raţiune, Prim Motor,
În Sinele, Fiinţa, Infinitul,
Absconsul, Numinosul, Nenumitul –
acesta-i, frate, Dumnezeul lor.
Al nostru, şi cu noi pătimitor,
e cel în care sîngeră-asfinţitul
şi-n trupul lui, pe cruce răstignitul,
Golgotele se cer după Tabor.
Al lor e Unul fără-al doilea-n veci,
al nostru-i Fiu născut în Duh de Tată.
Al lor e chipul gîndurilor reci,
al nostru – asemănare-nflăcărată...
Aşa că, frate, cînd ţi-e dor de tine,
nu te-mvorbi, ci tace-te mai bine!
Răzvan
CODRESCU
*
Din vol. Rug aprins. O sută de sonete și false sonete,
Editura
Christiana, București, 2008 (Sonetul XLIX)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu