Mă simt mereu mai singur în crezul
meu bătrîn
și lumea ca o rană în care-s
prins mă doare:
pe urma mea vreo iotă va mai rămîne
oare
din
toate peste cite m-am fost crezut stăpîn?
Nu
dau doi bani pe mine în zelul lor păgîn
urmașii
și tot visul pe limba lor îmi moare,
și-n
ei se face silă ce-a fost în noi fervoare,
de
parcă șerpi, nu oameni am încălzit la sîn!
Așa
străin de lume nu cred c-a mai plecat,
de
la Adam încoace, vreun leat spre veșnicie,
batjocorit
cu zile și-n tot ce-i sfînt trădat!
E
un blestem al firii sau mi se pare mie?
Doar
Tu rămîi nădejde și rost adevărat,
Iubire
răstignită și ne-firesc de vie!
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu