Firesc e, Doamne, singur în
pustie,
dar nu-i firesc și singur în
cetate...
Cum
n-am muri de n-am avea păcate,
n-am
fi nici singuri de ți-am crede ție.
Mai
e în noi iubirea rană vie?
De
ce ni-i lipsă mila ta ne bate
și-am
merita, de-ar fi după dreptate,
să
ni se șteargă urma pe vecie!
Singurătatea-i
cruce grea, dar încă
mai
poartă-n ea sămînță de-nviere
și
mai zărim din groapa ei adîncă
Lumina
ta ce-n veci de veci nu piere:
de-am
pune poate brîncă după brîncă,
s-ajungem
sus am mai avea putere.
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu