De singur ce-s, iubirea groază
are
de mine precum dracul de pustie
și-ar da orice pe alte mîini să
fie,
cu visul ei frumos de-a
se-ntrupare.
De mila ei pîn’ la cuvînt mă doare
și-i vina-n mine ca o rană vie,
dar Dumnezeu mi-e martor și mă știe
ce mult am ars în sfînta ei
dogoare.
I-am fost și eu, în vremea mea
mai bună,
statornic rug, nădejdea ei curată
putînd cîndva și-n mine să și-o
pună;
dar i-am greșit mai mult decît o
dată,
încît e drept că soarta se
răzbună
și pier uitat, pe limba
mea damnată.
Răzvan CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu