Descendentă din vechea aristocrație
maramureșeană, purtîndu-și discret pe crucea frumuseții din afară marea
frumusețe lăuntrică, străbătînd cu grația și eleganța altor vremi tîrziul unei
lumi care n-a meritat-o și pe care nu l-a meritat, doamna Livia-Flora Piso (n. Filipașcu)
și-a strîns, aproape nonagenară, generoasa risipă în desaga unui suflet curat
și s-a dus la marea înfățișare de dincolo.
Născută la 27.03.1931 în inima
Maramureșului, la Sighet, a fost fiica preotului și istoricului
Alexandru Filipaşcu (din
vestita familie nobilă de Dolha și Dolha & Petrova) și a Liviei Buzila (al
cărei tată, Ștefan Buzila, provenea din altă nobilă familie maramureșeană:
Rișcu de Drăgoiești, cu obîrșiile în vremea voievodului Dragoș).
În 1948, Livia Filipașcu își lua cu
nota 10 bacalaureatul la Cluj și intra, tot acolo, la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” (1948-1951), ca apoi să
continue la Institutul „Nicolae Grigorescu” din București (1951-1954),
specializîndu-se în pictură și scenografie. În 1955 îşi ia diploma în artă (decoruri și costume la opera „Trubadurul”
de Verdi, pusă în scenă la Opera de Stat Română din Cluj) și devine membră a Uniunii
Artiștilor Plastici.
În 1956 Dumnezeu rînduiește împlinirea matrimonială a unei
întîlniri pentru amîndoi providențiale: își leagă viața pentru totdeauna de
marele tenor Ion Piso (n. 1928), pe atunci solist la Opera Română din Cluj. Un
rug aprins care avea să ardă fără să se mistuie timp de peste șase decenii.
Alături de
activitatea de scenografă, continuă pictura de şevalet şi este din ce în ce mai
mult atrasă de pictura bisericească. Are șansa cîtorva călătorii în străinătate
și adînceşte tehnica picturii bizantine pe lemn. Restaurează mai multe icoane
vechi pentru Muzeul de Artă din Bucureşti. Despre această dimensiune
mărturisitoare a creației sale artistice a apucat să vorbească pe larg într-un
minunat interviu acordat jurnalistului creștin Marius Vasileanu (Adevărul literar şi artistic, nr. 865, 4
aprilie 2007, apoi inclus în volumul Tradiția
în actualitate: repere dialogale pentru mileniul trei, Ed. Lumea Credinței,
București, 2013).
În 1960 soții Livia și Ion Piso se
stabilesc la București, unde tînăra scenografă colaborează mai ales cu Teatrul
Municipal sau cu Ansamblul Artistic al Armatei (dar o regăsim, cu scenografie
și costume, și la Brașov, Craiova sau Reșița), participînd totdeodată la numeroase
expoziții de scenografie, naționale și internaționale.
În1968 familia optează, în contextul ingrat al epocii, pentru
crucea exilului, stabilindu-se în Germania de Vest (iar mai tîrziu în Italia). „Obosit de postura de victimă perpetuă a tuturor
cecităţilor şi constitutiv refractar mentalităţii lui «Merge şi aşa!», în 1968
(după «istoricul» răspuns primit de d-na Livia Piso, soţia tenorului: «Tovaraşă,
înţelege că nu putem periclita independenţa României pentru cariera lui Piso!»),
tenorul ia hotărîrea de a părăsi ţara, unde nu va reveni decît în 1990, de-acum
încununat de gloria mapamondului” (Răzvan Codrescu, Cartea mărturisitorilor. Pentru o istorie a învrednicirii românești,
Ed. Manuscris, Pitești, 2018, pp. 664-665). Acolo Livia Piso – devenită
în scurtă vreme membră a Uniunii Artiștilor Plastici Profesioniști din Germania
(BBK), Uniune care face parte din Asociația Internațională a Artelor Plastice UNESCO
(Paris) – realizează scenografia mai multor piese
pentru televiziunea germană, printre care o operă modernă (punere în scenă
premiată la Salzburg, în 1977). Au urmat angajamente la teatrele din Passau,
Trier (unde a avut și o expoziție personală de scenografie, în holul Teatrului
Municipal) şi Oldenburg, în calitate de pictor scenograf, iar în 1985 semnează
două scenografii în cadrul Stagiunii Internaţionale de la Dublin („Oneghin” și „Carmen”). În aceeași perioadă, realizează decorul pentru filmul „Portret
Brigitte Fassbaender” (prima mezzosoprană a Teatrului Național de Operă
München) și costumele pentru filmul „Das Stiftungsfest”.
Ca pictoriţă participă la mai multe
expoziţii colective. Pictează și restaurează icoane pe sticlă și lemn. În 1984-1985 realizează proiectul
Iconostasului românesc pentru Misiunea Greco-Catolică din München și pictează
icoanele acestui iconostas („Am făcut un iconostas la München, am
convenit cu părintele Bârlea să-i fac proiectul. Iconostasul se află în capela
St. Elisabethkirche, Mathildenstrasse 10”).
De asemenea, pictează Icoanele Împărătești pentru Parohia Ortodoxă din Freiburg.
N-a lipsit nici realizarea veșmintelor grafice sau afișelor publicitare ale
unor cărți, discuri sau programe festive, ca în 1981 pentru Centenarul Enescu
(München), iar în 1989 pentru Centenarul Eminescu (Paris).
Cu toate
succesele profesionale, exilul n-a fost deloc o experiență ușoară pentru soții
Piso. Succesul, gustat din
plin, nu poate estompa pînă la capăt sentimentul înstrăinării, nici percepţia
critică a unei lumi desigur primitoare şi poleite, dar care-şi trădează la
fiecare pas „mecanismul tipic al traiului grăbit”, superficialitatea şi pînă la
urmă suficienţa, tot mai mult în răspărul propriei ei tradiţii. Iată ce scrie marele tenor: „Blaga spune undeva că cel ce pleacă cu iubita în
străinătate îşi ia cu el ţara. Eu mi-am dus cu mine România prin Livia, dar
şi sub forma pasiunii pentru folclorul nostru, poate cel mai impresionant
depozit arhaic de spiritualitate...“ (Antifonar epistolar, Ed. Albatros, Bucureşti, 2004, p. 196). Şi apoi, către sfîrşit, aceste rînduri de o
cuceritoare simplitate şi gingăşie: „Din bogăţia imaginilor tăinuite în
pridvorul însorit al amintirilor, în care îmi apare Livia mea de cîte ori mă
gîndesc la ea, stăruie peste toate una. Cînd, întors de prin turnee, vlăguit şi
cu gîndurile niciunde (pictura de şevalet şi meseria ei legată de teatru, ca
scenografă, nu-i îngăduia totdeauna să vină cu mine), mă întîmpina în pragul
casei, surîsul ei deschidea toate ferestrele vieţii. Zîmbetul Liviei este ca
aerul pe care-l respiri şi, din obişnuinţă, aproape nu-ţi mai dai seama de el...
dar fără, nu se poate! Lumina lui cu statut ceresc, în care se răsfrîng
temeiuri din alte lumi, a devenit marele adevăr al vieţii mele, aripa care ne-a
trecut, salvator, peste atîtea“.
Bucuria
întoarcerii în țară o face să trăiască o a doua tinerețe, dar cu toată
experiența maturității artistice și profesionale. În 1991-1992 este angajată la
Opera Română de Stat din Cluj, ca pictor scenograf (va realiza, între altele, scenografia
pentru „Răpirea din Serail” și „Liliacul”, spectacole premiate de Ministerul
Culturii din Austria). Pentru Capela din Cluj a Ordinului „Vasile cel Mare”,
pictează cele patru Icoane Împărătești și una cu Încoronarea Maicii Domnului („Când am revenit în România după ’89, am vizitat sediul
Ordinului «Vasile Cel Mare». Văzînd că făceau slujba în demisol şi aveau o
ţesătură de covor cu Cina cea de Taină, am mers acasă în Italia şi am pictat
patru icoane împărăteşti şi le-am adus cadou, pentru ca să-şi facă un iconostas
vrednic de ei şi de Dumnezeu”).
Pentru Universitatea „Babeș-Bolyai”
din Cluj pictează o icoană menită a fi dăruită Papei Benedict XVI cu ocazia
primirii de către acesta a titlului de Doctor Honoris Causa („Şi cînd Papă Benedict al XVI-lea a primit titlul de Doctor Honoris
Causa al Universităţii din Cluj, atunci m-au rugat, am vorbit cu d-l Andrei
Marga de la Universitate ce să-i facă cadou. Ar trebui o icoană, dar mai
deosebită, mi-au spus. Şi atunci mi-am adus aminte şi am spus că este o icoană
deosebită pentru că este cu toţi episcopii greco-catolici martiri, şi asta este
un unicat. Imediat s-a dus, a vorbit acolo, la Ordinul «Vasile Cel Mare»,
stareţul a fost de acord şi încîntat să o trimită Papei, cu condiţia să le-o
pictez la loc…”). „Venită în Bucureşti, am restaurat, cred, cel puţin 1500 de
icoane, dacă nu chiar mai mult”, îi mărturisea în 2007 lui Marius Vasileanu.
Cetățeană de onoare a localității
Petrova, marea sa dragoste identitară – strîns împletită cu memoria tatălui ei,
prigonit de bezbojnicia bolșevică (a murit în detenţie, în 1952) – a rămas pînă
la capăt Maramureșul. Antecesorii Liviei Piso-Filipașcu au făcut parte din
înalta nobilime a Regatului Apostolic și posesiunile familiei de Dolha și Dolha
& Petrova se întindeau odinioară pe un areal cu o suprafață de 5 ori mai
mare decît Maramureșul de azi! Despre familia de Dolha și Dolha & Petrova
investigația nobiliară din 1752 afirmă: „Omnes
Petrovay in possessione Petrova degentes (…) hi quoque Petrovay in Rosalya
degentes (…) quoque Petrovay in Dragomerfalva degentes. (…) … inquam praevio
modo annotati ex aeternitatis vinculo, ut ipsi invicem coram nos perhibuissent,
juncti, siquidem tam productionem certarum donationalium quondam Caroli primi
regis Hungariae de Anno 1326 emanatarum, antiquitatem familiae suae Petrovayanae
alius Dolhayanae de Petrova edoctam fecissent (…) eandem familiam ab antiquo et
quidem tempore longissimo possessionatam esse,
pluribus in possessionibus haereditariam et possessionatam esse
constaret, per Nos pro indubitatis nobilibus habiti et recogniti (…) Resolutio
Comitatus: Est idubitata et possessionata in possessionibus Petrova, Leordina,
Ruscova, Rus Poyiana, Rosalya, Dragomerfalva, ac aliis pro indubitat
determinatur” (Protoc. Prod. Nob. Anni 1752, pp. 1-2). Membrii familiei au
primit nume secundare în 1763. Ei însă nu semnau niciodată cu numele secundar
fără a fi însoțit de predicativul DE PETROVA, legat de privilegiile
liberbaronatului, care garanta statutul de „NOBILES
PRIMAE CLASSIS, NIHIL CONTRIBUENTES”.
Sprijinită cu același devotament de
soțul său, ultimele două decenii de viață și le-a dedicat cu abnegație
îngrijirii (textuale și grafice) și editării pe spese proprii a celor două
lucrări postume ale tatălui său, Pr. Prof. Dr. Al. Filipașcu: Patronime maramureșene și Enciclopedia
familiilor nobile maramureșene de origine română (două ediții), de o
inestimabilă valoare istoriografică.
Tot împreună cu soțul său, construiește
– exclusiv prin resurse proprii – la Vișeul de Sus, în 2011-2013, „Centrul Expozițional
Documentar al Nobililor Români Maramureșeni” (în a cărui Aula Magna realizează
două mari picturi istorice în frescă), inaugurarea făcîndu-se sub auspiciile
Casei Regale a României. Înființează în același timp FUNDAȚIA ION ȘI LIVIA PISO, care înzestrează acest Centru cu o
pădure de 97 ha, iar anual organizează colocvii cu subiecte din istoria
Maramureșului. Un Maramureș asupra căruia, de bună seamă, Livia Filipașcu-Piso,
marea doamnă DE PETROVA, va veghea în eternitate, cu îngerii și cu sfinții.
Liviei Piso i-a fost dat să se
stingă din viața aceasta în tîrziul toamnei lui 2019, la 88 de ani (este înmormîntată la Cimitirul Bellu), dar
amintirea ei arde mai vie ca oricînd în mințile și în inimile celor ce au
cunoscut-o. Dumnezeu s-o odihnească și să ne facă vrednici de dreapta ei
pomenire!
Răzvan
CODRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu