Un colţ din Provence în anul 2019
Am ajuns să cred
că aşezarea neamurilor europene în spaţiul geografic aşa cum îl vedem încă şi
astăzi este pe potriva puterii pe care fiecare a avut-o pentru a ocupa şi
stăpîni pămînturile europene după ce au început marile şi repetatele invazii de
după Hristos.
Sigur că, de
exemplu, din vizigoţi nu a mai rămas nimic, iar din franci, la o primă vedere,
francezii nu au decît numele, deşi, cine priveşte mai atent, descoperă că
plămada franceză păstrează surprinzător de bine, în anumite coordonate, date
ale fibrei germanice. Dar, una peste alta, neamurile europene de astăzi sînt,
indiferent de avatarurile intermediare, urmaşii celor vechi, amestec de
cuceritori şi cuceriţi, şi moştenitorii teritoriilor hotărnicite de
proto-cuceritorii barbari ai începutului de eră. Şi, după legea firescului
autonom post-adamic, cei mai tari luaseră ce era mai bun.
Este lipsit de
însemnătate că, prin filtrul şi şabloanele de astăzi – fie ele raţionaliste,
fie ele spiritualizante –, eficienţa civilizaţiei europene curente pare să fi
început cu mari, repetate şi distructive invazii barbare. Important de văzut
este ce anume i-a şlefuit pe acei barbari şi ce a făcut posibilă nu doar
coabitarea europeană, ci însăşi europenitatea.
Adică important e de înţeles că ceea ce a dat sens şi rînduială, ceea ce a
educat şi a catalizat în omenesc, ceea ce a canalizat şi rafinat în energiile
brute, a fost creştinismul. Chiar dacă unii Îl scot pe Dumnezeu din această
ecuaţie, rezultatul mundan al constatării e acelaşi.
Pentru că, dacă
mulţime de oameni, specialişti şi nu numai, îşi ocupă minţile cu sute de teorii
legate de căderea în Occident a Imperiului Roman, încă şi mai mulţi ignoră că,
indiferent de cauza disoluţiei imperiului de vest, salvarea şi liantul
naşterilor europene este creştinismul. Cele cîteva excepţii peri-baltice,
marginale şi lipsite de pondere continentală, întreţinătoare ale păgînismului
pînă după secolul al XII-lea, nu doar că nu infirmă regula europeană, ci,
dimpotrivă, cu evoluţia lor de după convertire, poate că o şi confirmă.
Că a fost efect
proniator sau că fost fenomen socio-psihologic, sînt explicaţii care depind în
mare măsură de ce crede observatorul: că există sau că nu există Dumnezeu. Dar
că articularea Europei este una esenţialmente creştină, în sensul că, în lipsa
acestui ferment ordonator, energiile neconvertite ale haosului barbar ar fi dus
doar la ruină şi surpare în sine, nu poate nega decît neo/paleo-marxistul
oarecare, iremediabil încremenit în opacitate.
* * *
Cititorul atent
se întreabă probabil ce legătură au toate astea cu vreun colţ din Provence în
anul 2019.
Ei, bine, în 2019
o călătorie de trei săptămîni mi-a prilejuit o serie de observaţii dintre cele
pe care le poţi face într-o astfel de vacanţă.
Am plecat din
România şi am ajuns în Provence traversînd Ungaria, Austria şi Italia. Provence
este o regiune splendidă, luminos cromatizată, cu o istorie marcată arheologic
abundent, fertilă, variată ca relief, iar în materie de turism atît de „ofertantă”
încît, dacă eşti insuficient pregătit, eşti în mare pericol să te pierzi
printre captivantele nimicuri de consum.
Mărturisesc că nu
m-a interesat Coasta de Azur cu dominanta notă monden prosperă, fapt pentru
care Monte Carlo şi Nisa nu au fost decît prilejuri de scurte opriri. În
comparaţie cu ele, bucuria deplasării de-a lungul ţărmului mi-a fost procurată
în mai mare măsură de relieful rivierei, de Marea Ligurică şi de perceperea
tranziţiei de la lumea italiană la cea franceză, inclusiv prin dialectul
provensal care îmi păcălea urechea de nepricepător, sugerîndu-mi sonorităţi
italiaene (dacă nu catalane).
Aşa că, după
Nisa, am apucat-o destul de repede spre nord, strecurîndu-ne printre Alpii
Maritimi în inima montană a regiunii.
St. Paul de Vence
a fost prima aşezare în care am oprit la începutul urcuşului. Este unul dintre
multele orăşele-citadele aşezate pe cîte un bot de deal, bine apărate de
întăriturile sale, fiecare pretinzînd comercial că este „cea mai frumoasă
localitate din Provence”. Realitatea este că sînt toate realmente încîntătoare
cu proporţiile construcţiilor şi cu întregul decor natural. Sînt bine
întreţinute, deşi suferind cu un serios bemol din cauza diverselor intervenţii
în scop de luceală turistică.
(St. Paul de
Vence)
Miezul medieval
al oraşelor de acest fel este clădit exclusiv din piatră. Dar piatra tăriei
lor, stînca bărbăţiei şi credinţei locuitorilor vechi, pare pierdută definitiv
într-un peisaj despre care superficiala aderenţă a turiştilor nu debitează
decît că este picturesque sau iconic view. Aveam să trec în această
vacanţă – a lor şi a mea – prin mai multe astfel de foste întărituri esenţiale
pînă să rememorez, involuntar, versul lui Aron Cotruş, cu deznădejdea că
locurile nu mai încap pe mîna unui aristocrat care să se scuture de bizarul
belşug de erzaţ care ne satisface: „Pleacă paharnic! Nu-s despot muieratic şi
darnic...”.
Pentru că
locurile astea, a căror frumuseţe a fost dată de rostul şi rînduiala oamenilor,
sînt exploatate pseudo-estetic şi aproape nedemn. La fel cum la limita nebuniei
madrilene, în imediata proximitate a mănăstirii unde este mormîntul lui
Cervantes – în care, de altfel, nu poţi pătrunde decît foarte greu –, te
loveşti fără să vrei deloc de cafeneaua Cervantes, de bodega Cervantes, de
restaurantul Cervantes, de tapaseria Cervantes, de barul Cervantes, de berăria
Cervantes, dar de nici o librărie care să poarte acest nume, deşi sînt sigur că
ea există pe undeva prin oraş, ignorată de mase.
Am înaintat în
Provence printr-un ţinut în care toponimia – Gorge du Loup,
Tourrettes-sous-Loup, Pont du Loup, Beauvallon du Loup – şi frumuseţea
sălbatică a abundentei vegetaţii montane mi-au amintit de speculaţiile lui
Eliade pe marginea vechilor tradiţii de trecere iniţiatică, în care proba
bărbăţiei se cîştiga printr-un exerciţiu asumat de lungă existenţă solitară şi
de chibzuită îndrăzneală în afara confortului comunităţii cunoscute, printr-un
fel de sublimată imitatio lupus [1]. Dar lupii nu mai există în Franţa
decît număraţi pe degete, departe, în Pirinei, asta fiind poate şi explicaţia
pentru care nici oamenii nu mai au tragere spre o astfel de emulaţie,
altminteri riscantă. Căci se vede că este mult mai comod să devii homo homini lupus decît să umanizezi
simbolic şi curat viaţa unui elegant luptător solitar. În Franţa ca şi aiurea.
Oricum ar sta
lucrurile, oamenii locului sînt cordiali, chiar dacă reţinuţi, aşa cum se
dovedesc muntenii de mai peste tot. Şi, deloc de ignorat, seara, într-un sat
izolat şi pustiu, am dat de un restaurant cu o bucătărie excepţională şi cu un
chelner plin de solicitudine, umor, dar şi de demnitate neostentativă.
După încă o zi am
ajuns într-un alt oraş-fostă-citadelă, dar considerabil mai mare decît cele de
felul lui St. Paul de Vence: Forcalquier. Aici nu doar marile dimensiuni ale
dezvoltărilor ulterioare stricaseră echilibrata aşezare a Evului Mediu, ci mai
ales prematura şi agresiva modernitate a Revoluţiei din 1789. Şi aici a început
ceea ce a devenit pentru mine marea surpriză provensală.
Mai văzusem, de
exemplu, la Londra – unde mă şi aşteptasem la asta – o biserică recent jefuită
de rostul ei şi transformată în depozit de papetărie. Ştiam, desigur, de
obrăznicia criminală a lui homo
sovieticus care, în bisericile „naţionalizate” şi degradate la stadiul de „cămin
cultural”, îşî cînta şi juca dansa nebunia, atunci cînd nu îşi satisfăcea, în
acelaşi spaţiu, fel de fel de alte imperioase necesităţi. Ştiam şi de nebuniile
realmente criminale ale Revoluţiei Franceze [2], avant-première celei
Sovietice.
Dar, cînd în
Forcalquier-ul din încîntătoarea şi delicioasa Provence am văzut pentru prima
dată în viaţă o biserică prefăcută în cinematograf, am re-simţit, în căldura de 41 de grade Celsius, acel îngheţ nefritic
pe care nu îl mai experiasem din vremea contactului cu atotputernicii securişti
comunişti. Un melanj de frică, revoltă şi neputinţă, precum şi concentrarea
fiorului din rărunchi m-au făcut să mă uit instinctiv şi discret împrejur, aşa
cum o făceam în România în urmă cu mai mult de 30 de ani.
(Forcalquier, biserică
sec.XVII-XVIII, cinematograf sec.XVIII-XXI)
Teroarea
iraţională de o clipă mi-a fost înlocuită cu greaţa gîndului că la mai mult de
230 de ani de la Restauraţie, în Franţa, biserica asta jefuită la Revoluţie
încă nu fusese redată cultului creştin. Era o biserică zidită în 1637, fostă
aparţinătoare a unui liceu. Şi cine poate şti dacă nu cumva preoţii săi nu vor
fi fost „rezolvaţi” conform dezideratului „filosofului” Denis Diderot, care
susţinea că „eliberarea” definitivă a omului va fi obţinută numai atunci cînd
ultimul preot va fi spînzurat cu maţele ultimului rege... În ciuda acestei
vorbe de duh, Denis Diderot e considerat şi azi o măreaţă figură a
Iluminismului. Dar eu cred că vorba asta duhnitoare a fost cea care a
împiedicat tentativele repetate de înhumare în Panthéon la Paris (inclusiv în
2013, la tricentenarul naşterii), Panthéon care, à propos, este tot o fostă biserică, jefuită şi profanată de
Revoluţia Franceză.
Românii, cu toată
complicata lor istorie postbelică în care unii, pe nedrept, i-au privit ca
lipsiţi de nerv anti-comunist, nu au produs astfel de monstruozităţi
nerecuperate. Este adevărat că Ceauşescu a reuşit să dărîme 20 de biserici în
Bucureşti. Dar e de observat totuşi că o primă biserică, Biserica Enei, a fost
demolată în 1977, următoarea abia în 1981, iar celelalte în răstimpul 1984-1989,
ceea ce pare să indice că Ceauşescu a testat mai întîi reacţia românilor,
reverberaţia externă şi posibilitatea de a le înnăbuşi, iar numai apoi s-a
lansat în acea distrucţie de biserici care a fost însoţită, ca o contrapondere,
de prezervarea altora, doar strămutate. Şi e de notat că Ceauşescu, oricît de
bestie, nu s-a simţit în stare să facă din biserici nici cîrciumi, nici
cinematografe, nici magazine de pantofi.
Iar ruşii –
singurii din Europa care pot fi comparaţi cu francezii la chestii de genul ăsta
– se pare că au restituit şi restaurat, cel puţin cantitativ, toate zidirile
eclesiale.
Ameţit, m-am
îndepărtat de biserica-cinematograf de secol XVII, am trecut pe lîngă o
catedrală în stil gotic timpuriu de secol XII păstrătoare a cultului, dar nu am
reuşit să ajung la citadela către care mă conduceau nişte semne oarecum
ciudate.
Plecînd din
Forcalquier, am continuat către nord şi am locuit vreo două săptămîni într-un
orăşel numit Lourmarin, din Masivul Luberon, de unde am aruncat raze în aproape
toată regiunea provensală.
În mod cert, în
regiune sînt multe splendori. Unele dăruite de Dumnezeu, de la diversele
reliefuri impresionante pînă la pigmenţii tari ai pămînturilor de Russillon,
altele zidite de oameni, de la amfiteatrele şi apeductele romane pînă la
zidirile medievale, toate curent folosite, altele cultivate de oameni în lumea
lui Dumnezeu, cum sînt marile şiruri de bule de lavandă şi construcţiile ceva
mai recente, dar foarte frumoase.
(Arles, scoică dintr-un
bloc de piatră, dezvelită de timp în amfiteatrul antic)
Dar pe lîngă
toate astea, ca răni supurînd dezgustător şi care, mărturisesc încă o dată, au
fost o surpriză pentru mine, sînt bisericile furate şi rămase în continuă
siluire.
Nu o s-o lungesc
descriind toate bisericile de prin oraşele provensale pe care – fără să le
vînez în vreun fel – le-am găsit folosite cu nonşalanţă, de exemplu, astfel:
una ca magazin de pantofi (de firma „Éram”, de la care mi-am zis că nu voi
cumpăra niciodată nimic), alta ca patiserie (de firma „Paul” – mare păcat, că
ăştia făceau chestii bune...), altele ca spaţiu expoziţional cultural (vorbă să
fie...), iar alta ca teatru.
(Aix-en-Provence,
fostă mănăstire din secolul al XV-lea)
Însă nu pot să
ignor că, pe lîngă faptul că unele biserici erau foarte, foarte vechi, culmea
obrăzniciei aparţine acelui teatru din Avignon care, nu doar că se lăfăia fără
jenă într-o biserică furată precum un infect activist de partid într-o casă
naţionalizată de pe la noi, biserică ale cărui simboluri creştine din fronton
fuseseră rase cu ciocanul, ci că, impertinent şi ilicit, îşi luase numele de Théatre De La Chapelle Du Verbe Incarné.
(Fronton creştin
de sec.XVII corectat ideologic cu ciocanul
şi vehicul al publicităţii teatrale)
Şi nici nu pot
uita că în Palatul Papilor era ceva despre care un prieten de-al meu mai slobod
ar zice că era expoziţie de sule fără nicio legătură cu prefectura papală.
Pentru că, într-o uriaşă biserică înglobată în palat, era proptită o expoziţie
de grafică dintre ale cărei piese, cîteva reprezentînd enorm sexul femeiesc ori
sexul bărbătesc, erau plasate tocmai în ceea ce fusese altarul lui Hristos.
(Palatul Papilor
din Avignon, altar creştin profanat, 2019 era
lor)
Nu am acces la
statistici, dar nădăjduiesc totuşi că majoritatea bisericilor furate la 1789 au
fost restituite creştinilor. Chiar dacă excepţiile, numeroase şi care par a se
găsi în majoritate în Paris şi în sud, sînt notabile şi stridente.
În Vaugines, o
mică localitate de lîngă cea în care am stat, se află o basilică începută în
secolul al XI-lea, dedicată Mîntuitorului. Este şi astăzi biserică şi am abut
bucuria să văd o dăscăliţă aducînd copii de şcoală primară în curtea eclezială
pentru o festivitate şcolară oarecare.
Pe frontonul
curbat al uşii acestei bazilici, săpat cu majuscule, stă scris: TEMPLE DE LA
RAISON. Văzînd titlul, am încercat mai întîi o speculaţie salvatoare, socotind
că treaba asta are a face cu Logosul.
(Vaugines, bazilică,
sec.XI)
Apoi am înţeles
rapid că la Revoluţie s-a întîmplat şi aici scîrboşenia de care nu a scăpat
nici catedrala Notre-Dame de Paris: biserica a fost transformată în „templu al
raţiunii”. Nu doar că Revoluţia Revoluţiilor a scrijelit aberaţia în piatră,
dar a şi inventat o religie pretins universală, pretins bazată pe raţiune,
virtute şi libertate şi avînd binecunoscutul motto revoluţionar. A brodit şi un cult ale cărui vorbe oscilau
între preamărirea propriilor valori şi insultarea celor creştine în predici cu
tentă sexuală. Halal raţiune, virtute şi libertate! Nu ştiu ce s-a întîmplat la
Vaugines în afară de inscripţia aia stupidă, dar ştiu că la Notre-Dame, la 10
noiembrie 1793 a avut loc celebrarea sărbătorii raţiunii, în catedrală fiind
improvizat un munţişor pe culmea căruia era plasată macheta unui templu în stil
grec dedicat filosofiei, şi la poalele căruia şedea o şanteoză drapată în
tricolor, întruchipare a zeiţei libertăţii, Marianne,
căreia indivizii din mulţime i s-au închinat literalmente.
Sigur că soarta
ţăcănelii ăsteia, pseudo-religioasă şi ieftină, a avut viaţa scurtă pe care a
avut-o însăşi republica prin care s-a înlăturat un rege pentru a fi înlocuit în
cel mai scurt timp posibil cu un împărat. Dar multe dintre distrucţiile care au
afectat legătura omului european cu Dumnezeu, au rămas, iată, nerecuperate.
Rămîne greu de
explicat cum se întîmplă că, la anumite răstimpuri, locurile cu mare pondere
simbolică în creştinism sînt atacate cu o virulenţă inexplicabilă. La
Revoluţie, de exemplu, Catedrala St. Denis din Paris, necropola regală a
Franţei, a fost profanată în trei rînduri în 1793 şi 1794, cînd un comisar al
revoluţiei a fost special însărcinat cu dirijarea scormonirii a peste 100 de
cadavre dintre care unele înhumate în secolul al VIII-lea. În 2018, o grupare
de imigranţi ilegal a fost condusă de un activist stîngist la aceeaşi catedrală
pentru ca, în scop de protest pentru că nu obţinuseră dreptul de a rămîne în
Franţa, să făcă scandal în timpul Mesei şi să o întrerupă. Despre această
acţiune îndreptată împotriva Bisericii, adică a cuiva fără legătură cu
autorităţile responsabile, presa de stînga a scris că „a avut loc o represiune
împotriva imigranţilor”. În fine, în 2019 aceeaşi necropolă regală a fost
profanată în interior şi exterior, în diverse chipuri, de la distrugerea orgii
şi spargerea vitraliilor pînă la mînjirea cu fecale, de către persoane rămase
de data aceasta necunoscute.
Virulenţa acestui
soi de atacuri este inexplicabilă pentru că un astfel de lucru nu poate aduce
nici un folos celui care îl practică. Căci ce ar avea de cîştigat revoluţionarii
francezi din exhumarea cadavrelor din St. Denis, migranţii din întreruperea
Mesei ori anonimul din insultă? Să fie numai o manifestare a unui demonism
căruia individul dezarmat spiritual nu i se poate sustrage?
* * *
Desigur că există
o rezervă de factologie pe care propagandiştii ateişti de tip nou o împroaşcă
azi în toată Europa în mod identic celui în care o făceau vechii comunişti
dincoace de cortina-de-fier, ca acuzaţii împotriva creştinismului. Dar
contraexemplele respective sînt doar nefericite excepţii ale adevărului că
piatra din capul unghiului civilizaţiei europene este – sau, poate, a fost pînă
de curînd – creştinismul.
Însă piatra din
capul unghiului, acest colţ al rezistenţei edificiului european care este
încheietura creştină a omului, pare a fi în Provence subminat în mai mare
măsură decît în alte părţi ale Franţei. Iar în Franţa, în mai mare măsură decît
în oricare altă parte a Europei continentale.
Revenit în
România şi debarasat de scurta euforie care mă cuprinde negreşit cînd trec graniţa
înapoi, m-am gîndit cu groază ce se va întîmpla cu românii care, supravieţuind
totuşi modernităţii de acest tip, vor fi hrăniţi pentru încă o generaţie cu
roadele dizolvante ale post-modernităţii.
Vor supravieţui
ei în continuare ancoraţi de piatra unghiulară a spiritualităţii lor
fundamentale sau vor naufragia risipindu-se întru ei înşişi, consumaţi de o
Europă despiritualizată în care colţul decăderii provensale se va fi întins
peste tot?
Poate că
răspunsul stă în ceea ce am văzut tot în Provence, în Lauris, un orăşel din
zona Luberon.
Rătăcind
admirativ printre clădirile din piatră frumos şlefuită şi mirîndu-ne de cupola
minimalizantă din fier forjat a clopotniţei unei biserici, am intrat. Biserica
era destul de mare, iar proporţiile adunării formate din şase doamne şi un
domn, oameni vîrstnici, o făceau să pară încă şi mai mare. Cîntau ceva ce era
probabil echivalentul ureniei noastre. Cîntul era gregorian, împărţit de cele
două grupuri răspunzîndu-şi ordonat. Şedeau pe bănci în partea din faţă, dar nu
toţi laolaltă. Una dintre doamne ne-a invitat să şedem şi noi, dar, împiedicaţi
de obişnuinţele ortodoxe, nu am făcut-o. Spaţiul era perfect umplut de armonia
sunetelor din care, mai presus de orice, se înţelgea bucuria odihnită a omului
care se predă lui Hristos. Era o zi de rînd. Am observat că marele policandru
central de cristal, se mişca uşor, parcă dinamizat de suflul greogorian.
Nesigur pe mine, mi-am întrebat jumătatea mai bună: şi ea decela aceeaşi mişcare.
Deşi niciunul nu îl simţeam deloc, era probabil un curent de aer care livra o
explicaţie perfect naturală. „Dar oare cine a făcut cerul şi pămîntul, oare
cine hotărăşte unde vrea vîntul să bată şi oare ce înseamnă pronia lui
Dumnezeu?” – mi-am zis. După un timp, în biserică a pătruns un bărbat tînăr în
adidaşi şi blugi. Nu părea al locului – mai degrabă părea din colonii –, deşi
poate că era. A dispărut în spatele altarului, a reapărut după maximum două
minute îmbrăcat ca preot şi a început Mesa. La ortodocşi însăşi îmbrăcarea cu
straiele preoţeşti reprezintă un prilej de aşezare spirituală, o însoţire de
rugăciuni şi gesturi rituale, iar rapiditatea tînărului acela mi-a amintit
marele regres catolic. Însă fluctuaţiile gregoriene şi profunda pietate
creştină a mirenilor care au continuat pînă la prima binecuvîntare a preotului,
mi-au trezit admiraţie, recunoştinţă şi m-au făcut să-mi fie pur şi simplu drag
de ei.
Socotesc şi eu că
ecumenismul este marea erezie a vremurilor noastre, care poate se va dovedi
chiar erezia de pe urmă.
Însă, pe de altă
parte, mai cred că de învăţat avem uneori de unde nici nu gîndim. Unde mai pui
că a învăţa de la cineva este prilej de a-l iubi! Or, avem a nu-L ucide şi noi
pe Hristos cu păcatele noastre, cum au făcut-o alţii mai înainte. Iar dacă –
Doamne fereşte! – peste 50 de ani bisericile şi mănăstirile ni se vor fi
pustiit şi nouă, măcar să lăsăm după noi şapte bătrîni credincioşi care să
mişte lumina Bisericii cu cîntarea lor. Şi poate că pentru asta Dumnezeu se va
milostivi şi de noi. Amin.
Lucian D. POPESCU
(Hristos, Maica Sa şi Chip-de-Porumbel la Lauris.)
[1] Tradiţia
nu a dispărut o dată cu lumea pan-celtică, ci a continuat în Occident într-o
formă adaptată creştin cît timp au funcţionat breslele, iar de curînd au fost
resuscitată ultra-minor, tot în Occident, în forma calfelor călatoare care, deşi respectă rigorile lucrului fără
simbrie, ci doar pentru găzduie şi masă, pare să penduleaze azi mai degrabă
între flower-power şi new-age-ism.
[2] Există
istorici care susţin că numărul crimelor din Vandeea şi sudul Bretaniei au
datele şi proporţiile unui genocid. Dintre marile figuri publice, Soljeniţîn a
subliniat cel mai cu curaj că nu în secolul al XX-lea şi nu în lumea slavă s-a
inventat genocidul motivat ideologic, ci în stupid mitologizata revoluţie a
minciunii egalitarist-fraternalist-libertine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu