Nici o legătură
cu contestarea legitimității ontologice
a
diferențierilor etnice sau sexuale!
„Nu
mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sînteti în Hristos Iisus” (Galateni
3, 28)
Că,
în ciuda atîtor destructurări, contaminări şi relativizări, naţiunile există, cu tot cu coloratura lor etnică – acesta e un fapt în jurul
căruia nu poate să încapă discuţie. Discuţiile încep atunci cînd se caută a
se stabili natura şi notele definitorii ale acestei realităţi: este ea o
realitate secundară, de ordin istoric şi subiectiv, sau este o realitate
primară, de ordin metafizic şi obiectiv? Altfel spus, sînt naţiunile
(neamurile) entităţi necesare în ordinea firească a lumii (fie că o concepem
ca determinism natural, fie că o concepem ca determinism divin), sau ele au un
caracter aleatoriu, conjunctural? E greu de aproximat care ar putea fi cel
mai simplu argument pentru eventualul caracter aleatoriu, dar pentru
caracterul necesar este fără îndoială acela că nu există individ fără apartenenţă naţională; ba mai mult, originea
etnică e ceva la fel de imposibil de modificat ca şi condiţia umană: aşa cum,
născut om, nu mă pot preschimba în altă specie animală, tot aşa, născut român,
să zicem, nu mă pot preschimba în chinez, evreu sau turc. Îmi pot schimba
religia, mentalitatea, patria, cetăţenia, înfăţişarea, ba chiar şi sexul –
dar cu nici un chip apartenenţa etnică. Ne place sau nu ne place, murim ce
ne-am născut și ne „adăugăm” eternității „neamului” nostru.
Din unghiul de vedere al unei
poziţionări creştine, interesează dacă această realitate incontestabilă –
naţi(une)a sau neamul – e de la oameni sau de la Dumnezeu. Episodul biblic al
Turnului Babel (Facerea 11, 1-9) sprijină
aserţiunea că diferenţierea „limbilor“ (cuvînt care în vechime avea şi
înţelesul de „neamuri“) nu-i străină de voinţa şi lucrarea divină. Dar
episodul Turnului Babel are mai degrabă relevanţă morală şi nu explică decît o
latură a problemei. Etnicul
(sinteză inefabilă de sînge şi suflet) e asociat de obicei cu o anumită limbă
şi cu un anumit spaţiu, dar între acestea nu-i o legătură indisolubilă sau o
convergenţă necesară. Există în istorie şi neamuri care şi-au pierdut limba
sau teritoriul, dar nu şi identitatea etnică, iar cazul cel mai relevant e
chiar cel al poporului evreu. „Amestecul limbilor” nu constituie nicidecum
un criteriu suficient în explicarea diferenţelor etnice sau a misterului
etnogenetic.
Cert
este că nicăieri în Sfînta Scriptură nu-i contestată (sau măcar pusă la
îndoială) legitimitatea existenţei diferenţiate a neamurilor în istorie.
Faimosul loc epistolar, citat adeseori trunchiat decontextualizat, unde Sfîntul
Apostol Pavel zice: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob,
nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi
toţi una sînteti în Hristos Iisus” (Galateni
3, 28), are un înţeles pur spiritual, referindu-se la egalitatea de principiu a
oamenilor în faţa lui Dumnezeu, nu la formele vieţii seculare. În lume, iudeul
este iudeu şi elinul este elin, tot aşa cum bărbatul este bărbat şi femeia este
femeie, iar aceste diferenţieri ontologice nu sînt cîtuşi de puţin rele sau
vinovate în sine. Rău sau vinovat poate fi numai felul în care noi, în condiția
păcătoasă, facem uz de ele. Ba mai mult, Biblia ne încredinţează (cf. Deuteronomul 32, 8-9, sau Daniel 10, 13-21) că Dumnezeu a rînduit
îngeri protectori fiecărui neam. În cartea sa Despre îngeri (2003), d-l Andrei Pleşu are un frumos capitol
intitulat „Îngerii, muzica lumii şi naţiunile”, din care citez: „Toţi marii
învăţaţi ai creştinismului timpuriu sînt de părere că, în economia divină,
fiecare seminţie îşi are îngerul ei păzitor. […] Sîntem, aşadar, îndreptăţiţi
să ne imaginăm că la temelia fiecărei comunităţi etnice se află un principiu
spiritual, un înger, care se exprimă în felul de a fi al respectivei
comunităţi, în destinul ei istoric, în limba şi cultura ei. [...] În asemenea
măsură se identifică îngerii neamurilor cu neamurile pe care le păstoresc, încît,
potrivit tradiţiei, ei vor fi chemaţi să răspundă o dată cu ele la Judecata de
Apoi” (pp. 165-166). Hristos e însă mai mare peste îngeri şi în El avem
supremul „interlocutor ceresc al fiecărui individ şi al fiecărei naţiuni” (p.
168).
Contestînd
– din rațiuni ideologice sau de alt gen – pertinența creației divine sau
ordinea firească a lumii lui Dumnezeu, riscăm să ne pomenim „luptători
împotriva lui Dumnezeu”, în sensul de la Fapte
5, 39. Să nu fie!*
Deci:
puneți lucrurile la locul lor firesc, lăsat sau îngăduit de bunul Dumnezeu, nu
căutați să le răstălmăciți, relativizați sau anulați!
Şi
pentru că d-l Andrei Pleşu pare să ştie ceva ce atîția
alţii par să fi uitat, îmi îngădui să-l mai citez o dată, concluziv: „Apartenenţa
la o naţiune sau alta e un dat
providențial, aşa cum sînt culoarea ochilor, statura şi tot ce alcătuieşte
identitatea noastră particulară. Ca atare, această apartenenţă are un sens şi
creează o răspundere. Nu te naşti întîmplător într-o anumită naţiune: există o
marcă destinală în această împrejurare, există o comunitate istorică cu
ceilalţi, există, mai ales, formidabila comunitate de limbă care leagă, în adînc,
pe toţi utilizatorii ei. Şi există un rost
al fiecărei naţiuni în istoria lumii care, neîmplinit, lasă vacantă o porţiune
importantă a acestei istorii. Identitatea naţională e un fapt de la sine
înţeles, care lucrează în noi clipă de clipă. Naţiunile sînt o realitate foarte
puternică încă şi diversitatea lor e «sarea pămîntului». [...] Problema nu este
a abandona sau a eluda tema naţiunilor, ci de a o pune la locul ei, fără emfaza
secolului al XIX-lea, fără idolatrie, fără obsesia confruntării duşmănoase şi a
supremaţiei exclusiviste. Asumarea identităţii naţionale trebuie, cu alte
cuvinte, să ia chipul unei ofensive a creativității...”
(op. cit., pp. 169-170).
Apărînd
deci legitimitatea naționalului, noi, creștinește vorbind, nu avem în vedere o
ideologie sau alta, ci ORDINEA FIREASCĂ A LUMII LUI DUMNEZEU (care este – și trebuie să rămînă –
„unitate în diversitate”). Naționalul, pentru noi, nu-I nici
rezultat al păcatului, nici instrument de luptă politică, ci IDENTITATE
EXISTENȚIALĂ a unui destin personal și comunitar. Punctum.
Răzvan
CODRESCU
*
„Naţiunile – scrie părintele Dumitru Stăniloae – sînt, după cuprinsul lor,
eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din
spiritualitatea Sa nesfîrşită. Le vom suprima noi, vrînd să rectificăm opera
şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la
existenţa fiecărei naţiuni, protestînd cînd una vrea să oprime sau să suprime
pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în lumea
ideilor dumnezeieşti” (Ortodoxie şi
românism, 1939, p. 24).
O carte din 2003, ce dezvoltă această problematică
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu