RADU PREDA: DILEMELE EUROPEI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Un cîştig colateral al Brexit-ului, dar nu mai puţin consistent prin anvergura şi consistenţa lui, ar trebui să fie reluarea interogaţiei privind identitatea europeană. Cine sîntem? De unde venim? Încotro mergem?   

Fără a fi deloc nouă, interogaţia despre valorile şi identitatea Europei îşi confirmă pe diverse tonuri, oscilînd între depresie şi speranţă, actualitatea. Însuşi actul de naştere a culturii continentului nostru anunţa dezbateri şi provocări viitoare: creată din întîlnirea preabine cunoscută dintre Atena, Ierusalim şi Roma, la care se pot adăuga Alexandria şi Constantinopol, fiind aşadar beneficiara unei surprinzătoare şi fertile dinamici de oameni şi idei, ea a devenit recognoscibilă tocmai prin ceea ce doar aparent banal se poate numi unitatea în diversitate. Marca identitară şi forţa Europei a stat aşadar în capacitatea de a primi darurile celor din jur. Faptul că, printr-o unică sinteză, aceste valori vor fi puse iarăşi în circulaţie, de data aceasta dinspre noi spre alţii, va reprezenta adevărata noutate.

La capătul unui astfel de drum de individualizare prin integrare, „ofertele” actuale au nevoie probabil de un nou ciclu istoric pentru a deveni, transformîndu-le şi pe ele, în ale noastre. Pentru moment, unii trăiesc spaime, întemeiate, neştiind dacă ce pare ameninţător poartă fructele viitoare ale unei bogăţii. Temerile legate de dezintegrarea UE reprezintă tot atîtea dovezi că nu am lucrat susţinut pentru integrarea ei substanţială, că am abandonat pe drum resurse care, iată, acum se dovedesc cît de utile ar fi fost. Îndoiala este întemeiată măcar şi pe faptul că în vreme ce noi nu mai avem exerciţiul sintezei, pierzîndu-ne între timp factorul coagulant – credinţa creştină –, noii veniţi par mult mai bine ancoraţi şi determinaţi în propriile credinţe. Este în fapt o situaţie care ne arată dimensiunile reale ale propriei noastre transformări negative, punct din care putem duce mai departe polemica dintre Erasmus şi Luther dacă turcii vremii lor reprezentau o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru puţina credinţă sau un îndemn pentru redescoperirea acesteia. Sau amîndouă.

Temerile legate de dezintegrarea UE reprezintă tot atîtea dovezi că nu am lucrat susţinut pentru integrarea ei substanţială, că am abandonat pe drum resurse care, iată, acum se dovedesc cît de utile ar fi fost. Pe scurt, Europa fără ethos îşi pierde coeziunea – pentru a face trimitere la motto-ul preşedinţiei româneşti a Consiliului European –, autoreducîndu-se la suma reglementărilor organizatorice (imperfecte), la credinţa feroce în raţiune (criminală), la forţa economică (relativă) sau la cea militară (necoordonată).

Radu PREDA