PĂRINTELE CALCIU DESPRE MOARTE ȘI ÎNVIERE

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Lupta Ortodoxiei cu ateo-materialismul comunist

Al şaselea cuvînt către tineri[1]

DESPRE  MOARTE  ŞI  ÎNVIERE

“Adevărat, adevărat zic vouă: Da­­că cineva va păzi cuvîntul Meu, nu va vedea moartea în veac”  (Ioan  8, 51)

Vom vorbi astăzi, prietene, despre moarte şi înviere. Ce stranie împerechere antinomică pen­tru urechile tale, care n-au auzit decît despre moar­­te şi viaţă! Tu, tînărul meu prie­ten, nu cunoşti de­cît sensul logic al afirmaţiei sau al nega­ţiei. Strîns cu forţa în corsetul material al lucrurilor, tu ştii că apa curge la vale, că focul arde şi că norii con­ţin sarcini electrice. Iar astfel de cunoştinţe tre­buie să-ţi facă somnul liniştit, urechea plecată spre ascultare şi înţelegerea limi­tată la ceea ce ţi se dă. Reţeta universului ţi se oferă ca un ră­vaş în plăcintă. Decanii ideologiilor ateiste au primit “ilu­minări” care i-au pus în posesia adevărului a­b­­solut: înlocuirea unei greşeli grosolane prin alta mai puţin groso­lană! Numai că fiecare nouă e­roare ţi-e impusă cu obli­gaţia de a o accepta ca adevăr absolut. Încercarea de a pri­mi în mod cri­tic un adevăr ideologic este o “erezie” pericu­loa­­­să. O­fi­­cianţii ateismului încep îndată goana du­­pă vră­ji­toare...

“Polii existenţei noastre sînt naşterea şi moar­­tea”, afir­mă orice concepţie materialistă. Tu, o­mu­le, eşti sortit să te naşti şi să mori printr-un ca­priciu al naturii sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu urmezi legea ne­ce­sităţii şi a cantităţii care, ca prin miracol, devine calitate[2] – şi trebuie să accepţi că aceasta este ceea ce-ţi guvernează viaţa şi moartea. Înseamnă că tu eşti cea mai nefericită fiin­ţă de pe pămînt, căci nici plantele, nici animalele nu au con­ştiinţa vieţii şi a morţii. Dar tu ştii! Tu eşti conştient că tră­ieşti şi, mai ales, eşti conştient că vei muri. Toată viaţa ta se desfăşoară în sumbra per­spec­tivă a morţii. Dacă timpul nos­­tru modern nu a crescut cu nimic şansele vieţii, el a în­mulţit, într-o măsură nedefinită, posibilităţile morţii. Civili­za­ţia şi moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bîn­­tuie de un secol această lume. Şi nici un înger al învierii nu se ara­tă la orizont, nici un arhanghel al dreptăţii nu brăzdează cerul şi nu strigă cu glas tunător îngrozitorilor cavaleri: “O­priţi-vă! În numele Domnului, opriţi-vă!”.

Pe cerul materialismului ateist scrie cu litere funebre: “Nu există decît viaţă şi moarte”. Şi apoi o straşnică inter­dicţie: “Este oprit să crezi în în­viere!”.

Prietene, ce ţi-a dat ateismul în loc atunci cînd te-a de­posedat de credinţa în înviere? Ce dar ţi-a oferit el atunci cînd ţi L-a luat pe Iisus cel în­viat? La ce alte sărbători senine te-a chemat el atunci cînd te-a pus să munceşti în zilele de Paşti şi de Crăciun? Ce purificare şi ce odihnă spiri­tu­ală ţi s-au conturat dinainte atunci cînd sărbăto­rile creştine au fost mînjite cu noroiul denigrării şi cu lozincile violenţelor verbale?

Altădată, de sărbători, oamenii căutau să tră­­iască tim­pul lui Dumnezeu, dimensiunile lărgite spre infinit ale tim­pu­lui; astăzi măsori plictisit, cu ochii pe ceas, timpul mitin­gu­rilor, ca pe un bles­tem. Altădată, de Paşti, ne împăcam cu toţi oa­menii, după cuvîntul cîntării pascale: “... şi unul pe altul să ne îmbrăţişăm; să le zicem fraţi şi ce­lor ce ne urăsc pe noi; să iertăm totul pentru în­viere!”. Astăzi, în zilele de Paşti, ni se distribuie distracţii cîmpeneşti, orgii înecate în alcool, sfîr­şind, deseori, în violenţă.

Tu ştii, tinere, că o concepţie este valabilă nu prin fap­tul că există, ci prin efectele ei pozitive. Şi atunci judecă sin­gur, prietene al meu, compară şi apreciază, dar, mai ales, decide-te! Fiindcă ai de ales între bine şi rău, între blîndeţe şi violenţă, în­tre viaţă şi moarte...

Dar acum te voi lua cu mine într-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui să re­nunţi la prejudecăţile ma­terialiste care ţi-au fost implantate în minte. Va trebui să-ţi purifici inima de patimile pe care educatorii tăi ţi le-au cul­tivat încă din pruncie, dîndu-le strălucire şi nume de virtuţi. Va trebui să-ţi lepezi necredinţa şi ateis­mul, ura şi lipsa de respect, servilismul şi violenţa, laşitatea şi orgoliul. Şi, ast­fel purificat, să te în­drepţi spre marele praznic al Învierii. Va trebui să înţelegi că învierea lui Hristos este o înnoire pen­tru univers, că prin transformarea unuia toa­tă lumea se schimbă şi că la Cina cea de Taină, cînd Iisus le vesteşte u­cenicilor apropierea pati­mi­lor Sale, acestea trebuiau să ia o valoare mis­tică şi salvatoare pentru lumea întreagă. Pati­mi­le sînt spre moarte, iar moartea spre înviere. Da­că învierea nu există, dacă singura realitate este moartea, atunci sîntem mai de plîns decît pie­trele. Căci privind lucrurile fără cre­dinţă, viaţa noastră durează numai de la naştere pînă la vîrs­ta morţii, care poate fi la fel de bine la o zi sau la 70 de ani, căci “din clipa în care te-ai născut eşti deja destul de bătrîn ca să poţi muri”. Ce în­seamnă acest scurt interval faţă de veşnicia mor­ţii?! Să venim oare pe lume numai pen­tru a muri animalic, pentru a muri pur şi simplu, ca o pia­tră care se rostogoleşte de pe locul ei în hău, sau ca o vită lo­vită de toporul măcelarului? O asemenea moarte nu are ni­mic uman în ea. Este un coşmar, căci dincolo de ea nu se în­trezăreşte nici o lumi­nă, ci doar întunericul groazei. Viaţa ni se înfă­ţi­şează ca o tragedie, din pricina unei astfel de morţi şi a suferinţei care o precede. Credincios sau necre­dincios, nici un om nu poate scăpa ace­lei ultime judecăţi, care precede cu o clipă agonia şi care este tribunalul con­şti­­inţei noastre. Şi cine dintre noi se simte inocent la această judecată?!

Ne înspăimîntă moartea, cu sumbra ei lipsă de perspec­tivă, pentru că ne-a slăbit credinţa şi pentru că, în teama ge­nerală care guvernează lumea, moartea nu ne mai apare ca o eliberare, ci ca o supremă groază. Pentru că am dez­uma­nizat moartea prin lepădarea de Dumnezeu, iar mate­ria nu poate domina spiritul decît prin siluire.

Cei mai mari şi mai înverşunaţi atei ai seco­lului nostru, care nu numai că au făcut din ma­terie un dumnezeu şi din ateism o mistică nouă, dar au uzat de toate mijloacele de per­­suasiune şi de distrugere pentru a-L ucide în tine pe Dum­­­ne­zeul cel adevărat, toţi aceştia, tînărul meu prie­ten, se tem de propria lor dispariţie, cu o spaimă metafizică şi incurabilă. De aceea îşi construiesc adesea morminte impo­zante, ataşîndu-se cu o dra­­goste jalnică de rămăşiţele lor pă­­mînteşti, încer­cînd astfel o tragică substituire a aspira­ţi­ilor că­tre veşnicie. Drama vieţii lor idolatre sfîrşeşte în­tr-o moarte încă şi mai idolatră. Au trăit cu groa­za suferinţei şi şi-au dorit o moarte subită, căci moartea n-a fost pentru ei decît o inutilă şi insu­portabilă fundătură a suferinţei. Pe ei nu i-a sal­vat nici măcar acest ultim act de solidaritate u­ma­­nă care este moartea.

Dar Iisus ne-a dăruit o moarte fără spaime, o împăcare a morţii cu fericirea, căci ne-a adus ga­ranţia că moartea nu este un sfîrşit, ci un în­ceput – începutul unei vieţi eterne: viaţa prin înviere.

A iubi o fiinţă înseamnă a-i spune: “Tu nu vei muri”. Şi să crezi. Această credinţă neargumen­tată este, de fapt, sin­gurul adevăr fundamental pe care-l simţim în iubirea noas­tră cu adevărat profundă. Vorbesc de toate chipurile iubi­rii[3]. Ma­ma care îşi dezmiardă copilul, îi spune, de fapt, cu o credinţă care răstoarnă munţii: “Tu nu vei mu­ri!”. Iubitul, ca­re şopteşte fiinţei dragi cuvinte pli­ne de ardoare, îi spune, în realitate, cu aceeaşi credinţă adîncă: “Tu nu vei muri!”.

Istoria întunecată a omenirii cunoaşte un mo­­ment de soa­­­re dogoritor, revărsîndu-se peste umanitate: este Soarele Dreptăţii, Hristos cel în­trupat, Fiul lui Dumnezeu, venit în lume s-o mîn­-tuiască. Ce necesitate putea determina la întru­pare desăvîrşirea divină liberă de orice necesi­tate? Nici una. Numai dragostea, căci numai ea este virtutea cea deo­potrivă liberă şi liberatoare. Nu iubirea-pasiune, ci iubirea-caritate.

“Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”[4]. Iisus Se arată astfel drept întru­pa­rea iubirii, dragostea palpabilă şi crucificată.

Atît de greu i-a venit omenirii să creadă în ceea ce ve­dea, în faptul că iubirea desăvîrşită stătea în faţa ei întru­pată, încît a vrut s-o vadă pe cruce, adică adusă la acea si­tu­aţie-limită care este suferinţa şi moartea. Pentru a-i veri­fica au­ten­ticitatea ca prin foc şi pentru a constata dacă ră­mî­ne identică, pînă la sfîrşit, cu sine însăşi. Şi Iisus a trecut ca un Dumnezeu examenul la care omenirea L-a supus. A­min­tiţi-vă, prieteni, de cu­vintele Lui de pe cruce: “Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!”[5].

Ce dovadă mai mare decît aceasta ne-ar pu­tea da ci­neva? Şi dacă tu crezi atunci cînd îi spui fiinţei iubite: “Nu vei muri”, de ce să nu crezi în cuvintele supremei iubiri atunci cînd îţi face fă­gă­duinţa vieţii eterne? “Adevărat, ade­vărat zic vo­uă: Cel ce ascultă cuvîntul Meu şi crede în Cel ce M-a trimis are viaţă veşnică şi la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă”[6].

Dar tu crezi şi ştii că într-adevăr crezi, aşa cum şi eu o ştiu, chiar dacă pentru tine, tînărul meu prieten, nu-i absolut limpede ceea ce crezi. Însă pentru cei ce fac din con­­­­ştiinţa ta tînără un loc de exersare a violenţelor lor doc­trinare, pen­tru cei ce-ţi încarcerează sufletul în formulele în­guste ale ateismului, credinţa ta e o realitate ca­re-i spe­­­­rie mai mult decît orice.

Ideile se menţin prin adevărul lor. O idee care se men­ţine prin violenţă este profund subminată de falsul din ea. Dacă materialiştii nu vorbesc de­spre moarte, este pentru că se tem de ea. Ei o trec sub tăcere, aşa cum trec sub tăcere toa­te ideile care nu pot fi mistificate.

De ce la 4 martie a fost trecut sub tăcere, la un an de la consumarea lui, marele cutremur din anul 1977? Pentru că moar­tea te obligă să te gîndeşti la Dumnezeu, la viaţa pe ca­­re o duci, la responsabilitatea ta morală. Or, ei se tem de ca­pacitatea ta de a intui adevărul metafizic, de li­bertatea ta spirituală, tot atît de mult ca şi de moarte.

Eu însă îţi vorbesc despre ea ca despre sin­gura ta posi­bilitate de a învinge. Căci fără în­viere, atît moartea cît şi via­ţa devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este însă ga­ranţia învierii noastre, iar învierea este funda­men­­tul credinţei noastre în Dumnezeu şi în Iisus Hristos, Fi­ul Lui. Ea este ocazia sublimă şi glo­rioasă a unei afirmări vitale; o invitaţie la am­nistierea trecutului, cum spunea un zia­rist fran­cez; o invitaţie la încrederea în viitor.

“Să iertăm totul pentru înviere!”. Orice altă atitudine înseamnă moarte. Cel ce a murit, Acela a şi înviat, iar cei ce L-au văzut au mărturisit şi mărturia lor este adevărată, fi­ind­că au pecetluit-o cu suferinţa şi cu moartea lor. Nu ne putem în­doi de adevărul spuselor lor.

Cînd se lumina de ziuă, “în întîia a sîm­be­telor”, “... s-a fă­­cut cutremur mare, că îngerul Dom­nului, coborînd din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţi­şa­rea lui era ca fulgerul, iar îmbrăcămintea albă ca zăpada”[7].

Acesta este măreţul tablou al Învierii Dom­nului, Cel ce a sfărîmat lanţurile morţii şi a adus omenirii perspectiva ne­sperată a obşteştii învieri.

De acum, prietene, nu te mai teme de moarte, căci Hris­tos a înviat, fiind pîrga învierii noastre! Din clipa în care ai aflat acest adevăr, viaţa ta a căpătat un nou sens: ea nu se va sfîrşi între scîn­durile unui sicriu (fapt care ne-ar face via­­ţa deri­zorie şi inutilă), ci, trecînd prin moarte, va sui spre gloria învierii.

Mergi, tinere, şi spune tuturor vestea aceasta! Să stră­lucească faţa ta de înger întru lumina în­vierii, căci astăzi în­­gerul din tine, pe care ţi l-am descoperit la primul meu “Cuvînt”, a biruit pă­mîn­tul din tine. Spune-le celor ce ţi-au oprimat pînă acum sufletul tău divin: “Cred în înviere!” şi-i vei vedea înspăimîntaţi, căci îi va birui credinţa ta. Se vor zvîr­­coli şi-ţi vor striga cu disperare: “Ţărîna este paradisul tău şi instinctele tale îţi sînt cerul!”.

Dar tu să nu te opreşti din calea ta, ci să treci mai de­parte, strălucitor şi pur, străluminînd tutu­ror învierea cea din întîia a sîmbetelor!

Tu, prietenul meu, eşti unicul purtător al în­dumnezeirii tale în Iisus Hristos şi ridici cu tine întreg neamul acesta ro­mânesc spre culmile pro­priei sale învieri[8]. Din moarte la via­­ţă şi de pe pămînt la cer.

Preot Gheorghe CALCIU

---

[1] Cuvînt rostit în cea de-a cincea miercuri a Postului Mare, la 12 a­pri­lie 1978, pe treptele Bisericii Radu-Vodă, deoa­rece directorul V. Mi­cle a zăvorît biserica, iar pe semi­na­rişti i-a sechestrat în dormitoare.

[2] “A transforma cantitatea într-o nouă calitate” era, spre sfîrşitul anilor ’70, lozinca la modă a discursului oficial (lan­sată de Ceauşescu în­suşi). (N. ed.)

[3] Limba greacă, bunăoară, are patru termeni care redau “chipurile iu­birii”: eros (iubirea sexuală), sorgé (iubirea fa­mi­lială), philía (ataşa­men­tul sau prietenia) şi agápe (iubi­rea spirituală – la care ne cheamă Hristos şi cu care Dum­ne­zeu Însuşi iubeşte lumea). (N. ed.)

[4] Ioan 3, 16.

[5] Luca 23, 34.

[6] Ioan 5, 24.

[7]  Matei 28, 1-3.

[8] Conform învăţăturii creştine, există o tainică solidaritate eschato­lo­gică între ins şi neamul căruia îi aparţine. Sf. Ioan Teologul expune această viziune a Ierusalimului cresc: “Şi neamurile vor umbla în lu­mina ei [a cetăţii sfinte], iar îm­pă­raţii pămîntului vor aduce la ea mă­ri­rea lor […] Şi vor aduce în ea slava şi cinstea neamurilor” (Apo­ca­lip­sa 21, 24 şi 26). Încă din vechime, evreii sugerau unitatea mistică în eternitate a insului cu spiţa lui, spunînd despre cel ce mu­rea că “s-a adăugat la neamul său”. Biserica se roagă în mod curent, pentru cei răposaţi, să fie pomeniţi de Dumne­zeu “cu tot neamul lor cel ador­mit”. Neamul este resimţit ca un fel de “sine lărgită” a fiecăruia dintre noi, avînd nu doar realitate istorică, ci şi realitate metafizică. (N. ed.)

Cea mai recentă ediție a Cuvintelor către tineri (2015)

Mai puteți citi pe acest blog

Hristos a înviat în inima ta! – Noul Cuvînt către tineri

Un cuvînt pascal al Părintelui Calciu